Interviu cu Augustin Buzura (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

G. A. -Cum vi se pare viața la 40 de ani?

A. B. -M-am pomenit cu unele cărți nescrise, cu multe necitite, cu numeroase drumuri literare, geografice, spirituale nestrăbătute. Și cînd mă gîndesc că fiecare drum are un timp al său... Dar, optimist cum sînt, îmi spun că de fapt viața fost o cursă contracronometru pentru a recupera...

-(...) Pentru că nu puține adevăruri le-am descoperit cu întîrziere, după lungi căutări și ezitări.

-(...) Cînd m-am obișnuit cu ideea că nu există Omul nopții și alte spirite malefice care bîntuiau prin Maramureș, au început să apară înfometații din Moldova, iar la puțin timp mașini negre și verzi, dispariții. în miez de noapte. (...). că au apărut alte obsesii: portrete străine atîrnate deasupra catedrei la școală au fost înlocuite temporar cu altele, tot străine oamenilor. Ceva din toate astea am amintit în romanele mele, mai ales în Fețele tăcerii.

-(...) Nu sînt primul dintre ai mei cu școală, alții – bunicul și străbunicul, și tot așa pînă la 1579, „4 iuliu”, cum spun „inquisitorialele” – au făcut mai mult și mai multe. (...) prima proză am scris-o în facultate și de atunci senzația de spaimă și respect în fața hîrtiei nu m-a părăsit.

-(...): de ce scrieți?

-(...) scriu fiindcă-mi plac lucrurile dificile și aceasta este cea mai dificilă muncă pe care pot să o fac cu maximă pasiune și randament: scriu pt. că mă simt mereu dat. (...) deoarece cunosc o serie de drame, adevăruri pe care le pot reproduce, striga mai bine decît unii din cei care le-au trăit; scriu și pentru că îmi plac enigmele, iar din universul nostru limitat omul este, deocamdată, cea mai mare... Scriu din motivul necunoscut de care vorbea Rebreanu și pentru că mi-am asumat acest eșec, cum spunea Faulkner.

-(...) Dușmanii declarați ai improvizației, ignoranța, suficiența, demagogia ne-au ajutat să nu simțim deformarea. prin care treceau medicina și învățământul de atunci, să privim cu rezervă cuvenită teoriile de care astăzi rîdem. Am mai învățat că dacă nu poți să faci bine, măcar să nu faci rău – datorie care adesea se cam uită! – (...). (...) Cărțile mincinoase sînt sinonime cu folosirea cu bună-știință a medicamentelor ce dăunează persoanei fizice și morale. Am mai învățat un amănunt la care țin: să nu preiau nimic neverificat, deoarece adevărul nu este proprietatea. cuiva sau în funcție de majoritatea, de opinia ei. Convingerile trebuie apărate, iar cînd încetezi lupta încetezi de fapt să trăiești.

-Ce înseamnă pentru dvs. conștiința scriitoricească?

-Astăzi, când această profesie a devenit „un mod de acțiune asupra mediului`, cum spunea un mare scriitor, trebuie să-ți faci datoria indiferent de riscuri și dificultăți. Orice neajuns datorat practicii ei cinstite, orice conflict cu spiritul coercitiv nu poate fi decît un firesc omagiu adus breslei și omului în general. Și mai înseamnă a vedea puțin mai departe decît viitorologii și mai adînc…

-(..) Fiecare din noi avem nu numai anii noștri, ci și vîrsta poporului căruia îi aparținem.

-A uita istoria reprezintă o vinovăție sau poate fi o modalitate terapeutică, de ușurare a sufererinței?

-A uita înseamnă a te condamna la infirm. Pentru că ist. are grijă să nu te uite.

-Vă deranjează absența uneori din istorie a unor popoare, a unor personalități?

-Astăzi, nici un popor cît ar fi de mic, nu poate fi absent din istorie și nici poate fi scos decît aparent. Popoarele care n-au șansa de a fi mari prin număr și forță au nici o șansă de a deveni mari prin cultură, prin civilizație, prin ideile pe care le apără. Nu de puține ori diverse popoare s-au izolat sau au fost izolate în cadrul imperiilor. Izolarea voită este caracteristică dictaturilor Și se știe degradarea ce se produce pe toate planurile, sufocarea oamenilor, moartea valorilor, înapoierea…

-Ce cap. adaugă ist. noastră de azi la ist. românilor?

-Unul din cele mai interes., mai dram.: al trec. de la civ. agr. la civ. ind., cu toate implic. pol. , intel., afective.

-Cum poate fi apărată purit. revol.?

-Veghind să nu i se învechească idealurile, să nu i se devalorizeze loz. prin lipsa de acop. în fapte, (…).

-Revoluția vizează binele tuturor oamenilor și nu al unui grup restrîns. Din păcate, diverși falși revoluționari uită acest lucru, neglijează că masele sînt compuse din indivizi care au dreptul să gîndească, să nu fie purtați de mînă pînă la adînci bătrâneți, uită că adevărul este și ceea ce cîteodată nu le convine, că lib. este una și indiv., (…) adev. nefiind propr. nimănui, uită că oamenii au dr. să trăiască, nu să supraviețuiască pur și simplu, că ei au dreptul la suprema bucurie de „a înfăptui”, cum spunea Iorga, că ei au dreptul de a fi egali în demnitate, nu în nuliltate, că adevărații revoluționari nu-și ascund lipsurile și nu se cred etaloane ale bunului gust, ghizi obligatorii chiar și în domenii în care ar trebui purtați de mînă. Am sentimentul că unii au îmbătrînit prematur, iar sub umbrela lor se ridică profitori ai revoluției, indivizi care acoperindu-se cu fraze din documente de partid nu se gîndesc nici măcar în glumă la semenii lor, mimează faptele, acțiunile, încurajează diletanții, servilismul, incultura, carierismul, mediocritatea, iar ceea ce nu se străduiesc să priceapă au tentația nebună de a interzice; ei știu fără să învețe, cunosc fără să gîndească, obsesia lor este „momentul”, „cotitura” care să le ofere un galon în plus; viața vegetativă la nivel de stomac și instincte. Alții, știm prin ce mijloace se acoperă de diplome crezînd că acestea pot ține loc de cap: docenți fără a-și termina liceul, aceștia devin întruchiparea rutinei, a conformismului, pietrele de moară legate de picior celor care ar vrea să alerge cu viteza veacului.

-Din fericire, sînt provizorii...

-Un provizorat cît de mic lasă urme trainice, mai ales că și noi „oamenii, sîntem tot provizorii...

-Să învățăm să ne apărăm drepturile fundamentale, mai ales că aceștia nu pot dispărea prin decret.

-(...) Krleja spunea: „Nu cunosc pe lumea asta decît o crimă: literatura care minte.”

-(…) Planeta a început să aibe cam aceleași spaime, duritate, aspirații, oameni sînt torturați cam de aceleași întrebări și obsesii; accentul s-a deplasat spre conștiință, or prea puține cărți discută despre acest preocupări. (…) Unii evită prezentul, se refugiază în estetisme, lasă sentimentul că dialoghează cu o iluzie istorică a literaturii, (…), trăiesc într-un viitor imaginar asemănător celor care-și pregătesc mormintele cu zeci de ani înainte de a intra în ele: (…). Înainte, cînd o seamă de evenimente din istoria contemporană erau tabu, aceștia șopteau conspirații: „Dacă s-ar putea, dacă ar fi voie…” Acum, cînd e ”voie”, convertiți brusc la estetism, tot ei spun: „Pe cine mai interesează chestiile astea? Cine le mai înțelege?”

-E vorba de „obsedantul deceniu”?

-De obsedantul prezent, fiindcă și acel deceniu face parte din istoria noastră.

-(…) De la amatorism la profesionism drumul este mare și poate fi străbătut numai de cei cu talent și cultură. E vremea să dispară mentalitatea contabilă asupra culturii, ideea de profesie. Cultura costă, e adevărat. Dar ignoranța costă infinit mai mult. Efectele binefăcătoare ale culturii nu pot fi evaluate în bani, după cum în medicină nu poate fi evaluată profilaxia.

- Enumerați cîteva din clișeele prozei de azi.

-Drama omului exclus fără vină din partid, decăderea lui a făcut carieră; adjuncți retrograzi; specializarea tînărului care transformă colectivele închistate în rutină, aliindu-se cu un muncitor bătrân; omul de la „centru” care deține cheia tuturor soluțiilor și omul de la centrala industrială care este rupt de realitate, plafonat; activiști neînțeleși de familie însă iubiți de cei din jur; inevitabilul happy-end cînd acțiunea se petrece în zilele noastre; despărțirea netă dintre „obsedantul” deceniu și cele ce i-au urmat, uitîndu-se că oamenii mai trebuie pregătiți șoptirea înfrângerii, viața nefiind atît de roză cum ne-ar plăcea.

-Trăiți în Ardeal. Ce v-a învățat acest lucru?

-Respectul pentru istorie, pentru carte și pentru seamănul tău, indiferent de naționalitate. (...) Fiecare om face istorie , indiferent de locul său în ierarhia socială. (...) Idealurile Școlii ardelene s-au impus, trainic, au rămas legi. (...) Cartea era obsesia țăranului care-și sacrifica totul pentru a-și trimite copilul departe, la școli înalte;(...).

-Are  ceva specific climatul cultural clujean?

- Faptul că există numeroase instituții culturale românești și maghiare, o editură, 2 reviste românești și 3 maghiare, 2 opere, 2 teatre, numeroși scriitori, oameni de artă și de știință. (...). Tradiția este o unitate de măsură la care e bine să te raportezi mereu; numai la lumina ei îți poți vedea adevărata dimensiune, obligatoriu.

- De ce sînteți atît de grav?

- Pentru că discutăm lucruri grave. Dar asta nu înseamnă că am uitat motto-ul de la Craii... lui M. Caragiale!