Interviu cu Ov. S. Crohmălniceanu (ARION 1979)

George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979 

O. S. C. -Am diplomă de inginer constructor.

-(...) Am ales ingineria pentru că pe vremea ceea, deși nu se putea  trăi din matematică, cu atît mai puțin se putea trăi din literatură.

G. A. -La un moment dat ați debutat în critica literară!

O. S. C. -În 1943. În ziarul Ecoul. Unul din ziarele mari ale vremii. În coloanele lui se strecurau, pe cît posibil, alte opinii decît cele ale regimului Antonescu. Pagina 2 aparținea lui Miron Radu Paraschivescu. MRP, cu talentul său de a descoperi talente, a transformat această pagină într-o veritabilă revistă literară de stânga. În „limbajul esopic”, care nu putea fi urmărit totdeauna de cenzură, tinerii scriitori militau pentru o artă cu conținut revoluționar.

-Care au fost primele texte publicate?

-Cîteva medalioane critice. (...) Aceste medalioane erau dedicate unor autori însemnați, dar despre care la noi nu se cunoșteau prea multe: Vachel Lindsay, Vlemir Hlebnikov, Erich Kastner. (...) Inventam texte ale acestor autori pe care le comentam cu toată seriozitatea. Făceam fără să știu ceea ce s-a numit mai tîrziu „critică creatoare”.

-Aveați 20 de ani cînd  a apărut Istoria lui G. Călinescu.

-În 1941 eram desenator tehnic la Galați. (...) aveam sentimentul că țin în mîini o adevărată comoară; (...). (...) Mii de articole injurioase s-au scris despre ea. Majoritatea, de către cei aserviți regimului antonescian ale cărui legi cartea lui G. C. le sfida. În atmosfera aceea de fanatism, de fascism, G. C. promova cu mult curaj o atitudine progresistă.

-A fost o perioadă cînd nici nu mai citeam reviste. Mi-era silă să întîlnesc în paginile lor texte scrise la comanda fasciștilor. Dar mai rămăseseră cîteva reviste în care intelectualii de valoare își exprimau, în măsura în care puteau să înșele cenzura, repulsia față de atmosfera de suspiciune și ură creată în epocă. Kalendele lui V. Streinu era una din aceste reviste. Acolo semnau Ș. Cioculescu, P. Constantinescu. Tot aici am întîlnit nume de tineri scriitori: D. Stelaru, I. Caraion, G. Dumitrescu, Ș.A. Doinaș, C. Tonegaru. Pe unii dintre ei i-am cunoscut apoi în Cenaclul Tineretului Progresist din București.

-După război ați intrat în redacția Contemporanului.

-Mai întîi am trecut pe la Lumea lui G. C. Acolo făceam recenzii, țineam un fel de „revista revistelor”. (...) Era perioada de reconstrucție și, încă student fiind, am reclădit o casă cu etaj de pe str. A. Odobescu. (...) Și, totuși, prin forța împrejurărilor, după ce mi-am luat diploma de inginer, am devenit consilier de presă la Comisia de redresare a economiei naționale. (...); am început să mă ocup de șantierul național Salva-Vișeu (bineînțeles de probleme generale.). Cariera mea de constructor s-a sfîrșit cînd am fost numit conferențiar la catedra Facultății de limba și literatura română din București.

-(...) Am rezistență față de nebulozitate, obscuritate, deși autorul meu preferat este Dostoievski. Poate că mă fascinează prin complementaritate.

-Cînd scriam la Ecoul, la Lumea, la Revista literară eram mai mult un amator, un cititor care a parcurs multe volume, e drept, dar care nu avea concluzii clare asupra literaturii. A venit perioada Contemporanul. Redactor-șef era Al. Buican. Prin 47-49, deși începuseră să se ivească semne acelei epoci care s-a numit mai apoi a dogmatismului, am trăit totuși acolo o atmosferă de efervescență revoluționară. În colegiul de redacție erau multe personalități care militaseră de mult în rîndurile PCR. (...) Atmosfera de lucru era foarte tovărășească. (...) Exista o discrepanță între atașamentul meu față de ideile revoluționare și formația mea de literat. Ele trebuiau să ajungă la o convergență. Printr-un proces intern și nu prin schimbarea peste noapte a cămășii. Cunoștințe politice aveam. Nu și de etică marxistă. (...) Citeam tot felul de broșuri traduse și nu le găseam nici un rost. Mai curînd te îndepărtau de artă. Ceea ce mi-era imposibil să accept printre altele era negarea brutală, fără nici o explicație, a unei opere de literatură și artă, mai ales moderne, despre care sensibilitatea mea îmi spunea că sînt opere de valoare. Nu puteam să cred că Brâncuși e o expresie a imperialismului burghez, că Picasso e un degenerat. Cînd am dat apoi de Plehanov, Voronski (prieten lui Lenin), Lukacs, W. Benjamin și L. Goldmann am înțeles că marxismul în critica literară înseamnă cu totul altceva.

-În acei ani a apărut și Poezia putrefacției sau putrefacța poeziei.

-A fost un moment dureros. A fost și o frământare în redacția Contemporanului. N-am vrut să scriem nici unul dintre tineri despre acest pamflet. A apărut totuși un articol fără să fim consultați. A urmat după aceea o perioadă din ce în ce mai dificilă. După ce am publicat articolul Pentru calitate în nuvelistica noastră am fost decretat cosmpolit. (...) Totul se făcea prin directive. În anii aceia aspri, cînd am avut ciocniri grave cu spiritul dogmatic și mi se interzisese să semnez, am fost tentat să mă întorc în inginerie.

-În cazul poeziei se susținea că poetul nu trebuie să-și dezvăluie subiectivitatea, ci să exprime exclusiv lumea obiectivă. Deci, poezie epică și nu lirică. Nu are nimeni nimic cu poezia epică. Dar din cauza modului îngust în care era înțeleasă, au apărut acele nuvele în versuri. (...) Se spunea că dacă baza orînduirii burgheze este de condamnat, atunci și producțiile pe care le generează sînt de blamat. Astfel, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia și alți mari scriitori din perioada interbelică erau negați. Se ajunsese la un primitivism al expresiei lirice, în contradicție cu patosul revoluționar al vremurilor în care trăiam. Se enunțau anumite probleme (intelectualul ezitant, electrificarea satelor) și scriitorii se duceau pe teren, căutînd exemple de oameni care să ilustreze aceste teme, în loc să vadă ce se petrece pe șantiere, în uzine și mai ales în conștiința oamenilor.

-Vă mai recunoașteți în cărțile pe care le-ați scris în anii 50?

-Nu le repudiez. Chiar dacă nu-mi mai plac unele pagini. Spiritul acelor lucruri nu e străin de ceea ce fac azi. Am militat și militez pentru o artă revoluționară, angajată.

-Ce a însemnat și ce înseamnă pentru literatură, pentru artă în general, ultimul deceniu?

-O înlăturare hotărîtă a tutor piedicilor ridicate în calea creației literare și artistice de dogmatism. Un climat de libertate, în care totodată principiile și fidelitatea față de idealurile socialismului și comunismului sînt neclintit păstrate. O înțelegere că problemele ideologice se rezolvă prin discuții răbdătoare, prin argumente logice, prin confruntarea teoriilor cu practica și nu prin măsuri brutale administrative. O recîștigare a istoriei naționale, act fără de care nici o creație culturală autentică nu este posibilă. (...) Este un mod  de a construi în plan intelectual, în spiritul adevărat al marxismului.

-Cred că fenomenul cel mai salutar din romanul românesc actual este o evidentă revenire la realism. După ce unii prozatori și-au risipit destulă energie și talent în experiențe adesea sterile, mă bucur să văd că marea majoritate a romancierilor noștri care au ceva de spus abordează cu curaj realitățile vieții și problemele autentice ale omului contemporan.

-(...) Sigur, după explozia lirică la care am asistat acum cîțiva ani (A. Blandiana, C. Baltag, C. Bunea, I. Alexandru, N. Stănescu, M. Sorescu, A. Păunescu), ne sînt mai sensibile astăzi și o anumită batere pe loc, în unele cazuri, și proliferarea epigonismului.

- Critica marxistă este deschisă noutății și ar fi de neconceput să ignore noile metode (semiotice, structuraliste, arhetipale, freudiene etc) ivite în ultimii ani și cu unele rezultate evidente. Marxismul este o filozofie eminamente critică și puterea ei constă mai ales în facultatea de a aborda în spiritul dialecticii cunoașterii omenești și a le confrunta permanent cu practica social-politică a proletariatului revoluționar.

-Orice dascăl dorește să comunice de la catedră discipolilor un adevăr al său. Care ar fi acesta în cazul prof. C.?

- (...) 3 lucruri: că literatura română este de mare valoare și deci nu trebuie să avem complexe, că trebuie să asimilăm în mod critic cele mai moderne teorii în domeniul exegezei literare și că marxismul în critica literară este o concepție revoluționară, în stare să realizeze această asimilare păstrîndu-și caracterul propriu, că este o concepție rodnică și cu rezultatele cel mai solide.