Modern versus tradițional în India colonială britanică în secolul XX (BROMFIELD 1933-7)

<
(...) Dewan*-ul era un indian de modă veche, unul din cei mai străluciți exponenți ai străvechii Indii, care căuta soluții în trecut, inspirîndu-se din credința și cultura indiană. Înveșmântat în costumul său imaculat, participa la toate consiliile, împotrivindu-se cu încăpățînare și viclenie oricăror inovații aduse din Occident. Voia ca India să aparțină ei însăși, să se întoarcă la izvoarele ei din care își să își tragă puterea. Colonelul Moti reprezenta India nouă, dornică să adopte din Vest tot ce are bun și să nimicească tot ce este îmbătrînit, reacționar, negativist și chiar unele lucruri acceptabile, spre a porni totul de la zero. Simțămintele bătrînei Maharani** erau mai simple, fiindcă aceasta era feminină, intuitivă, nerăbdătoare. Ar fi vrut să vadă un nou Ranchipur*** răsărind în ființă mîine, un oraș care să fie un model pentru întreaga Indie nu este capabilă să-și rezolve propriile ei probleme. Maharani era animată de o imensă mîndrie pe care voia să o manifeste prin realizări și o îndrăzneală care nu ținea seama de nimic, caracteristică ei.
(...) Templele aveau zidurile înnegrite, blestematul palat de lemn fusese distrus, toate punctele de reper care legau pe oameni de trecut dispăruseră. Rămăseseră în picoare doar cîteva clădiri urîte, construite potrivit unor  planuri occidentale, și care se ridicau triumfătoare deasupra ruinelor străvechii Indii - școala serală pentru băieții paria****, casa inamicului său Rașid Ali Khan, școala de ingineri și clădirea lipsită de ornamente a spitalului. (...)
Cînd Dewan-ul întrebă cum de se făcea cum de distrugerea fusese atît de totală, Maharani încercă să-i explice că cel de-al doilea incendiu, izbucnit accidental, se întinsese datorită vînturilor musonului. Dar ea își dădu seama că bătrînul nu putea fi păcălit. Ochii lui negri, pătrunzători ca niște burghie, se îngustară la auzul numelui colonelului Moti, și Maharani îl văzu cum se înfioară. Moti, mai mult decît englezii, era dușmanul său și chiar și dușmanul Indiei. Dewan-ul se pricepea să-i ducă de nas pe englezi; oricît erau ei de stupizi, de încăpățînați și de tenaci îi putea păcăli dacă îi lua cu încetișorul.
De mai bine de șaizeci de ani lucra în felul său, potrivit unei străvechi diplomații, spre a-i împinge cu încetul pe englezi la ruină - așa cum îl împinsese pe lordul Heston într-o cursă în noaptea aceea la palat. În același timp salva tot ce putea fi salvat din străvechea Indie. Pînă acum strategia lui nu dăduse greș. Dacă ar mai trăi încă o sută de ani, ar apuca să vadă o Indie liberă și intactă, o Indie tradițională, demnă, încoronată de onoruri. Britanicii se vor autodistruge. Vor termina prin a fi înghițiți de India, așa cum fuseseră înghițiți toți invadatorii ei. Acum Moti și alți oameni de o seamă cu acesta se ridicau spre a distruge tot ce clădiseră cu atîta răbdare și tenacitate adevărații indieni printre care se număra și Dewan-ul. Moti și ceilalți radicali săi erau mai mult inamici săi săi și ai Indiei, decît ai englezilor. Britanicii se mărginiseră să privească India drept o mare sursă de venituri, cea mai mai bogată sursă de venituri cunoscută vreodată în lume. Dar nu se atinseseră de sufletul și de spiritul Indiei, fiindcă nu găsiseră necesar să își piardă vremea cu așa ceva.
Dar Moti și cu furioșii lui înțelegeau să nimicească sufletul Indiei așa cum Moti nimicise ruinele orașului Ranchipur.
(...) Maharani mai știa că Moti și „furioșii” săi urmăreau în final să o distrugă și pe ea și pe ceilalți prinți, începînd cu puternicul Nizam și cu bogatul Baroda și terminînd cu ultimii prințișori latifundiari. dar mai înainte de aceasta ea va îndeplini ceea ce „furioșii” nu vor putea să îndeplinească prea ușor după ce vor pune mîna pe frînele statului, fiindcă ea dispunea de o putere absolută înlăuntrul granițelor Ranchipurului, o putere pe care ei nu vor deține niciodată.
(...) Avea nevoie de bătrîn pentru un singur lucru - să-i mijlocească vinderea bijuteriilor. Nimeni pe lume n-ar putea să-i obțină un preț mai bun în tîrgurile din Occident. Toate vor fi cumpărate de cocote și de bogatele și vulgarele soții ale ariviștilor și speculanților îngrășați de pe urma declinului civilizației occidentale. Pietrele ei prețioase aveau să se întoarcă în magazinele din Place Vendome*****, Bond Street****** și Fifth Avenue*******. (...) Pentru ea era important doar faptul că în schimbul lor va obține milioanele de rupii******** necesare reconstituirii Ranchipurului și transformării orașului, a statelor și districtelor din jur, într-un laborator model care să servească drept exemplu restului Indiei și întregului Orient.

>

SURSA

Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*********, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 581-583.

NOTE M.T.
* Dewan = Cuvânt persan care desemna în civilizația islamică un ministru important. (http://www.etymonline.com/index.php?term=divan)
** Maharani = Cuvânt sanscrit care desemna în civilizația hindusă pe soția Maharajahului sau pe femeia- Maharajah.
MAHARAJÁH, maharajahi, s. m. Titlu purtat de prinții indieni suverani (până în 1956); persoană care deținea acest titlu. [Var.: maharadjáh s. m.] – Din fr. maharadjah. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/maharajah)
*** Ranchipur = Oraș imaginar din India și capitală a unui stat princiar din India colonială britanică, unde se desfășoară acțiunea romanului.
**** PÁRIA¹, paria, s. m. 1. (În India, în concepția brahmanilor) Persoană care se află în afara castelor și care este lipsită de orice drepturi; p. ext.grup social din care face parte o astfel de persoană. 2. Fig. Persoană sau colectivitate urgisită, disprețuită, căreia nu i se recunoaște niciun drept. [Pr.: -ri-a] – Din fr., it. paria. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/paria)
***** Place Vendome = Piața arondismentului 1 din centrul Parisului, unde împăratul Napoleon I a ridicat o columnă în cinstea marii sale victorii de la Austerlitz (1805). Cunoscută în epoca contemporană prin hotelurile de lux, precum Ritz. (http://www.tvl.ro/paris/obiective-turistice/place-vendome.html)
****** Bond Street = Celebră stradă comercială din Londra. (http://www.bondstreet.co.uk/history/)
******* Fifth Avenue = Importantă arteră comercială din cartierul new-yorkez Manhattan. (http://visit5thavenue.com/)
******** RÚPIE, rupii, s. f. Unitate a sistemului monetar din India, Nepal, Pakistan, Sri Lanka, Seychelles etc. ♦ Veche monedă turcească de aur. – Din fr.roupie. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/rupie)
********* Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Paula Rusanu,  Înregistrare SECRETĂ cu Adolf Hitler, făcută publică pentru prima dată - VIDEO, Mediafax, 4 decembrie 2015

Critică în ședință de partid în timpul regimului comunist din România (SERGHI 1958)

<
(...)
Victor se întorcea fără grabă spre casă. Nu e ușor să suporți o ședință de opt ore și să pleci cu un vot de blam* în spate. Parcă ar ave o cocoașă. (...) Nu-i ușor să stai cu sufletul la gură, să vezi cum trece atenția de la unul la altul, cum îți vine rîndul să fii arătat cu degetul. Ai lașitatea să speri că numai tu vei scăpa. Aștepți o minune cînd deodată auzi:
- Un demagog, un stîngist**...
Și cine te arată cu degetul! Cel mai bun prieten: Costache!
(...)
- La început, am fost criticați toți trei că umblăm prin cîrciumi, ne îmbătăm. Costache mai ales a fost luat în tărbacă. I se imputa că ascultă anecdote reacționare***, că rîde și face haz de ele. Întrebat dacă știa că Nicoleta nu era fata unui inginer dispărut pe front, așa cum declarase ea, ci a unui mare antreprenor**** de case, care a lăsat blocuri neterminate și a fugit în străinătate cu banii, Costache a spus că nu știe. Eu știam, dar am negat. Centrul atenției a trecut atunci de la Costache la Nicoleta. A fost chemată să iasă în fața sălii pline. Cerul era purpuriu. Obrajii ei, la fel. La toate întrebările Nicoleta a răspuns da! A mărturisit fără rușine că trăiește cu mine. Costache aștepta să neg. Mi-era milă de el, mi-era rușine de mine. Costache era singurul om care credea în mine. Știam că e cinstit și că o iubește pe Nicoleta. Am tăcut. N-aveam ce să spun, n-aveam nici o scuză. M-am liniștit cînd, cu tot calmul ei aparent, încolțită, și-a ieșit din sărite și a mărturisit că mai are legături de dragoste cu doi studenți. Erau prieteni între ei, și nu știa unul de altul. Furioși că au fost trădați, a început fiecare să spună tot ce știa despre Nicoleta: că urăște regimul, că umblă prin cîrciumi, că vine acasă la mine, unde se fac orgii. Costache, întrebat dacă e adevărat, a făcut semn că nu poate vorbi. Buzele îi tremurau fără să poată scoate un cuvînt. Înțelegeam tot ce se întîmplă cu el. Așteptam să vorbească. „Am fost înșelat în dragostea mea, a spus, în încrederea mea în prietenie. Mi-e foarte greu acum. Dar nici o sancțiune n-o voi socoti prea aspră. Trebuia să știu că de la anumite poezii de sertar, de la anumite anecdote pînă la ura împotriva regimului e numai un pas. Trebuia să fiu necruțător, să smulg masca de pe fețele astea”. Și-a arătat spre Nicoleta, spre mine. S-a cerut excluderea***** noastră. M-am uitat în jurul meu și parcă nu înțelegeam ce se întîmplă. Nu știam că sunt atît de legat de Costache, că ar putea să mă doară atît! Nu știam cum m-am legat de fiecare. Parcă mă aflam în fața unei prăpăstii și cineva se pregătea să-mi dea brînci. Dar cred că în privirea mea era atîta groază și o rugăminte atît de disperată, încît s-au găsit oameni care mi-au sărit în ajutor, m-au apărat.
(...)
>

SURSA
Cella Serghi, Iubiri paralele******, ed. III, ed. Pontus, 1991, pp. 290-292.

NOTE M.T.
* Sancțiune a organizației de partid.
** Partidul comunist se considera adevăratul și unicul reprezentant al curentului politic de stînga, combătînd inclusiv pe anarhiștii situați mai la stânga decât comuniștii.
*** Curentele politice necomuniste erau considerate reacționare de partidul comunist.
**** Avea deci o origine socială burgheză, considerată „nesănătoasă” de regimul comunist, și ca urmare era neeligibilă pentru organizația de partid.
***** Excluderea din organizația de partid transforma respectiva persoană într-o paria a societății socialiste.
****** Jurnalul Mironei - „Iubiri paralele - Cella Serghi” (http://jurnalulmironei.blogspot.ro/2011/01/iubiri-paralele-cella-serghi.html)

INGINERUL ANGHEL SALIGNY ȘI DOBROGEA

“Eu vreau să construiesc!” (A. SALIGNY)

Biografie

Născut la14 mai 1854 lângă Focşani, într-o familie de origine franceză, Anghel Saligny a urmat liceul Şcoala tehnică superioară de la Berlin în prima jumătate a anilor ’70. Specializat în construcţii hidrotehnice şi feroviare, revine în 1876 în ţară. Este încadrat ca inginer clasa III la Ministerul Lucrărilor Publice, unde devine subdirector al Serviciului de poduri şi şosele în 1881. Ca o recunoaştere a meritelor sale profesionale, în 1884 este numit profesor la Şcoala naţională de Poduri şi Şosele. Cariera sa, care nu s-a oprit aici, a fost însă lăsată în umbră de cele două mari realizări tehnice ale sale: podul de la Cernavodă şi portul Constanţa. Nu întâmplător, apropiaţii săi au reţinut câteva cuvinte mereu repetate de marele inginer cu forţa unui dicton: “Eu vreau să construiesc!”.

 

Construcția podului de la Cernavodă

Saligny este autorul a numeroase realizări româneşti în domeniul construcţiilor şi a tehnicii. Printre acestea se numără şi podul de cale ferată “Regele Carol I”, care traversa Dunărea pe segmentul Feteşti - Cernavodă. Scopul acestei construcţii era de a lega capitala ţării de oraşul Constanţa aflat în plină dezvoltare. Prima cursă directă Bucureşti-Constanţa a avut loc chiar în seara zilei în care podul a fost supus unui test ce a constat în trecerea unui tren de 16 vagoane. În acea zi de septembrie 1895 trenul de călători inaugural a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă în oraşul de pe litoral, unde sărbătoarea a durat mai multe zile. A doua zi garnitura, cu locomotive vechi care ieşeau acum din uz, a făcut în drumul de întoarcere în bune condiţii, fiind primită cu urale în capitală.

 

Construcția portului Constanţa

În 1856, autorităţile otomane au concesionat unei companii engleze, pentru 99 de ani, construirea unui port la Constanţa. După preluarea controlului asupra Dobrogei, guvernul român a fost nevoit să răscumpere de la această companie portul existent. Operaţiunea s-a realizat în noiembrie 1882, pentru 16 milioane franci aur. Autorităţile de la Bucureşti intenţionau dezvoltarea vechiului Kiustenge, care, în 1875, apărea călătorului englez Henry Berkley ca o mică adunătură de colibe de lut, cu minaretul unei moschei tronând în mijloc.

Piatra de temelii a noului port a fost pusă la 16 septembrie 1896, de către antrepriza franceză Hallier. Firma a dat faliment în 1899, dar a cerut despăgubiri statului român în valoare de 18 milioane de lei aur, pe motiv că administraţia românească a fost cea care a împiedicat firma franceză să ducă lucrările la bun sfârşit. Statul român a oferit 3 milioane, iar procesul început la 1 martie 1900 cu arbitri străini s-a încheiat cu o sentinţă ec stabilea achitarea a 6,2 milioane de lei.

Apoi, managementul lucrărilor a fost preluat de ingineri români. Coordonatorul acestora, Anghel Saligny, aprecia faptul că ei erau absolvenţi ai şcolii româneşti de poduri şI şosele. Printre colaboratorii săi s-au numărat şi inginerii Gh. Duca şi I. B. Cantacuzino, Înainte de reluarea lucrărilor, Saligny a efectuat o călătorie de studii timp de două luni, pentru a se documenta minuţios în privinţa modului în care fuseseră construite marile porturi moderne ale lumii. Dinu Moroianu şi I. M. Ştefan, specialişti în istoria tehnicii, precizau în 1976 că el a vizitat porturile ruseşti de la Marea Neagră şi a corespondat cu reputaţi constructori europeni. În aceste demersuri a fost interesat de calculul şi tehnologia betonului armat, precum şi de lucrările de docuri şi antrepozite din străinătate. Toate acestea însă pentru a servi ca bază de plecare în aplicarea unor soluţii proprii.

În proiectul iniţial era inclus şi un chei mic pe care inginerul român nu l-a luat în consideraţie, deoarece avea perspectiva dezvoltării industriei petroliere în România. Ca urmare, a construit un bazin special pentru export, precum şi numeroase rezervoare cu instalaţii de pompare pentru primirea, depozitarea şi predarea petrolului şi derivatelor sale.

În fazele engleză şi franceză ale dezvoltării portului fuseseră construite magazii, dar de mică anvergură. Deoarece porturile Brăila şi Galaţi puteau fi blocate de gheţuri iarna, el a ridicat în 1906 trei magazii cu două mari silozuri pentru cerealele exportate. Acestea au fost construite după modelul îmbunătăţit al celor pe care realizase între 1884-1889 în cele două porturi dunărene. Silozurile aveau o înălţime de 35 m şi o capacitate de 70000 t şi în realizarea lor fusese utilizat betonul armat, soluţie experimentată la SNPS.

Saligny a folosit în cazul Constanţei turnarea plăcilor prefabricate în cofraje metalice, pentru a obține un beton neted şi fără tencuială necesară evitării scurgerii cerealelor. Cu această ocazie s-au executat pentru prima dată în  Romănia piloţi şi radiere de beton armat, folosindu-se ciment şi armături importate. În Istoricul dezvoltării tecnice din România, apărut în 1931, se sublinia cu mândrie: “România a fost astfel prima ţară unde s-a întrebuinţat betonul armat la construcţii de silozuri”. Tot ca elemente de noutate, Moroianu şi Ştefan indică variaţia plăcilor prefabricate pe înălţime, construirea de plăci articulate cu secţiune eliptică, fixarea punctelor de articulaţie etc.

În timp ce a coordona lucrările la Constanţa, a fost numit la 1 aprilie 1901 şi director al Direcţiei generale a porturilor şi comunicaţiilor pe apă. În această calitate, înfiinţează importanta linie maritimă comercială Constanţa-Rotterdam.

Activitatea intensă nu-i permite să menţină contactul cu comunitatea ştiinţifică europeană. Chiar şi profesorul său german, Franzius, îi reproşa cu afecţiune că “marele Saligny” nu mai are timp să-i răspundă. Mentorul său îi solicitase, de fapt, fotografii după proiectele şi construcţiile de la Constanţa pentru a le include în noua ediţie a manualului de circulaţie internaţională “Îndreptar al ştiinţelor inginereşti”.

Lucrările principale pentru dezvoltarea portului s-au încheiat în 1909, dar îmbunătăţirea şi extinderea lor a devenit o grijă permanentă pentru generaţiile de ingineri care i-au urmat lui Anghel Saligny. Totuşi, capacitatea de proiectant sa nu a putut fi depăşită prea repede de epigonii săi. Academicianul Remus Răduleţ constata că, până la cel de-al doilea război mondial, cu metodele moderne de calcul, nu s-au putut realiza economii mai mari de 6% în construirea silozurilor de beton din zonele agricole.

Marele inginer în memoria Constanţei

În onoarea marelui inginer  în 1957 a fost realizată o statuie de bronz de către renumitul sculptor Oscar Han. Opera de artă a fost ridicată în 1965 în faţa intrării nr. 1 a portului.

SURSE

***, Istoricul dezvoltării tecnice în România, vol I, Bucureşti, 1931, p. 129.

Crişan, Ion, Anghel Saligny, Editura Tineretului, Colecţia oameni de seamă, Bucureşti, 1959. (BJC)

Moroianu, Dinu, Ştefan, I. M., Maeştrii ingeniozităţii româneşti, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 160-161.

Rădulescu Adrian, Lascu Stoica, Haşotti Puiu, Ghid de oraş. Constanţa, Editura Sport Turism, 1985

Rădulescu Adrian, Constantin Scorpan, Athena Herbst Rădoi, Gheorghe Dumitraşcu, Constanţa. Ghid turistic al judeţului, Sport Turism, Bucureşti 1980.

Răduleţ, Remus, Istoria cunoştinţelor şi a ştiinţelor tehnice pe pământul României, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000, p. 144-145. (BJC)

Ştefan, I. M., Podul de la Cernavodă şi constructorul lui, “Magazin istoric”, 1/1976, p. 61.

Experiența americană a unui inginer român din perioada interbelică (TEODOREANU 1935)

<
(...)
Gabriela oftă. Căci o dată cu primăvara se ivise în Iaşi un bărbat care, deşi mai în vîrstă decît soţul ei, era un om viu, nu un scriitor. Îl cunoscuse în casa Agathei. Venise pentru o mare întrunire ţinută la Iaşi de partidul naţional-ţărănist. Îl ascultase vorbind la Circul ''Sidoli'' unei mulţimi nedisciplinate. O dominase aspru brutal, cu o vorbă încruntată ca şi sprîncenele lui groase, mefistofelic zburlite la rădăcina lor. Dădea impresia că nu minte. Vorbele lui n-aveau gesturi de marmură netedă; erau pietre colţuroase. Nici subtil, dar nici grosolan. Puternic, masiv, direct.
Ascultîndu-l, Gabriela devenise o fracţiune din mulţimea dominată. I-l prezentase Agatha, la care era invitat la masă. Se numea Ion Dragomir. Era inginer. Construise poduri şi în America. Se înapoiase în ţară bogat, adus nu de gîndul cîştigului sau odihnei, ci de comandamentul care dăduse lui Tudor Vladimirescu un destin, acelaşi cu al lui Avram Iancu. Dorea să purifice moravurile, să echilibreze finanţele ţării, să stîrpească abuzurile dimpreună cu legenda că nu pot fi stîrpite, - adică o serie de locuri comune, cînd le vezi scrise în ziare, sau cînd le auzi în gura oamenilor politici. Dar acest Ion credea în ele. Era onest şi crunt. ''Locurile comune'' deveneau realităţi care justificau omagiul devotamentului viguros, răbdător, lipsit de scepticism, convins de victorie. Spunea că America e lecţia imposibilului devine posibil, în contrast cu România, unde şi posibilul apare ca imposibil. Admiraţiile lui aveau întotdeauna şi o structură utilitară. În munţi şi păduri vedea exploatări, în ape, energia captabilă. Nici o lene lirică în contactul lui cu lumea. Vorbea despre România cum ar vorbi un sculptor despre un bloc splendid de marmură în care ar întrevedea statui. Actual prin cunoştinţe şi experienţă tehnică, era arhaic prin frusteţea patriotismului.
(...) Îi istorisise întîmplări din America, din Rusia sovietică, din China, raportînd tot ce văzuse la ţara lui. Nu venise de acolo cu nostalgii, aducea experienţe. Nu se sprijinea deloc pe lecturi, decît atît atunci cînd erau statistice. Cu toate că citise literatură, o socotea cam de sus, întocmai cum priveau războinicii de odinioară ţesutul şi împletitul femeilor. Gabriela îl stimulase prin întrebări inteligente, care dovedeau un interes real pentru spusele lui. De fapt, o interesa naratorul, nu naraţiunea, căci aceleaşi lucruri, spuse de un om oarecare, i-ar fi părut anoste şi prozaice. Dar tocmai aceasta era puterea lui: de a valorifica şi faptul brut.

(...)
>

SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1991, p. 262-263.

Educație vest-europeană versus stil de viață est-european (SADOVEANU 1934)

<
(...)
Domnul Bernard simți o vagă dorință să ia și el parte la discuție. Îi aburea deci în mădulare acea înclinare la lene surprinzătoare, de care încercase a se mai scutura o dată. În orice caz, în sfatul lui cu țărcile, ar fi fost gata să expuie considerații serioase asupra vieții lui din trecut și asupra educației care făcuse din el un om în adevăratul sens al cuvîntului. În această parte de lume, unde se găsește de cîtva timp, energiile unităților nu se coordonează; oamenii tind la independență și la libertate primitivă; sînt foarte aproape de edenul* preistoric; pe cînd în Apus legea munci are un caracter așa de înfricoșat, încît omul nu se poate sustrage ei fără decădere. Fiu și nepot de ingineri și oameni de afaceri, domnul Bernard nu navigase încă în viață pe socoteala lui proprie. Ținea de un grup uman și de o lege neînduplecată, care-i ordona în ce chip să-și puie pe el hainele, cu ce ritual să treacă la masă, la ce oră fixă să se ducă la profesorul său, în ce zi și în ce clipă să îngenuncheze la un confesional. Mama sa doamna, Iustina Bernard trăise ca o femeie sfântă, într-un devotament și o tristeță continuă. N-avusese alt rost și alt scop al vieții decît căminul său și pe micul Bernard și murise zîmbind unui apus de soare. Tatăl său fusese om cu mustăți roșii aspre și cu fruntea încrețită. Punctual și neînduplecat în serviciul acelui departament cețos din provinciile de nord, supraveghea cu stricteță examenele și lucrările fiului său. Și de la el și de la mătuși nalte, sterpe și serioase moștenise deprinderea ordinea celei mai meticuloase și sume însemnate în renta bună a statului francez. Acum, în scaunul lui comod, sub bolta de smaragd curat a unei poieni, într-o pădure în care se amestecau o mie de esențe și miresme, îtr-un soare de o blîndeță și de o dulceață care vesteau toamna, aduna în el un fel de plăcere de a da felurite lămuriri țărcilor, care-și anticipau replicile, rîzînd.
Toate se armonizau în juru-i. Pînă și ritmul acela dezordonat al muncii meșterilor lemnari avea o legătură cu sărbătoarea fără noimă de a doua zi, cînd tot pămîntul lucrează, numai oamenii din Necșeni și din Bălănești și de la lingurari stau cu brațele încrucișate, de și mîni poate să bată asupra holdelor și așezărilor lor un vifor de iarnă. Această descumpănire și variație în schimbări neașteptate se oglindește și-n limba acelor localnici. Se amuzează de departe de toate replicile lor nostime. În cîțiva ani a desprins așa de limba țării și se desfătează în așa măsură de metaforele ei strălucitoare, încît s-ar putea spune că o vorbește mai bine decît Lupu Mavrocosti. Însă Lupu Mavrocosti, care vorbește mai bucuros o limbă franceză impecabilă, se integrează perfect în peisagiu, în pădurea aceasta, în orizontul cu desenuri moi și între satele acestea primitive, care-și viața între sărbători, praznice, zile de frupt și de post, zile cînd se mănîncă pește și cînd nu se mănîncă pește, zile cînd e îngăduită carnea și cînd nu e îngăduită, și care în definitiv nu mănîncă aproape nimic, ori, dacă mănîncă, preferă cîteva buruiene.
E adevărat că sînt și zile de mîncare și băutură; dar iarăși e adevărat că oamenii, ca și peisagiile, au și altă bucurie care e-n aer, în lumina și spuma sufletului lor. Abia acum observă domnul Bernard că plăcerea de a trăi în țara asta e aproape un vițiu.

(...)
>

SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 117-118.

NOTĂ M.T.
* Eden = Grădină descrisă în cartea Genezei din Biblie, în care au trăit Adam și Eva, după ce au fost creați de Dumnezeu. (http://www.ldolphin.org/eden/)

Masacru prin gazare pe frontul italiano-austriac în Primul Război Mondial (ARGHEZI)

<
(...)
Un ofițer străin, de pe la Isonzo*, mi-a povestit în București, un detaliu de război necunoscut, pe care ți-l relatez. Armatele își disputau munții, întăriți cu artilerie grea, și cînd era pierdut un munte, se pierdea un defileu întreg de munți și văi. Italienii parveniseră să stăpînească zarea stîncoasă, dintr-o gaură, ca o firidă, în care sfîrșea o galerie de cîțiva kilometri, prvăzută cu o linie ferată. Tunul italian venea pe șine pînă-n ochiul găuriidin zidul neted și abrupt, și de-acolo, de sus, da drumul unei ghiulele și pleca. Ghiuleaua devasta lagărul austriac, de mai multe ori pe zi, iar în gaura galeriei, unde nu se zărea în intervale nimic, artileria Austriei nu putea să îngroape un singur proiectil. Toate calculele, ochirile îndelungate, geniul, balistică, deteră greș. Pentru că frontul începea să zacă, pe regiunea Carsiului, de lingoare, și asutriecii puteau să ajungă de-a-ndaratele pînă la Viena, un inginer bavarez* a venit să examineze situația, a văzut gaura din catapeteasma muntelui, a priceput problema și, dispărînd cîteva ore, s-a întors cu un ghiozdan subsoară, din care a luat ceva și a pus într-un tun. <<Asta nu trebuie sa nimereasca în gaura italiană, trebuie numai să se apropie nițel de ea și este de ajuns, zise inginerul. Nu o să mai bată tunul încoace.>> Tunul austriac fu slobozit. Ceva cît o cioară cu aripile strînse străbătu spațiul din muntele de sus. Dinaintea găurii lucrul a crăpat. Si ieși un nor alb deodată, din ghiulea, și numaidecît norul fugi pe gaură, înghițit. Socoteala fusese exactă. Tirajul tunului din munte trebuia să tîrască gazul de cupru și să asfixieze galeria. La înnaintarea bavarezilor sau a prusacilor**, - am uitat, - galeria de șase kilometri se așternuse, pînă la gura ei dinapoi, cu sute de cadavre înfiorătoare.
(...)
>


SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 293.`

NOTE  M.T.
* Isonzo = Rîu pe teritoriul Sloveniei și Italiei unde  între iunie 1915 și noiembrie 1917, în Primul Război Mondial, au avut loc 12 batalii foarte sîngeroase între armatele italiene și austro-germane. (http://www.firstworldwar.com/battles/isonzo.htm)
** Bavaria = Regiune istorică în sudul Germaniei cu capitala la Munchen.
*** Prusia = Regiune istorică în estul Germaniei cu capitala la Berlin.

Se întâmplă în România: un judecător a găsit un colonel din Securitate care nu a colaborat cu Securitatea

The Epoch Times România 22 februarie 2014

Tehnica chineză în secolul XIX (VERNE 1892)

(46) „Să n-ai nici o grijă, dl. Bombarnac, chinezii nu sînt mai puțin specializați decît personalul nostru și au mecanici foarte buni. La fel și inginerii care au construit cu pricepere calea ferată ce străbate China. E, fără îndoială, un popor inteligent, foarte apt pentru progresul industrial... Are o înțelegere vie, o ușurință de asimilare uimitoare. I-am văzut pe chinezi la lucru și vorbesc din experiență.”

(93) „Prima cale ferată, construită în China pe la 1877, a legat Shanghaiul cu Fuzhou. Ea urmează , cu mici diferențe, traseul rusesc care a fost propus în 1874, trecînd prin Tașkent, Kulja Kami, Lazhou, Xian și Shanghai.”

J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.

SUA, aproape de o catastrofă. O bombă atomică a fost la un pas să explodeze

Cuget Liber 23 septembrie 2013

23 LEGI ALE LUI MURPHY DESPRE RĂZBOI

Edward Aloysius Murphy Jr. (11 ianuarie 1918 - 17 iulie 1990) a fost un pilot şi inginer de aviaţie american. El este autorul ''legii'' care-i poartă numele: ''Orice lucru care poate merge prost va merge prost'', enunţată în cursul experienţelor cu rachete ale forţelor aeriene ale SUA din anul 1949. În viziunea lui, ''legea'' cristaliza un principiu cheie al proiectării militare, potrivit căruia întotdeauna cineva trebuie să-şi asume scenariile cele mai rele. Ulterior, au apărut numeroase ''corolare'' şi variante ale ''legii'', a căror compilare a realizat-o Arthur Bloch (1977). Pe de altă parte, fiul lui Murphy spunea că acesta aprecia ''corolarele'' ''legii'' sale ca fiind <ridicole, triviale şi eronate>, iar încercările lui Murphy de a da o tentă serioasă ''legii'' sale au fost zadarnice. (http://en.wikipedia.org/wiki/Edward_A._Murphy,_Jr.)

Redau mai jos 23 legi ale lui Murphy despre război, preluate de pe saitul ''Citate celebre'' (http://www.citatecelebre.eu/ro/citate/autori/edward-a-murphy/razboi):

Eşti mai bun decât inamicul numai în măsura în care îl omori tu primul.


Există o singură lege în război: când câştigi vei reuşi să stabileşti tu regulile.

''A trăi'' şi ''a fi erou'' sunt doi termeni care se exclud unul pe altul.

Poţi să te plângi cât vrei în legătură cu porţiile de mâncare, dar ţine minte, s-ar putea să fie ultima ta masă, aşa că mai bine bucură-te de ea.

Dacă supravieţuieşti unor întâmplări extraordinare, cele lipsite de importanţă te vor omorî.

E mai bine să fii norocos pe câmpul de luptă decât să fii foarte bun.

Dacă te gândeşti că vei muri, nu-ţi fie teamă nu vei muri.

Speră la ce este mai bun, dar fii pregătit pentru ce este mai rău.

Întotdeauna să te asiguri că cineva din unitatea ta are un cuţit de conserve, niciodată nu ştii când îţi va trebui.

Să fii împuşcat este foarte dureros.

Câteodată să fii bun şi norocos nu este suficient.

Succesul apare atunci când nimeni nu se aşteaptă, în timp ce eşecul aparte atunci când Generalul supraveghează lucrurile.

Întotdeauna există o cale, dar de obicei acea cale nu funcţionează.

Niciodată să nu fii primul, niciodată să nu fii ultimul, niciodată nu te oferi să fii voluntar.


Complexitatea armelor este de obicei invers propoţională cu IQ celor care le folosesc.

Excepţiile demonstrează regula şi distrug planul de război.

De obicei acel lucru de care ai cea mai mare nevoie nu se află în cantitate suficientă în depozit.

Staţiile radio se vor strica atunci când ai nevoie de sprijin armat.

Calea cea mai uşoară de acces este acea cale minată.

Lucrurile importante sunt întotdeauna simple, iar lucrurile simple sunt întotdeauna grele.

Să nu uiţi niciodată că arma ta a fost fabricată de cea mai ieftină firmă de armament.

Dacă este stupid, dar funcţionează, înseamnă că nu este stupid.

Diversiunea inamicului pe care tu o ignori este atacul lor principal.

Platformele petroliere din Marea Neagră în România postcomunistă („Tomis” 1992)

Carmen Chihaia, ing. C. Naclad: „Producția și politica nu fac niciodată casă bună”, „Tomis”, Constanța, XXVII, 272, noiembrie 1992, 4.

Ne-am adresat d-lui Constantin Naclad, directorul general al companiei Petromar S. A., rugîndu-l să ne divulge - dacă și cît se poate - cifre, detalii, evaluări privind problematica de fond.
- Există, ce-i drept, o percepție simplist romantică a muncii și a vieții petroliștilor marini. Unii, cei mai mulți, ne invidiază, într-adevăr, salariile. Care însă, vă asigur, față de necesar nu sînt deloc mari. În schimb, condițiile de lucru sînt deosebit de grele: zgomot, trepidații, iar cînd este vreme rea, ce să mai vorbim, practic, nu mai există limită între apă și aer: platformele intră atunci într-un fel de zonă crepusculară. Care se amplifică în singurătatea cușetei, cînd, singur cu propriile gînduri, fiecare visează la familie și copii. Apoi, tensiunea (le) crește - la propriu - cu 3-4 linii de îndată ce intră în schimb. Nu lipsesc nici cazurile tragice. Astfel, pe Jupiter am avut chiar un deces: un inginer de 43 de ani. Și toate astea conduc la o stare de stres maxim. Or, pentru a-ți putea face la standardele cerute profesia, se cere o sănătate perfectă. Înaintea fiecărei plecări la platforme, se face o vizită medicală. Dar, știți cum e: oamenii se feresc adesea să-și declare eventualele suferințe. Se gîndesc și ei, nu-i așa, să nu piardă niște bani... Iar asta explică stresul de care vorbeam. În lume există de altfel obiceiul ca oamenii să se atașeze de compania la care lucrează. Deși unele companii spun fără menajamente: primii doi ani răspundem noi de sănătatea și viața ta, ca salariat, următorii doi ani, răspundem împreună, apoi, vă privește! De aici, necesitatea unei perioade de refacere a potențialului fizic și psihic al petrolistului. Care perioadă trebuie să fie destinată realmente refacerii și nu petrecerilor sau altor îndeletniciri, care, se știe, mai mult obosesc sau reduc capacitatea de efort. Sînt, e drept, companii care discută, în acest sens, de perioade de refacere de 4-5 ani, altele de 10, după cum sînt și unele care declară ritos că nu le interesează aspectul. Bani să iasă! În ce ne privește, noi am încercat să punem la punct un studiu, în colaborare cu un Institut de medicină, ca să vedem care sînt, exact, limitele umane în condițiile lucrului și traiului pe platformă. Dar n-a ieșit nimic! Mai exact, nu s-a făcut decît o primă parte, niște observații preliminare privind starea de sănătate a oamenilor pe platforme și nave, încît am renunțat la respectiva colaborare. Încrecăm acum ceva asemănător cu Ministerul Muncii... Deci, revenind la salariile petroliștilor, nu pot să neg, totodată, că eu, în postura de conducător al unității, am menirea de a veghea nu numai  la profit, dar și la sănătatea și recompensarea justă a oamenilor mei. Și e de spus că, din fericire, avem aici înțelegerea și sprijinul conducerii Petrom. Căci, pentru noi, este important - și ne preocupă - să ținem oamenii cît mai mult timp în deplinătatea puterii și sănătății. Căci, să știți, oamenii noștri sînt, majoritatea, specialiști de înaltă clasă. Mulți dintre ei sînt ce mai buni petroliști pe care îi avem în țară! De aceea, dacă au, să zicem, o leafă cu cîteva mii, să zicem - poate chiar zece - peste media altora, e o diferență car enu spune nimic. Mai ales că, să precizăm, ei stau cîte două săptămîni, neîntrerupt, pe platformă, lucrează cîte 12 ore pe zi, n-au legătură telefonică cu țărmul, cu familiile rămase acasă șamd. Iar „sporurile de mare” - sînt și ele - imposibile...
-Se spune că țițeiul „de mare” e mult mai scump decît cel „de uscat”. E adevărat?
-Da. de valorificat, se valorifică însă la același preț - pe total Regie Petrom S. A. - bugetul de venituri și cheltuieli e făcut în așa fel, încît, reducînd și dirijînd investițiile, bugetul Regiei în ansamblul său să rămînă rentabil. Fiindcă, e clar, singură, societatea Petromar nu s-ar putea susține.  În toată lumea e la fel: activitatea de descoperire, explorare și forare marină e foarte scumpă. Numai pentru acest an, investițiile noastre trec de 13 miliarde lei. Și asta la o primă socoteală. Deci, numai banii noștri n-ar ajunge. Ar fi de altfel un mod greșit de a judeca lucrurile. Pentru că, e limpede, o companie precum Petromar nu poate să facă față - fără să fie susținută financiar de Regia Petrom, în activitatea căreia se regăsește și se include - mai ales cînd e vorba de a asigura (și) fluența muncii de cercetare, de valorificare și exploatare a noilor zăcăminte. În fond, Petromar desfășoară o activitate petrolieră marină pentru industria de petrol românească!
-Cum rămîne atunci cu autonomia, atît de invocată în vremea din urmă?
-Au fost - și sînt - persoane din Petromar care au cerut chiar o separare totală de Regia Petrom - deci de București - și organizarea într-o regie separată cu gîndul - atenție! - că regiile sînt ajutate cînd rezultatele sînt proaste. Deci, cu alte cuvinte, că statul, volens-nolens, nivelează minusurile. Cam așa se înțelege de către unii rolul unei regii. Cînd, într-o parte, profitul e mare, statul, normal, ia de acolo pentru a-i ajuta pe cei la ananghie. Deci, gîndul autonomiei era legat - clar - de obligativitatea statului de a ne ajuta în cazul în care nu ne-ar merge prea grozav; uitîndu-se că cheltuielile noastre cele mai mari privesc investițiile și descoperirea de noi zăcăminte, care, pentru a fi făcute, e necesar, ca și statul să... vrea, să fie interesat să le facă! Or, nu văd de  ce ar trebui să aibă, în această perioadă, statul grija mea, cînd, de pildă, Regia Petrom poate oricum să desfășoare aceste activități - pe uscat și pe mare - în condiții de renatbilitate! E normal, deci, spun eu, să nu facem acest pas! Să nu ne separăm deci de regia bucureșteană! A mai existat, pe de altă parte, și un alt calcul. Unii, văzînd că sînt destui străini dornici să prospecteze la noi, și-a zis că ne-a pus dumnezeu mîna în cap!
Se scapă din vedere un singur lucru: străinii, cei mai mulți dintre ei, doresc să cîștige, nu să investească! Or, în ce ne privește, investiția noastră cea mai valoroasă o reprezintă oamenii: cum spuneam, specialiști de primă mînă din toată țara. Partizanii „autonomiei” cu orice preț spun însă: avînd platformele, specialiștii cei mai valoroși, nu-ți trebuie decît un perimetru în care să sapi și... un nume! Și cu asta, basta! Totul se rezolvă și, doamne, ce bine ar fi să fie... separați... E momentul însă, cred eu, să lăsăm calculele de acest soi și să judecăm totul serios și realist. Ne guvernează doar aceleași legi și ne interesează, în egală măsură, cît profit ne paote aduce munca noastră. „Autonomiștii” pleacă de la o prezumție greșită. Ca să nu ai vorbim că eludează o întrebare de fond: pentru cine și cum se face descoperirea de noi rezerve petroliere? Pentru Petrom, pentru Petromar, pentru Guvern?
-Bun, să riscăm și noi o atare întrebare! Care ar fi răspunsul corect în ce vă privește!
-E de observat, întîi de toate, că, totuși, pentru cineva tot se face descoperirea de rezerve noi! Iar, în acest caz, acest cineva trebuie, dacă e interesat, să ducă și banii necesari. Dacă, să spunem, e vorba de statul român, ne așteptăm și la un oarecare volum de alocații de la buget, așa cum se întîmpla și... înainte. Descoperirea de zăcăminte nu se poate face decît cu banii din alocații. Fiindcă, socotind doar de la producție încolo, treaba pare extraordinar de rentabilă!
-Și care-i adevărul: sînteți sau nu rentabili?
-Da, sîntem foarte rentabili dacă ne raportăm numai la fondul de producție și nu punem la socoteală toate cheltuielile cu investițițiile, cercetarea etc. Care sînt... enorme! O singură platformă costă acum peste 10 miliarde. Bineînțeles, am putea judeca și așa: dacă avem aceste 7 platforme, dacă am descoperi aceste zăcăminte, ce ne mai lipsește? Dar pot eu oare, ca manager, la ce va fi cu mine peste zece, peste 15 ani? Ce se va întîmpla dacă, consumînd rezervele actuale, nu punem... altele în loc? Or, după revoluție, am fost lăsați cam în voia soartei, să acționăm, adică, cum putem. Dar ce poți face singur? E o activitate pentru care, oricît te-ai zbate, nu poți s-o scoți la capăt doar cu piața internă: trebuie valută, la care însă nu avem acces! Asta a condus la faptul că, în 1991, 3 platforme au fost temporar oprite și exista, la un moment dat, chiar riscul de a fi închise. Vreau să cred că am depășit punctul critic. Oricum, de o bună bucată de vreme, avem discuții săptămînale - pe această temă - cu conducerea Regiei Petrom, fiind evidentă dorința de a căuta împreună soluții și tehnologii viabile și disponibilitatea acordării unui timp mult mai substanțial problemelor legate de Mare...
-Care este domnule director poziția dvs. și, implicit a Petromarului, în chestiunea, atît de sensibilă, a introducerii gazelor naturale în întreprinderile și locuințele constănțenilor? A existat suspiciunea că, dacă nu tărăganați o decizie în acest sens, în orice caz, vă asumați pe nedrept meritul acestei acțiuni demarată - ca inițiativă și proiect - de către Consiliul Județean?
-Și noi trăim în Constanța și am dori să beneficiem cît mai repede de această facilitate. Dar, prima problemă, în ce ne privește, este de a ști dacă și cît zăcămînt de acest fel este în Marea Neagră. Aceasta este prima condiție pentru a obține o aprobare. Or rolul nostru a fost să spunem DA, există gaze naturale în Marea Neagră! În rest, bineînțeles, crearea distribuției de gaze și toate problemele legate de asta revin forurilor județene și municipale. Noi nu putem face altceva decît să le extragem și să le aducem la țărm. Au fost niște neînțelegeri regretabile în această privință. S-a amestecat și aici, nu înțeleg de ce, producția cu politica, ceea ce nu e corect! petroliști și găzari fiind, noi ne-am implicat firesc în obținerea mai rapidă a acestei aprobări. Care există! Nu e un merit pe care să ni-l asumăm noi în exclusivitate, sau cam așa ceva, cum se alarma cineva. Cît despre tergiversare, departe de mine. Nici n-am avea cum, de altfel. Și nici motive. Dimpotrivă. Problema este însă că, pentru a asigura întreaga cantitate solicitată, e necesară forarea pe zăcăminte de gaze libere. Asta cere timp. Cel puțin doi ani. Pînă atunci, totuși, proiectul poate fi demarat prin racordarea la sistemul național, așa cum s-a gîndit. Deci Constanța poate avea gaze chiar în 1993!

„O istorie a comunicării moderne” (FLICHY 1991)

Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne. Spațiul public și viață privată, trad. M. Lazăr (fr. 1991), Polirom/Media (M. Coman), Iași, 1999, 254 p.

2 P. F. (n. 1945) este cercetător la Centrul național de studii ale telecomunicațiilor și conduce grupul de cercetare privind comunicarea la CNRS și la revista „Reseaux”. De același autor: Les Radios locales en Europe (cu M. Sauvage și R. Chaniac), La Documentation Francaise, 1978; Comunication et pouvoir (cu J. Barbier-Bovet și P. Beaud), Anthropos, 1979; Les industreris de l imaginaire, PUG, 1980; Images pour la cable (coord.), La Documentation Francaise, 1983

13 Introducere

Prima parte: De la comunicarea publică la comunicarea de piață (1790-1870)

19 Savantul și inginerul

21 1.Comunicarea publică: telegraful optic
22 Comunicarea în secolul luminilor

Convenția trebuie convinsă
Un spațiu nou
Un timp nou
Măsuri noi
O limbă universală
Inovatori multipli

34 Comunicarea publică
Difuzarea inovației
Utilizările telegrafului
Celelalte rețele europene

38 Imposibila comunicare comercială
De la monopolul de fapt la monopolul de drept
Telegraful liberal

45 2. Rețelele și electricitatea
45 Invenția rețelelor
49 Începuturile electricității
Electricitatea de salon
Acțiune electrică și acțiune magnetică
Circulația invenției
Un sistem universal

59 3. Comunicarea de piață: telegraful electric
61 Telegraful electric de stat
Telegraful electric aerian
Deschiderea către comunicarea privată
66 Operatorul de la bursă
70 Economiștii și circulația informației
71 Statul liberal, operatorul telegrafului
Naționalizarea telegrafului britanic

Partea a doua: Comunicarea familială (1870-1930)

79 Tehnician și antreprenor

83 4. Colecții și amintiri: fotografia și fonograful
83 Imaginea revelată
Fotografie unică sau multiplă
Statul promotor al fotografiei
Apăsați pe buton, restul îl facem noi
88 Sunetul conservat
Aparat de birou sau aparat în casă
93 Un nou spațiu familial
Muzica în familie
Fonograful casnic
Suporturi pentru aducere aminte: colecția și fotografia
104 Imaginea prinde viață

109 5. De la comerțul cu bunuri la comerțul cu suflete: telefonul
109 Comunicarea vorbei prin electricitate
114 Apelurile prin telefon
Telefonul de afaceri
Telefonul particular
119 Vizitele prin telefon
Telefonul rural
Telefonul urban
Telefonul în Europa
124 O rețea universală

128 6. Semăn în coama vântului: radioul
129 De la Maxwell la Marconi
133 Comunicarea maritimă
Monopolul natural al radiocomunicației
De la radiotelegrafie la radiotelefonie
140 Un nou mijloc de comunicare în masă
Propag în toate direcțiile
Crearea utilizării comerciale

Partea a treia: Comunicarea globală (1930-1970)

151 Cercetarea și dezvoltarea

153 7. Alegerile tehnice ale inginerilor din telefonie
153 Schimbul
Spre automatizare
O centrală telefonică aproape centenară
Inevitabila ascensiune a tehnicilor numerice
167 Transmisia 
Ghid de undă contra fascicul luminos
Fibra optică

176 8. Triumful electronicii: televiziunea și informatica
176 Tehnicile de bază
178 „Integral electronic” în televiziune și informatică
Televiziunea între două baleiaje
Lenta dezvoltare a paradigmei informatice
187 Telecomunicațiile, informatica, audiovizualul - pe calea unificării
Telecomunicații și informatică
Satelitul
„Integral numeric”

193 9. Comunicarea intimă
193 De la spațiul public la spațiul privat
Individualizarea spațiului public
Cinematograful: ultimul spectacol colectiv
202 „Trăind împreună separat...”
Muzica adolescenților
Adolescență de negăsit
210 Sfera comunicațională
Televiziunea personală
Comunicarea nomadă

217 Reflecții finale

221 Note de referințe bibliografice

244 Bibliografie generală

249 Index

coperta 4: Destinată specialiștilor în Științele comunicării, jurnaliștilor, studenților și profesorilor de la facultățile de jurnalism, cartea lui P. F. este o sinteză utilă a dinamicii profunde a universului comunicațional în care trăim. Parcursul pe care îl propune autorul pleacă de la inventarea telegrafului, a primelor aparate de fotografiat, trece prin istoria fonografului, radioului și cinematografului și ajunge la marile companii de mass-media, transmisia prin satelit și comunicarea interactivă. În epoca videotex-ului, a poștei electronice și internet-ului, cartea ne readuce la momentele cheie ale relațiilor interumane și la cele dintre oameni și guverne: inventarea unor noi forme de comunicare și a mijloacelor prin care aceasta devine posibilă și de neocolit.

Interviu cu Ov. S. Crohmălniceanu (ARION 1979)

George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979 

O. S. C. -Am diplomă de inginer constructor.

-(...) Am ales ingineria pentru că pe vremea ceea, deși nu se putea  trăi din matematică, cu atît mai puțin se putea trăi din literatură.

G. A. -La un moment dat ați debutat în critica literară!

O. S. C. -În 1943. În ziarul Ecoul. Unul din ziarele mari ale vremii. În coloanele lui se strecurau, pe cît posibil, alte opinii decît cele ale regimului Antonescu. Pagina 2 aparținea lui Miron Radu Paraschivescu. MRP, cu talentul său de a descoperi talente, a transformat această pagină într-o veritabilă revistă literară de stânga. În „limbajul esopic”, care nu putea fi urmărit totdeauna de cenzură, tinerii scriitori militau pentru o artă cu conținut revoluționar.

-Care au fost primele texte publicate?

-Cîteva medalioane critice. (...) Aceste medalioane erau dedicate unor autori însemnați, dar despre care la noi nu se cunoșteau prea multe: Vachel Lindsay, Vlemir Hlebnikov, Erich Kastner. (...) Inventam texte ale acestor autori pe care le comentam cu toată seriozitatea. Făceam fără să știu ceea ce s-a numit mai tîrziu „critică creatoare”.

-Aveați 20 de ani cînd  a apărut Istoria lui G. Călinescu.

-În 1941 eram desenator tehnic la Galați. (...) aveam sentimentul că țin în mîini o adevărată comoară; (...). (...) Mii de articole injurioase s-au scris despre ea. Majoritatea, de către cei aserviți regimului antonescian ale cărui legi cartea lui G. C. le sfida. În atmosfera aceea de fanatism, de fascism, G. C. promova cu mult curaj o atitudine progresistă.

-A fost o perioadă cînd nici nu mai citeam reviste. Mi-era silă să întîlnesc în paginile lor texte scrise la comanda fasciștilor. Dar mai rămăseseră cîteva reviste în care intelectualii de valoare își exprimau, în măsura în care puteau să înșele cenzura, repulsia față de atmosfera de suspiciune și ură creată în epocă. Kalendele lui V. Streinu era una din aceste reviste. Acolo semnau Ș. Cioculescu, P. Constantinescu. Tot aici am întîlnit nume de tineri scriitori: D. Stelaru, I. Caraion, G. Dumitrescu, Ș.A. Doinaș, C. Tonegaru. Pe unii dintre ei i-am cunoscut apoi în Cenaclul Tineretului Progresist din București.

-După război ați intrat în redacția Contemporanului.

-Mai întîi am trecut pe la Lumea lui G. C. Acolo făceam recenzii, țineam un fel de „revista revistelor”. (...) Era perioada de reconstrucție și, încă student fiind, am reclădit o casă cu etaj de pe str. A. Odobescu. (...) Și, totuși, prin forța împrejurărilor, după ce mi-am luat diploma de inginer, am devenit consilier de presă la Comisia de redresare a economiei naționale. (...); am început să mă ocup de șantierul național Salva-Vișeu (bineînțeles de probleme generale.). Cariera mea de constructor s-a sfîrșit cînd am fost numit conferențiar la catedra Facultății de limba și literatura română din București.

-(...) Am rezistență față de nebulozitate, obscuritate, deși autorul meu preferat este Dostoievski. Poate că mă fascinează prin complementaritate.

-Cînd scriam la Ecoul, la Lumea, la Revista literară eram mai mult un amator, un cititor care a parcurs multe volume, e drept, dar care nu avea concluzii clare asupra literaturii. A venit perioada Contemporanul. Redactor-șef era Al. Buican. Prin 47-49, deși începuseră să se ivească semne acelei epoci care s-a numit mai apoi a dogmatismului, am trăit totuși acolo o atmosferă de efervescență revoluționară. În colegiul de redacție erau multe personalități care militaseră de mult în rîndurile PCR. (...) Atmosfera de lucru era foarte tovărășească. (...) Exista o discrepanță între atașamentul meu față de ideile revoluționare și formația mea de literat. Ele trebuiau să ajungă la o convergență. Printr-un proces intern și nu prin schimbarea peste noapte a cămășii. Cunoștințe politice aveam. Nu și de etică marxistă. (...) Citeam tot felul de broșuri traduse și nu le găseam nici un rost. Mai curînd te îndepărtau de artă. Ceea ce mi-era imposibil să accept printre altele era negarea brutală, fără nici o explicație, a unei opere de literatură și artă, mai ales moderne, despre care sensibilitatea mea îmi spunea că sînt opere de valoare. Nu puteam să cred că Brâncuși e o expresie a imperialismului burghez, că Picasso e un degenerat. Cînd am dat apoi de Plehanov, Voronski (prieten lui Lenin), Lukacs, W. Benjamin și L. Goldmann am înțeles că marxismul în critica literară înseamnă cu totul altceva.

-În acei ani a apărut și Poezia putrefacției sau putrefacța poeziei.

-A fost un moment dureros. A fost și o frământare în redacția Contemporanului. N-am vrut să scriem nici unul dintre tineri despre acest pamflet. A apărut totuși un articol fără să fim consultați. A urmat după aceea o perioadă din ce în ce mai dificilă. După ce am publicat articolul Pentru calitate în nuvelistica noastră am fost decretat cosmpolit. (...) Totul se făcea prin directive. În anii aceia aspri, cînd am avut ciocniri grave cu spiritul dogmatic și mi se interzisese să semnez, am fost tentat să mă întorc în inginerie.

-În cazul poeziei se susținea că poetul nu trebuie să-și dezvăluie subiectivitatea, ci să exprime exclusiv lumea obiectivă. Deci, poezie epică și nu lirică. Nu are nimeni nimic cu poezia epică. Dar din cauza modului îngust în care era înțeleasă, au apărut acele nuvele în versuri. (...) Se spunea că dacă baza orînduirii burgheze este de condamnat, atunci și producțiile pe care le generează sînt de blamat. Astfel, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia și alți mari scriitori din perioada interbelică erau negați. Se ajunsese la un primitivism al expresiei lirice, în contradicție cu patosul revoluționar al vremurilor în care trăiam. Se enunțau anumite probleme (intelectualul ezitant, electrificarea satelor) și scriitorii se duceau pe teren, căutînd exemple de oameni care să ilustreze aceste teme, în loc să vadă ce se petrece pe șantiere, în uzine și mai ales în conștiința oamenilor.

-Vă mai recunoașteți în cărțile pe care le-ați scris în anii 50?

-Nu le repudiez. Chiar dacă nu-mi mai plac unele pagini. Spiritul acelor lucruri nu e străin de ceea ce fac azi. Am militat și militez pentru o artă revoluționară, angajată.

-Ce a însemnat și ce înseamnă pentru literatură, pentru artă în general, ultimul deceniu?

-O înlăturare hotărîtă a tutor piedicilor ridicate în calea creației literare și artistice de dogmatism. Un climat de libertate, în care totodată principiile și fidelitatea față de idealurile socialismului și comunismului sînt neclintit păstrate. O înțelegere că problemele ideologice se rezolvă prin discuții răbdătoare, prin argumente logice, prin confruntarea teoriilor cu practica și nu prin măsuri brutale administrative. O recîștigare a istoriei naționale, act fără de care nici o creație culturală autentică nu este posibilă. (...) Este un mod  de a construi în plan intelectual, în spiritul adevărat al marxismului.

-Cred că fenomenul cel mai salutar din romanul românesc actual este o evidentă revenire la realism. După ce unii prozatori și-au risipit destulă energie și talent în experiențe adesea sterile, mă bucur să văd că marea majoritate a romancierilor noștri care au ceva de spus abordează cu curaj realitățile vieții și problemele autentice ale omului contemporan.

-(...) Sigur, după explozia lirică la care am asistat acum cîțiva ani (A. Blandiana, C. Baltag, C. Bunea, I. Alexandru, N. Stănescu, M. Sorescu, A. Păunescu), ne sînt mai sensibile astăzi și o anumită batere pe loc, în unele cazuri, și proliferarea epigonismului.

- Critica marxistă este deschisă noutății și ar fi de neconceput să ignore noile metode (semiotice, structuraliste, arhetipale, freudiene etc) ivite în ultimii ani și cu unele rezultate evidente. Marxismul este o filozofie eminamente critică și puterea ei constă mai ales în facultatea de a aborda în spiritul dialecticii cunoașterii omenești și a le confrunta permanent cu practica social-politică a proletariatului revoluționar.

-Orice dascăl dorește să comunice de la catedră discipolilor un adevăr al său. Care ar fi acesta în cazul prof. C.?

- (...) 3 lucruri: că literatura română este de mare valoare și deci nu trebuie să avem complexe, că trebuie să asimilăm în mod critic cele mai moderne teorii în domeniul exegezei literare și că marxismul în critica literară este o concepție revoluționară, în stare să realizeze această asimilare păstrîndu-și caracterul propriu, că este o concepție rodnică și cu rezultatele cel mai solide.

Epoca Renașterii (sec. XIV-XVI) (ENGELS 1820-1895)

 (...)

Oamenii de seamă ai Renașterii au fost mari, fiindcă au luat contact cu realitatea pe mai multe căi. „Pe atunci, zice Engels, aproape nu exista om de seamă care să nu fi făcut călătorii îndepărtate, să nu fi vorbit patru-cinci limbi, să nu fi strălucit în cîteva domenii de creație. Leonardo da Vinci n-a fost numai un mare pictor, ci și un mare matematician, mecanic și inginer. (...) Albrecht Durer a fost pictor, gravor, sculptor, arhirtect și în afară de aceasta a inventat un sistem de fortificații. (...) Dar fapt deosebit de caracteristic pentru oamenii acestor timpuri este că aproape toți trăiesc în mijlocul frămîntărilor timpului lor, iau parte activă la lupta politică, iau atitudine și luptă într-o tabără sau alta, unii cu pana și cuvîntul, alții cu sabia, iar alții și cu una și cu alta. De aici acea plenitudine și tărie de caracater care face din ei oameni întregi”. (1). „De aici”, zice Engels, adică din bogata și multilaterala activitae, nu atît între cărți, ci în mijlocul realității, care le-a îmbogățit în mare măsură sufletul.

1. K. Marx & F. Engels, Despre artă și literatură, EPL, București, p. 216-217.

(...)