<
(...)
Catul Bogdan cunoştea Galaţiul de pe hartă: oraşul de pe marginea Dunării. Dar cu Dunărea se întîlnise şi la Porţile de Fier. Ştia fulgerul ei vast de coasă care răstoarnă în Marea Neagră toate apele României. Această Dunăre însă nu trecuse prin sufletul nici unui scriitor gălăţean, apărînd în literatură, aşa cum trecuseră teii Iaşiului prin sufletul lui Eminescu, devenind eminescieni, munţii Neamţului prin sufletul lui Hogaş, şi toate apele Moldovei prin sufletul lui Sadoveanu, devenind coardele vioarei lui.
Oraşele apar sufletului numai prin scriitorii lor; altminteri rămîn pe pămînt ca şi pe hartă, dincolo de suflet, în sicriul geografic.
Aşa că nu-l interesa oraşul negustorilor Dunării, portul practic, mahalaua danubiană, cosmopolită în mic.
Trăise anticipativ la Iaşi, chiar peronul gării, în tovărăşia lui Nathan Sabbetai, sosirea la Galaţi. De la gară la ''Palace-hotel'', de-acolo la restaurantul ''Sure'', de-acolo iar la hotel. Ştia că va întîlni mulţi greci măslinii, vorbind cu ''ţe'', amintind urechii zîmbetul de veche Moldovă, al lui Vasile Alecsandri cînd îl bufonizează pe kir Zuliardi*. Apoi efortul de a se adapta la patul procustian al vieţii de hotel, opereta zilnică a bacalaureatului în care trebuia să joace rolul corului din tragedia antică, în fruntea corpului didactic secundar pe care-l prezida - şi, în sfîrşit, cu o senzaţie liberatoare de plecare pe mare, întoarcerea la Iaşi ca într-o Veneţie.
(...)
Şi iată că intra în Galaţi ca într-un loc al tinereţii regăsită deodată într-un oraş necunoscut care era un tremur blond de tei, de stele şi lumini. Sora lui, moartă, tinereţea aici era.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, 1991, Bucureşti, p. 46-47.
NOTĂ M.T.
* ''Kir Zuliardi'' = Piesă scrisă de Vasile Alecsandri în 1852. (http://www.romlit.ro/spal-varz)
Se afișează postările cu eticheta Iaşi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Iaşi. Afișați toate postările
luni, 20 octombrie 2014
miercuri, 8 octombrie 2014
Experiența americană a unui inginer român din perioada interbelică (TEODOREANU 1935)
<
(...)
Gabriela oftă. Căci o dată cu primăvara se ivise în Iaşi un bărbat care, deşi mai în vîrstă decît soţul ei, era un om viu, nu un scriitor. Îl cunoscuse în casa Agathei. Venise pentru o mare întrunire ţinută la Iaşi de partidul naţional-ţărănist. Îl ascultase vorbind la Circul ''Sidoli'' unei mulţimi nedisciplinate. O dominase aspru brutal, cu o vorbă încruntată ca şi sprîncenele lui groase, mefistofelic zburlite la rădăcina lor. Dădea impresia că nu minte. Vorbele lui n-aveau gesturi de marmură netedă; erau pietre colţuroase. Nici subtil, dar nici grosolan. Puternic, masiv, direct.
Ascultîndu-l, Gabriela devenise o fracţiune din mulţimea dominată. I-l prezentase Agatha, la care era invitat la masă. Se numea Ion Dragomir. Era inginer. Construise poduri şi în America. Se înapoiase în ţară bogat, adus nu de gîndul cîştigului sau odihnei, ci de comandamentul care dăduse lui Tudor Vladimirescu un destin, acelaşi cu al lui Avram Iancu. Dorea să purifice moravurile, să echilibreze finanţele ţării, să stîrpească abuzurile dimpreună cu legenda că nu pot fi stîrpite, - adică o serie de locuri comune, cînd le vezi scrise în ziare, sau cînd le auzi în gura oamenilor politici. Dar acest Ion credea în ele. Era onest şi crunt. ''Locurile comune'' deveneau realităţi care justificau omagiul devotamentului viguros, răbdător, lipsit de scepticism, convins de victorie. Spunea că America e lecţia imposibilului devine posibil, în contrast cu România, unde şi posibilul apare ca imposibil. Admiraţiile lui aveau întotdeauna şi o structură utilitară. În munţi şi păduri vedea exploatări, în ape, energia captabilă. Nici o lene lirică în contactul lui cu lumea. Vorbea despre România cum ar vorbi un sculptor despre un bloc splendid de marmură în care ar întrevedea statui. Actual prin cunoştinţe şi experienţă tehnică, era arhaic prin frusteţea patriotismului.
(...) Îi istorisise întîmplări din America, din Rusia sovietică, din China, raportînd tot ce văzuse la ţara lui. Nu venise de acolo cu nostalgii, aducea experienţe. Nu se sprijinea deloc pe lecturi, decît atît atunci cînd erau statistice. Cu toate că citise literatură, o socotea cam de sus, întocmai cum priveau războinicii de odinioară ţesutul şi împletitul femeilor. Gabriela îl stimulase prin întrebări inteligente, care dovedeau un interes real pentru spusele lui. De fapt, o interesa naratorul, nu naraţiunea, căci aceleaşi lucruri, spuse de un om oarecare, i-ar fi părut anoste şi prozaice. Dar tocmai aceasta era puterea lui: de a valorifica şi faptul brut.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1991, p. 262-263.
(...)
Gabriela oftă. Căci o dată cu primăvara se ivise în Iaşi un bărbat care, deşi mai în vîrstă decît soţul ei, era un om viu, nu un scriitor. Îl cunoscuse în casa Agathei. Venise pentru o mare întrunire ţinută la Iaşi de partidul naţional-ţărănist. Îl ascultase vorbind la Circul ''Sidoli'' unei mulţimi nedisciplinate. O dominase aspru brutal, cu o vorbă încruntată ca şi sprîncenele lui groase, mefistofelic zburlite la rădăcina lor. Dădea impresia că nu minte. Vorbele lui n-aveau gesturi de marmură netedă; erau pietre colţuroase. Nici subtil, dar nici grosolan. Puternic, masiv, direct.
Ascultîndu-l, Gabriela devenise o fracţiune din mulţimea dominată. I-l prezentase Agatha, la care era invitat la masă. Se numea Ion Dragomir. Era inginer. Construise poduri şi în America. Se înapoiase în ţară bogat, adus nu de gîndul cîştigului sau odihnei, ci de comandamentul care dăduse lui Tudor Vladimirescu un destin, acelaşi cu al lui Avram Iancu. Dorea să purifice moravurile, să echilibreze finanţele ţării, să stîrpească abuzurile dimpreună cu legenda că nu pot fi stîrpite, - adică o serie de locuri comune, cînd le vezi scrise în ziare, sau cînd le auzi în gura oamenilor politici. Dar acest Ion credea în ele. Era onest şi crunt. ''Locurile comune'' deveneau realităţi care justificau omagiul devotamentului viguros, răbdător, lipsit de scepticism, convins de victorie. Spunea că America e lecţia imposibilului devine posibil, în contrast cu România, unde şi posibilul apare ca imposibil. Admiraţiile lui aveau întotdeauna şi o structură utilitară. În munţi şi păduri vedea exploatări, în ape, energia captabilă. Nici o lene lirică în contactul lui cu lumea. Vorbea despre România cum ar vorbi un sculptor despre un bloc splendid de marmură în care ar întrevedea statui. Actual prin cunoştinţe şi experienţă tehnică, era arhaic prin frusteţea patriotismului.
(...) Îi istorisise întîmplări din America, din Rusia sovietică, din China, raportînd tot ce văzuse la ţara lui. Nu venise de acolo cu nostalgii, aducea experienţe. Nu se sprijinea deloc pe lecturi, decît atît atunci cînd erau statistice. Cu toate că citise literatură, o socotea cam de sus, întocmai cum priveau războinicii de odinioară ţesutul şi împletitul femeilor. Gabriela îl stimulase prin întrebări inteligente, care dovedeau un interes real pentru spusele lui. De fapt, o interesa naratorul, nu naraţiunea, căci aceleaşi lucruri, spuse de un om oarecare, i-ar fi părut anoste şi prozaice. Dar tocmai aceasta era puterea lui: de a valorifica şi faptul brut.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1991, p. 262-263.
duminică, 1 decembrie 2013
duminică, 10 noiembrie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)