Se afișează postările cu eticheta Ferdinand. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ferdinand. Afișați toate postările
luni, 5 octombrie 2015
duminică, 1 decembrie 2013
marți, 15 octombrie 2013
vineri, 15 februarie 2013
Un liberal englez versus un conservator englez în problema războiului împotriva lui Napoleon (C. Bronte 1849)
Scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte ( - ) a publicat în 1849 romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în anii 1811-1812, spre sfârșitul lungului război (1793-1815) dus de coaliția europeană condusă de puterea navală care era Marea Britanie împotriva hegemoniei puterii continentale care era Franța împăratului Napoleon. Personajul principal masculin, industriașul textilist Robert Moore din regiunea Yorkshire, are o controversă politică cu parohul Helstone.
<(...)
Fiind amîndoi într-o excelentă dispoziție și uniți deocamdată întru îndeplinirea unei misiuni comune, te-ai fi așteptat să-i auzi pe Helstone și Moore discutînd prietenește în vreme ce călăreau unul lîngă altul. Nici pomeneală! Acești doi bărbați, amîndoi cu firi tare irascibile, rareori veneau în contact fără să se înțepe unul pe altul. Între ei mărul discordiei era războiul. Helstone rămînea un tory (1) cu principii statornice (existau și tories în zilele acelea), iar Moore era un whig (2) înverșunat - whig cel puțin în ce privește opoziția față de partidul războinic, întrucît chestiunea războiului afecta propriile sale interese; și numai în privința aceasta își exprima el cît de cît o părere asupra politicii britanice. Îi plăcea să-l scoată din sărite pe |Helstone mărturisindu-și credința în invincibilitatea lui Bonaparte, luînd peste picior Anglia și Europa în legătură cu neputința eforturilor de a-i rezista acestuia și exprimîndu-și cu sînge rece părerea că era preferabil să i se cedeze mai curînd decît prea tîrziu, de vreme ce pînă la urmă tot avea să zdrobească orice adversar și să ajungă singurul stăpînitor.
Helstone nu putea să suporte asemenea păreri; numai din considerentul că Moore era un fel de proscris și de venetic și că nu avea decît pe jumătate sînge britanic care să îndulcească veninul străin ce-i rodea măruntaiele, se îndupleca să-l asculte fără să simtă dorința de a-l bate cu vergile. Și mai era un lucru care-i atenua întrucîtva dezgustul: anume, un sentiment de comuniune față de tonul îndîrjit cu care erau susținute aceste idei, și de respect față de tenacitatea înverșunării lui Moore.
(...) Moore își stîrnise însoțitorul și mai înainte, iar acum, înviorat de vîntul aspru și poate iritat de burnița pișcătoare, începu să-l necăjească.
-Te mai bucură veștile din Peninsulă (1)?
-Ce vrei să spui? i-o întoarse morocănos parohul.
-Mai ai încredere în acel Baal care este Lordul Wellington?
-Cum adică?
-Tot mai crezi că acel idol cu chip de lemn și inimă de piatră al Angliei are puterea să reverse din ceruri foc menit să mistuie bogata jertfă de neam franțuz pe care vreți să i-o aduceți?
-Cred că Wellington are să-i azvîrle pe mareșalii lui Bonaparte în mare, în ziua în care va catadicsi să ridice brațul.
-Dar, stimate domn, nu se poate să vorbești serios. Mareșalii lui Napoleon sînt oameni mari, care acționează sub îndrumarea unei minți superioare, atotputernice; Wellington al dumitale este cel mai tipicar dintre cîâi tamburi-majori anoști există pe lumea asta, și mișcările lui lente de manechin sînt și mai împiedicate din pricina unui guvern de ignoranți.
-Wellington este sufletul Angliei. Wellington este apărătorul potrivit al unei cauze bune; vrednicul reprezentanrt al unei nașiuni puternice, hotărîte, cinstite și cu scaun la cap.
-Cauza dumitale bună, pe cît înțeleg eu, este pur și simplu readucerea nevolnicului și scîrbosului aceluia de Ferdinand pe un tron pe care l-a făcut de rușine; vrednicul dumitale reprezentant al unui popor cinstit este un geambaș tîmp la minte, care acționează pentru un fermier încă și mai cretin; iar împotriva acestora stau aliniate supremația victorioasă și geniul invincibil.
-Împotriva legitimității stă aliniată uzurparea; împotriva modestiei, simplei, dreptei și vitezei rezistențe față de asuprirea brutală stă aliniată ambiția de a poseda, lăudăroasă, cu limba înfurcată, egoistă și trădătoare. Dumnezeu să-i apere pe cei drepți!
-Dumnezeu îi apără deseori pe cei puternici!
-Cum! oare acea mînă de nefericiți care ajunseseră fără să se ude la picioare pe malul asiatic al Mării Roșii erau mai puternici decît oastea vrăjmașilor înșirată pe malul african? Erau mai mulți la număr? Erau mai bine înarmați? Într-un cuvînt, erau mai de temut? Să nu vorbești, Moore, că ai să spui o minciună; știi bine că ai să spui o minciună. Erau o biată adunătură de robi sleiți de puteri. Îi asupriseră tiranii vreme de patru sute de ani; o firavă amestecătură de femei și copii alcătuiau, la drept vorbind, rîndurile lor rare; stăpînii, care răgeau că-i vor urmări peste marea despicată, erau o șleahtă de necredincioși îmbuibați, la fel de puternici și de sîngeroși ca leii deșerturilor. Erau înarmați, încălărați, și aveau și care de luptă; bieții urmăriți umblau pe jos; prea puțini dintre ei, fără doar și poate, aveau arme mai bune decît cîrjele de păstori sau sculele de zidari; însuși blîndul și puternicul lor conducător nu avea decît un toiag. Dar ia aminte, Robert Moore, dreptatea era de partea lor. Crima și arhanghelul căzut erau generalii ostașilor împăratului, și care dintre ei a izbîndit? Știm prea bine: „Domnul a mîntuit în ziua aceea poporul său din mîna vrăjmașilor și dreptcredincioșii i-au văzut pe păgîni morți la țărmul mării”; da, da: „Talazurile i-au acoperit, au căzut la fund ca un bolovan”. Mîna dreaptă a Domnului s-a arătat strălucită prin putere; mîna dreaptă a Domnului l-a sfărîmat pe vrăjmaș în bucăți!
-Ai dreptate, numai că nu ții seama de paralela adevărată. Franța este ceata robilor sloboziți,și Napoleon este blîndul și puternicul conducător. Europa, cu bătrînele și îmbuibatele ei imperii, cu putredele ei dinastii, este asupritorul cel corupt: viteaza Franță întruchipează cele Douăsprezece Triburi, iar proaspătul și vigurosul Uzurpator, Păstorul din Horeb.
-Mi-e și silă să-ți răspund.
În consecință Moore își răspunse singur (...):
-O, în Italia a fost la fel de mare ca un profet. Era tocmai ce trebuia acolo - vrednic să inițieze și să organizeze măsuri pentru regnerarea națiilor. Și astăzi stau și nu mă dumiresc cum a putut învingătorul de la Lodi să se coboare pînă la a deveni împărat - impostor vulgar și imbecil! - și mai rău decît asta, cum a putut un popor care s-a numit odată republican să decadă iar la treapta de simpli robi. Disprețuiesc Franța! Dacă Anglia ar fi înaintat cît Franța pe drumul civilizației, nu ar fi dat înapoi în chip atît de nerușinat.
-Doar nu vrei să spui că imbecila Franță imperială e mai rea decît sîngeroasa Franță republicană? întrebă aprig Helstone.
-Nu vreau să spun nimic: dar pot gîndi ce pofetsc, știi, domnule Helstone, atît despre Franța cît și despre Anglia; și despre revoluții și regicide și restaurări în general; și despre dreptul divin al regilor, pe care îl susții adesea în predicile dumitale, și despre îndatorirea de a nu te împotrivi, și caracterul binefăcător al războiului, și...
(...)
(1) Denumire folosită pentru conservatori.
(2) Simpatizant sau membru al partidului liberal.>
(1) Adică din Peninsula Iberică (Portugalia și Spania) unde Wellington lupta împotriva trupelor invadatoare napoleoniene.
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, trad. D. Mazilu, vol. I, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 39-42.
<(...)
Fiind amîndoi într-o excelentă dispoziție și uniți deocamdată întru îndeplinirea unei misiuni comune, te-ai fi așteptat să-i auzi pe Helstone și Moore discutînd prietenește în vreme ce călăreau unul lîngă altul. Nici pomeneală! Acești doi bărbați, amîndoi cu firi tare irascibile, rareori veneau în contact fără să se înțepe unul pe altul. Între ei mărul discordiei era războiul. Helstone rămînea un tory (1) cu principii statornice (existau și tories în zilele acelea), iar Moore era un whig (2) înverșunat - whig cel puțin în ce privește opoziția față de partidul războinic, întrucît chestiunea războiului afecta propriile sale interese; și numai în privința aceasta își exprima el cît de cît o părere asupra politicii britanice. Îi plăcea să-l scoată din sărite pe |Helstone mărturisindu-și credința în invincibilitatea lui Bonaparte, luînd peste picior Anglia și Europa în legătură cu neputința eforturilor de a-i rezista acestuia și exprimîndu-și cu sînge rece părerea că era preferabil să i se cedeze mai curînd decît prea tîrziu, de vreme ce pînă la urmă tot avea să zdrobească orice adversar și să ajungă singurul stăpînitor.
Helstone nu putea să suporte asemenea păreri; numai din considerentul că Moore era un fel de proscris și de venetic și că nu avea decît pe jumătate sînge britanic care să îndulcească veninul străin ce-i rodea măruntaiele, se îndupleca să-l asculte fără să simtă dorința de a-l bate cu vergile. Și mai era un lucru care-i atenua întrucîtva dezgustul: anume, un sentiment de comuniune față de tonul îndîrjit cu care erau susținute aceste idei, și de respect față de tenacitatea înverșunării lui Moore.
(...) Moore își stîrnise însoțitorul și mai înainte, iar acum, înviorat de vîntul aspru și poate iritat de burnița pișcătoare, începu să-l necăjească.
-Te mai bucură veștile din Peninsulă (1)?
-Ce vrei să spui? i-o întoarse morocănos parohul.
-Mai ai încredere în acel Baal care este Lordul Wellington?
-Cum adică?
-Tot mai crezi că acel idol cu chip de lemn și inimă de piatră al Angliei are puterea să reverse din ceruri foc menit să mistuie bogata jertfă de neam franțuz pe care vreți să i-o aduceți?
-Cred că Wellington are să-i azvîrle pe mareșalii lui Bonaparte în mare, în ziua în care va catadicsi să ridice brațul.
-Dar, stimate domn, nu se poate să vorbești serios. Mareșalii lui Napoleon sînt oameni mari, care acționează sub îndrumarea unei minți superioare, atotputernice; Wellington al dumitale este cel mai tipicar dintre cîâi tamburi-majori anoști există pe lumea asta, și mișcările lui lente de manechin sînt și mai împiedicate din pricina unui guvern de ignoranți.
-Wellington este sufletul Angliei. Wellington este apărătorul potrivit al unei cauze bune; vrednicul reprezentanrt al unei nașiuni puternice, hotărîte, cinstite și cu scaun la cap.
-Cauza dumitale bună, pe cît înțeleg eu, este pur și simplu readucerea nevolnicului și scîrbosului aceluia de Ferdinand pe un tron pe care l-a făcut de rușine; vrednicul dumitale reprezentant al unui popor cinstit este un geambaș tîmp la minte, care acționează pentru un fermier încă și mai cretin; iar împotriva acestora stau aliniate supremația victorioasă și geniul invincibil.
-Împotriva legitimității stă aliniată uzurparea; împotriva modestiei, simplei, dreptei și vitezei rezistențe față de asuprirea brutală stă aliniată ambiția de a poseda, lăudăroasă, cu limba înfurcată, egoistă și trădătoare. Dumnezeu să-i apere pe cei drepți!
-Dumnezeu îi apără deseori pe cei puternici!
-Cum! oare acea mînă de nefericiți care ajunseseră fără să se ude la picioare pe malul asiatic al Mării Roșii erau mai puternici decît oastea vrăjmașilor înșirată pe malul african? Erau mai mulți la număr? Erau mai bine înarmați? Într-un cuvînt, erau mai de temut? Să nu vorbești, Moore, că ai să spui o minciună; știi bine că ai să spui o minciună. Erau o biată adunătură de robi sleiți de puteri. Îi asupriseră tiranii vreme de patru sute de ani; o firavă amestecătură de femei și copii alcătuiau, la drept vorbind, rîndurile lor rare; stăpînii, care răgeau că-i vor urmări peste marea despicată, erau o șleahtă de necredincioși îmbuibați, la fel de puternici și de sîngeroși ca leii deșerturilor. Erau înarmați, încălărați, și aveau și care de luptă; bieții urmăriți umblau pe jos; prea puțini dintre ei, fără doar și poate, aveau arme mai bune decît cîrjele de păstori sau sculele de zidari; însuși blîndul și puternicul lor conducător nu avea decît un toiag. Dar ia aminte, Robert Moore, dreptatea era de partea lor. Crima și arhanghelul căzut erau generalii ostașilor împăratului, și care dintre ei a izbîndit? Știm prea bine: „Domnul a mîntuit în ziua aceea poporul său din mîna vrăjmașilor și dreptcredincioșii i-au văzut pe păgîni morți la țărmul mării”; da, da: „Talazurile i-au acoperit, au căzut la fund ca un bolovan”. Mîna dreaptă a Domnului s-a arătat strălucită prin putere; mîna dreaptă a Domnului l-a sfărîmat pe vrăjmaș în bucăți!
-Ai dreptate, numai că nu ții seama de paralela adevărată. Franța este ceata robilor sloboziți,și Napoleon este blîndul și puternicul conducător. Europa, cu bătrînele și îmbuibatele ei imperii, cu putredele ei dinastii, este asupritorul cel corupt: viteaza Franță întruchipează cele Douăsprezece Triburi, iar proaspătul și vigurosul Uzurpator, Păstorul din Horeb.
-Mi-e și silă să-ți răspund.
În consecință Moore își răspunse singur (...):
-O, în Italia a fost la fel de mare ca un profet. Era tocmai ce trebuia acolo - vrednic să inițieze și să organizeze măsuri pentru regnerarea națiilor. Și astăzi stau și nu mă dumiresc cum a putut învingătorul de la Lodi să se coboare pînă la a deveni împărat - impostor vulgar și imbecil! - și mai rău decît asta, cum a putut un popor care s-a numit odată republican să decadă iar la treapta de simpli robi. Disprețuiesc Franța! Dacă Anglia ar fi înaintat cît Franța pe drumul civilizației, nu ar fi dat înapoi în chip atît de nerușinat.
-Doar nu vrei să spui că imbecila Franță imperială e mai rea decît sîngeroasa Franță republicană? întrebă aprig Helstone.
-Nu vreau să spun nimic: dar pot gîndi ce pofetsc, știi, domnule Helstone, atît despre Franța cît și despre Anglia; și despre revoluții și regicide și restaurări în general; și despre dreptul divin al regilor, pe care îl susții adesea în predicile dumitale, și despre îndatorirea de a nu te împotrivi, și caracterul binefăcător al războiului, și...
(...)
(1) Denumire folosită pentru conservatori.
(2) Simpatizant sau membru al partidului liberal.>
(1) Adică din Peninsula Iberică (Portugalia și Spania) unde Wellington lupta împotriva trupelor invadatoare napoleoniene.
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, trad. D. Mazilu, vol. I, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 39-42.
duminică, 31 august 2003
Ferdinand și Maria (ȚEPELEA 2003)
Ioan Țepelea, [Ferdinand și Maria]„Tomis”, Constanța, august 2003,
92
treizeci de mii de participanți(25). Dar, grandioasa manifestare a Încoronării de la Alba Iulia avea să consemneze și unele aspecte mai puțin plăcute precum neparticiparea principalelor partide din opoziție, îndeosebi absența Partidului Național, cel ce avuse un rol determinant în organizarea actului istoric de la 1 Decembrie 1918. Regele, regina și celelalte oficialități au plecat seara spre București, unde a doua zi, pe 16 octombrie, aveau să se desfășoare festivități la Arcul de Triumf, dar și la Mitropolie și în Piața Universității, în fața statuii lui Mihai Viteazul. Seara zilei de 16 octombrie a prilejuit și ocazia unei mese festive, la Cercul Militar, cu participarea oficialităților române și străine (Franța, Italia, Spania, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia, Japonia). Printre oaspeții de mare onoare se aflau mareșalul francez Foch, comandantul armatelor franceze în primul război mondial și comandant al Comandamentului Suprem Aliat, generalul Berthelot, șeful Misiunii militare franceze în România (1916-1918) și comandant al Comandamentului Armatei de Dunăre.
După episodul Încoronării - asumat de Partidul Național Liberal, de fapt de Ion I. C. Brătianu, ca evenimente majore ale vremii se rețin: Constituția din 1923, degringolada de comportament a principelui Carol, dar și disputa dintre partide, unde, în opoziție, poziția cea mai impresionantă o avea Partidul Național (în toamna anului 1926 acesta a fuzionat cu Partidul Țărănesc). Dar, căderea la pat, urmare a unui cancer intestinal, a regelui Ferdinand, a alimentat speculații și știri de tot felul. În pofida acestora, regina Maria va întreprinde în octombrie 1926 o vizită în SUA, de fapt, un lung turneu în cadrul căruia s-a întâlnit cu primarul New York-ului și a participat la un dineu oferit de președintele Coolidge în onoarea sa la Casa Albă(26). Timp de două luni, cât a durat vizita în SUA, regina a ajuns și la Hollywood, unde l-a cunoscut pe Charlie Chaplin. Se spune că prin această călătorie regina „ar fi pus România pe hartă”. Chemată în țară de oficialii de la București, urmare a înrăutățirii stării de sănătate a regelui Ferdinand, regina Maria avea să revină la București, după care l-a însoțit pe rege, împreună cu principesa Ileana, în timpul mutării acestuia de la Scroviștea la Sinaia, unde s-a stabilit la castelul Pelișor.
Când în seara zilei de 19 iulie 1927 s-a anunțat că Parlamentul era legal constituit, ca urmare a validării mandatelor deputaților și senatorilor, regele Ferdinand mai avea de trăit puține ore. A murit la ora 2, 15, cum avea să fie consemnat în Monitorul Oficial nr. 153 bis din 20 iulie 1927, deși se spune că, „de fapt, ar fi încetat din viață cu treizeci și patru de ore mai înainte”, aspect ce avea să fie tăinuit pentru a se putea constitui noile Corpuri legiuitoare.
Regele Ferdinand I, „delicatul, sfiosul, interiorizatul” rege pentru care problema războiului de reintegrare era un prilej de dramatică verificare a virtuților monarhice, exprimate de sintagma primatul datoriei asupra sentimentului, dispăruse(27). Rămăsese însă consoarta sa Maria, Regină a Războiului(28). „Cu splendori de legendă în albastrul ochilor în care cerul și marea se oglindeau ”, cum minunat scrie Pamfil Șeicaru în celebra sa carte, apărută postum, Dinastia de Hohenzollern Sigmaringen, carte apărută datorită omului de mare omenie, doctor și profesor, Vasile Iliescu din Munchen.
* Ferdinand s-a născut la 12 august 1865 la Sigmaringen, în Germania, fiind unul dintre fiii principelui Leopold de Hohenzollern - frate cu Carol I al României - și al principesei Antonia de Braganza. După cursurile liceale la Dusseldorf, urmează Școala militară la Cassel și în 1885 devine sublocotenent în garda prusacă de la Potsdam. Din 1887 urmează cursurile universitare din Tubingen și Leipzig, devenind peste timp botanist de renume european. (Iulian Voicu și Emilian Bădescu, Regalitatea - o pagină din istoria României, Alcor Edimpex SRL, ed. II, 2001, p. 25).
** Cea care avea să devină Regina Maria se născuse la 29 octombrie 1895, la Eastwell, în Anglia, căsătoria cu Ferdinand realizându-se la nici optsprezece ani, la 29 decembrie 1892. Un spirit cu adevărat cutezător, frumoasă, înțeleaptă și cu o personalitate debordantă, plină de energie și elocutorie în formularea părerilor proprii, ea avea să devină cea „care a pus România pe hartă” în 1926, când a întreprins o călătorie în America. Înzestrată cu o mare sensibilitate, dovedindu-se o talentată scriitoare - Povestea vieții mele, lucrare în trei volume, 1934-1935, fiind de referință. S-a stins din viață la 18 iulie 1938, fiind înmormântată alături de regele Ferdinand în biserica domnească de la Curtea de Argeș. (Regalitatea...., p. 32).
1 = Pamfil Șeicaru, Dinastia de Hohenzollern Sigmaringen, Biblioteca Aletheia, Oradea, 2002. (Prezentarea introductivă de dr. Vasile Iliescu. Ediție și note de Ioan Țepelea și Virgil Bulat)
2 = Iulian Voicu și Emilian Bădescu, Regalitatea - o pagină din istoria României, Alcor Edimpex SRL, ed. II, 2001, p. 25.
3 = Paul al României, Carol al II lea, Rege al României, Holding. Raporter, București, 1991, (versiunea românească Ileana Vulpescu), p. XVII
4 = Ibidem, p. XIX.
5 = P. Șeicaru, op. cit., p. 85-86.
6 = Ibidem.
7 = Ibidem.
8 = Ibidem, p. 99.
9 = Titu Maiorescu, Istoria contemporană a României (1866-1900), Socec, București, 1925.
10 = Ioan Scurtu, Ferdinand I, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 7.
11 = A. Guy Gouthier, Missy. Regina României, Humanitas, București, 2000 (varianta în românește Andreia Popescu), p. 169.
12 = N. Iorga, Regele Ferdinand. Cu prilejul înmormântării, La Porțile Orientului, Iași, 1996, p. 58.
13 = I. Scurtu, op. cit., p. 23.
14 = I. Voicu și E. Bădescu, op. cit., p. 18.
15 = Ioan Țepelea, 1919. O campanie pentru liniștea Europei, Dacia / Istorie recuperată, Cluj Napoca, 1995, p. 243-244.
Vezi și C. Kirițescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României, vol. 2, București, 1989, p. 483.
16 = I. Scurtu, op. cit., p. 64.
17 = Ibidem, p. 79.
18 = P. Șeicaru, op. cit., p. 22.
19 = Diana Fotescu, Martie-Aprilie 1919. Vizita reginei Maria la Paris și la Londra, „Magazin istoric”, 12/1994.
20 = I. Scurtu, op. cit., p. 87, apud Terence Elsberry, Marie of Roumanie, p. 115.
21 = Ibidem.
22 = N. Iorga, Regina Maria. Cu prilejul încoronării, Porțile Orientului, Iași, 1996, p. 132.
23 = I. Scurtu, op. cit., p. 115.
24 = Ibidem, p. 118.
25 = Ibidem, p. 169.
26 = Ibidem, p. 188.
27 = P. Șeicaru, op. cit., p. 117.
28 = Ibidem, p. 117-118.
2 = Iulian Voicu și Emilian Bădescu, Regalitatea - o pagină din istoria României, Alcor Edimpex SRL, ed. II, 2001, p. 25.
3 = Paul al României, Carol al II lea, Rege al României, Holding. Raporter, București, 1991, (versiunea românească Ileana Vulpescu), p. XVII
4 = Ibidem, p. XIX.
5 = P. Șeicaru, op. cit., p. 85-86.
6 = Ibidem.
7 = Ibidem.
8 = Ibidem, p. 99.
9 = Titu Maiorescu, Istoria contemporană a României (1866-1900), Socec, București, 1925.
10 = Ioan Scurtu, Ferdinand I, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 7.
11 = A. Guy Gouthier, Missy. Regina României, Humanitas, București, 2000 (varianta în românește Andreia Popescu), p. 169.
12 = N. Iorga, Regele Ferdinand. Cu prilejul înmormântării, La Porțile Orientului, Iași, 1996, p. 58.
13 = I. Scurtu, op. cit., p. 23.
14 = I. Voicu și E. Bădescu, op. cit., p. 18.
15 = Ioan Țepelea, 1919. O campanie pentru liniștea Europei, Dacia / Istorie recuperată, Cluj Napoca, 1995, p. 243-244.
Vezi și C. Kirițescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României, vol. 2, București, 1989, p. 483.
16 = I. Scurtu, op. cit., p. 64.
17 = Ibidem, p. 79.
18 = P. Șeicaru, op. cit., p. 22.
19 = Diana Fotescu, Martie-Aprilie 1919. Vizita reginei Maria la Paris și la Londra, „Magazin istoric”, 12/1994.
20 = I. Scurtu, op. cit., p. 87, apud Terence Elsberry, Marie of Roumanie, p. 115.
21 = Ibidem.
22 = N. Iorga, Regina Maria. Cu prilejul încoronării, Porțile Orientului, Iași, 1996, p. 132.
23 = I. Scurtu, op. cit., p. 115.
24 = Ibidem, p. 118.
25 = Ibidem, p. 169.
26 = Ibidem, p. 188.
27 = P. Șeicaru, op. cit., p. 117.
28 = Ibidem, p. 117-118.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)