<
Insula Vancouver, de pe coasta occidentală a Americii de Nord, lungă de cinci sute de kilometri și lată de o sută treizeci, e cuprinsă între paralelele 48 și 51. Face parte din Columbia engleză*, învecinată cu dominionul Canada**, de care frontiera o desparte la est.
Acum vreo sută de ani, Compania Golfului Hudson*** fondase un post de comerț la capătul de sud-vest al insulei, lîngă vechiul port Cardoba, căruia indienii îi spuneau Camosin. Era o luare în posesie a insulei de către guvernul britanic. Totuși, în 1789, Spania pune mîna pe ea, dar după puțină vreme fu restituită Angliei, printr-un tratat**** semnat de ofițerul spaniol Quadra***** și ofițerul englez Vancouver******, al cărui figurează singur în cartografia modernă.
Satul nu avea să întîrzie să devină oraș, grație descoperirii unor filoane de aur în bazinul Fraser-ului, unul din cursurile de apă ale insulei. Devenit Victoria-City, fu proclamat capitala oficială a Columbiei britanice. Apoi fură întemeiate și alte orașe, ca Nanaimo, la patruzeci de leghe******* depărtare, fără a mai vorbi de micul port San-Juan, care se deschide spre capătul meridional.
În epoca în care se desfășoară acțiunea acestei povestiri, Victoria era departe de a cunoaște dezvoltarea de astăzi. Insula Vancouver nu era încă deservită de calea ferată de nouăzeci și șase de kilometri care leagă capitala de Nanaimo. Abia în anul următor, în 1864, o expediție avea să fie întreprinsă de doctorul Brown din Edinburg, inginerul Leech și Frederic Wymper în interiorul insulei.
(..)
>
SURSA
Jules Verne, Șarpele de mare********, trad. I. Hobana, Ed. Tineretului, București, 1969, pp. 77-78.
NOTE M. T.
* Columbia britanică = Cea mai vestică provincie a Canadei, situată pe coasta Pacificului, între statul federal american Alaska, SUA și provinciile canadiene Teritoriile de Nord-Vest și Alberta. În 1858 teritoriul a fost proclamat colonie a coroanei britanice, iar în 1871 a devenit a șasea provinciei a Confederației Canadei. (https://apps.gov.bc.ca/pub/bcgnws/names/39106.html)
** Canada = Coloniile britanice Ontario, Quebec, New Bruswick și Nova Scotia au fondat în 1867 Confederația Canadei prin British Noth America Act. (http://www.amosnews.ro/arhiva/1-iulie-ziua-nationala-canadei-01-07-2011)
*** Compania Golfului Hudson = Golful Hudson este situat în NE Canadei și are deschidere la Oceanul Arctic. A fost descoperit în 1610 de englezul Henry Hudson. În 1670 a fost fondată Compania Golfului Hudson, care a primit din partea coroanei engleze monopolul comerțului cu blănuri, păstrat până în 1870. (http://www.hbcheritage.ca/hbcheritage/history/overview.asp)
**** Convențiile Nootka au fost semnate la Madrid la 28 octombrie 1790 și 12 februarie 1793. (https://en.wikisource.org/wiki/Nootka_Sound_Convention) (https://en.wikisource.org/wiki/Nootka_Claims_Convention)
***** Juan Quadra (1743 Lima/Peru - 1794 Mexico City/Mexic) = Ofițer naval al coloniei spaniole Viceregatul Noua Spanie (Mexic). (http://www.biographi.ca/en/bio.php?id_nbr=1759)
****** George Vancouver (1757-1798) = Ofițer naval și explorator britanic. (http://www.biographi.ca/en/bio/vancouver_george_4E.html)
******* LÉGHE, leghe, s. f. Unitate de măsură pentru distanțele terestre sau maritime, variind între 4 și 5,5 km. – Din it. lega. sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/leghe)
******** Șarpele de mare - Jules Verne, „Devoratorul SF”, 5 martie 2013 (http://fansfro.blogspot.ro/2013/03/sarpele-de-mare-jules-verne.html)
Se afișează postările cu eticheta ofițer. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ofițer. Afișați toate postările
sâmbătă, 4 martie 2017
vineri, 16 septembrie 2016
„Autostrada lui Henri Coandă” (ONCIU 2016)
Camelia Onciu, Autostrada lui Henri Coandă, Simpozionul „Cucuteni - 5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte”, 11, Chişinău, 16-18 septembrie 2016, p. 198-202
Rezumat https://ibn.idsi.md/vizualizare_articol/129278
Savantul Henri Coandă a inventat un sistem de transport cu tuburi pneumatice prin care braşovenii ar fi ajuns la Bucureşti în jumătate de oră. Acesta a fost primul proiect pentru autostrada Bucureşti-Braşov. Cele mai moderne aeronave, ştiute sau secrete, au toate la bază efectul „Coandă“, descoperirea inginerului român Henri Coandă. Despre el se ştie că ar fi fost ba ungur, ba englez, ba francez. Anul acesta, când se împlinesc 120 de ani de la naşterea lui, se cuvine să reamintim că marele savant era român get-beget. Că multe dintre invenţiile sale le-a brevetat în România.Un proiect pus în practică, dar nefinalizat, este sistemul de transport pneumatic prin tuburi. Coandă a vrut să lege Braşovul de Bucureşti prin nişte conducte prin care să circule containere şi oameni. De fapt, acesta a fost primul proiect de autostradă Bucureşti-Braşov.
Un savant pus pe şotii
Mulţi l-au cunoscut pe Coandă. Era prietenos, se oprea să discute cu oricine se arăta interesat de tainele ştiinţei. Aşa se face că un braşovean l-a întâlnit în 1971. „Eram un proaspăt locotenent de numai 22 de ani. Coandă revenise în ţară de mai bine de un an şi era invitat la fel şi fel de simpozioane de ştiinţă. Aşa am avut privilegiul să-l întîlnesc la Statul Major al Forţelor Aeriene. Savantul avea 85 de ani. Pe toţi ne-a impresionat extraordinara lui jovialitate, era pus pe şotii. Şi povestea romanţat, plăcut, ca un bunic. Dar un bunic atletic. Iar noi, cele patru promoţii de absolvenţi, parcă eram nepoţeii lui“, îşi aminteşte generalul-maior prof. univ. dr. C. Zaharia, rectorul Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă“ din Braşov.
Efectul Coandă în trăsură
Henri Marie Coandă s-a născut la 7 iunie 1886 în Bucureşti. Tatăl său, generalul Constantin Coandă, era şi profesor de matematică. Mama lui, Aida Danet, era fiica unui medic francez. A studiat sculptura, împreună cu Auguste Rodin, care îl socotea foarte talentat şi a luat şi lecţii de violoncel. „Ne povestea despre începuturile pasiunii lui pentru zbor. Cum, când era mic, scotea capul afară din trăsură fiindcă îi plăcea să simtă cum îi alunecă prin plete curentul de aer. Observaţii care, mai tîrziu, le va aplica în cadrul experimentelor de deviere a unui fluid în alt fluid, adică efectul Coandă“, spune generalul. În 1905, Coandă a devenit ofiţer de artilerie. „La Şcoala Militară a avut ocazia să aibă acces la atelierele Arsenalului Armatei şi să facă unele experimente“, explică generalul Zaharia.
Avionul fără elice
Hotărât să se dedice cercetării, Coandă a plecat în Franţa şi, în 1909, a absolvit Şcoala Superioară de Aeronautică din Paris. Apoi a urmat cursuri de specializare la cîteva universităţi europene: Charlottenburg, Torino, Liege şi Paris. Celebrul inginer Gustave Eiffel l-a ajutat să construiască un banc mobil de încercări, montat pe o locomotivă, şi un dispozitiv original de înregistrare a fenomenelor aerodinamice din jurul aripilor. La 16 decembrie 1910, la Issy les Moulineaux, cu ocazia Celui de-al Doilea Salon Internaţional de Aeronautică de la Paris, Coandă a prezentat primul avion cu reacţie din lume. Pe eticheta exponatului scria: „Singurele aeroplane fără elicii. Aeroplanele Coandă“. Prin această invenţie, a intrat în istoria aviaţiei mondiale. A arătat de fapt lumii întregi primul avion cu reacţie.
„Pietricele în gură“
După ceva timp, Coandă s-a hotărât să ridice în aer invenţia. „Ne-a povestit tot, cum a pornit singur motorul fiindcă n-avea mecanic. De fapt, nu era nimeni pe câmpul de la Issy Les Moulineaux, de lângă Paris. Aripile lăcuite au luat foc. S-a desprins de sol, dar la aterizare, s-a izbit de un zid al unui fost castel. Probabil şi-a pierdut cunoştinţa. Când şi-a revenit a zis: “Aveam gura plină de pietricele. Peste câteva clipe mi-am dat seama că pietricelele erau dinţii mei care se spărseseră“, povesteşte generalul. Macheta primului avion cu reacţie din lume a fost adusă la Braşov, special pentru comemorarea a 120 de ani de la naşterea savantului.
Invenţii de război
Ziua de 16 decembrie 1910 a deschis o nouă era în aviaţia modernă. Peste câteva luni, inginerul român a devenit director tehnic al uzinelor de avioane şi motoare pentru avion „Bristol“ din Anglia. Aici a realizat mai multe tipuri de avioane denumite „Bristol-Coandă“. În 1914, Coandă a inventat tunul fără recul, care putea trage cinci lovituri deodată. Era vremea când izbucnise prima conflagraţie mondială. Savantul a demisionat de la Bristol pentru a intra în armata franceză. Repartizat la regimentul 22 artilerie, a fost subordonat colonelului Esteinne. Acesta i-a dat misiunea de a proiecta un avion special. Românul a făcut un mic avion biplan cu aripile repliabile, accesibil pe orice fel de teren.
Părintele prefabricatelor
În 1916, armata română a cerut întoarcerea sublocotenentului Coandă în ţară. Dar francezii au spus că nu se poate deoarece lucrările încredinţate lui nu pot fi continuate şi realizate decât în Franţa, ţară aliată României. După terminarea războiului, a conceput primele prefabricate pentru construcţii: materialul denumit beton-bois, mult mai rezistent decât lemnul. Invenţia a adus statului francez însemnate economii şi refacerea unor localităţi distruse de război. A început să colaboreze cu românii. Din prefabricatele lui s-au construit câteva clădiri importante din Bucureşti şi Iaşi. Dar moartea tatălui său, în 1932, victimă a atentatului comunist asupra clădirii Senatului, l-a marcat profund şi l-a determinat să părăsească din nou România.
Discul zburător
În 1934, a brevetat în Franţa „Procedeul şi dispozitivul pentru devierea unui fluid într-un alt fluid“. Acesta era, de fapt, efectul Coandă. Un an mai tîrziu, a brevetat „aerodina lenticulară“ sau „discul zburător“. „Ne spunea că seamănă cu o farfurie zburătoare. La vremea aceea, fenomenul OZN era la modă, aşa că îl ascultam fascinaţi, imaginaţia noastră ajungea departe. Ne spunea că vrea să ajute statul român să realizeze aerodina, o aeronavă performantă. Voia ca România să fie prima ţară care fabrică OZN-uri“, îşi aminteşte generalul.
Invenţii în România
Coandă a revenit definitiv în România în 1969 ca director al Institutului de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică (INCREST), institut fondat de el. Deşi octogenar, inginerul nu a abandonat munca de cercetare în cele mai diferite domenii: medical, acustic, optic, aerodinamic, agrotehnie, căutînd să inventeze noi maşini la care să poată fi aplicat efectul Coandă. În aprilie 1967, ziarul The Washington Post publica un articol intitulat „Bunicul avionului cu reacţie munceşte la vârsta de 81 ani“. Oficialităţile însă ţineau secrete descoperirile lui, aşa încât realizările lui din România au creat multe legende.
Transport pneumatic
În anii 1920-1921, Coandă a propus statului francez darea în exploatare a unui tren aerian, primul din lume, care putea circula cu 600 km/oră, viteză care pentru acea epocă era de domeniul fanteziei. Românul propunea construirea de cabine după modelul avioanelor, care să alunece pe cabluri aeriene ajutate de perne de aer. Experienţa a avut loc la Vincennes, comisia i-a dat aprobarea, dar n-a fost niciodată aplicată, din lipsă de fonduri. Coandă a reluat ideea în România. Proiectul „Aerotubexpres“ era o instalaţie de transport prin conducte, pe baza efectului Coandă. Invenţia a fost brevetată în România la 21 mai 1970, cu titlul „Procedeu şi instalaţie de transport pneumatic în interiorul unei canalizaţii tubulare“. Savantul voia ca primii pasageri din lume să fie compatrioţii săi, iar inaugurarea staţiei-pilot urma să fie la Măneciu-Prahova. Românii mileniului III ar fi trebuit să circule prin tuburi, cu 500 km/oră. Iniţial, tubul avea un metru şi era pentru containere cu marfă. Pentru a elimina frecarea, a prevăzut nişte fante pe traseul tuburilor. Obiectul se învelea cu o pernă de aer şi plutea pur şi simplu.
Magistrala Braşov-Bucureşti
Coandă avea de gând să aplice sistemul de transport prin tuburi pe trei rute. Una dintre ele era Bucureşti-Braşov, pe care urma să se construiască două conductemagistrale. Una pentru garniturile de tren marfar, deplasate prin propulsie pneumatică, în „zbor ghidat“ la viteze supersonice. A doua conductă era pentru transportul de persoane. Al doilea traseu ar fi trebuit să lege Bucureştiul de litoralul Mării Negre şi al treilea - de Oraşul Viitorului, prin „Autostrada Soarelui“. Savantul a şi testat tuburile transportoare, în baza experimentală de la Măneciu Ungureni, în zona muntelui Ciucaş, pe o pantă cu multe curbe, pe râul Teleajen. Tuburile de transport au fost plasate şi la suprafaţă şi în subteran. Rezultatele au fost excelente. Dar cine a mai auzit de aerotubexpres? Coandă, unul dintre cei mai prolifici savanţi ai lumii, a murit la Bucureşti, în 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani. Dacă ar fi reuşit să realizeze magistrala pneumatică, am fi scăpat de tot circul cu promisa autostradă Bucureşti-Braşov. „Mulţi indivizi din societatea modernă sunt ca barcagiii: trag la vâsle, dar stau cu spatele la viitor. Viitorul este suma paşilor pe care-i faceţi, inclusiv a celor mici, ignoraţi sau luaţi în râs“.
Henri Marie Coandă
„Băiatul acesta s-a născut cu 30, dacă nu chiar cu 50 de ani prea devreme“ spunea prietenul său Gustav Eiffel.
120 de ani, la Braşov
Aviatorii aniversează la Braşov 120 de ani de la naşterea lui Coandă. Nu întâmplător e evocată aici personalitatea marelui om de ştiinţă. Singura instituţie de învăţămînt superior din România - Academia Forţelor Aeriene - care îi poartă numele, fiinţează la Braşov din 1995. Pregăteşte cadre militare pentru Forţele Aeriene, specialităţile naviganţi, artilerie antiaeriană, rachete antiaeriene şi radiolocaţie. O delegaţie de cadre militare şi cadeţi ai Academiei Regale din Breda, Olanda, a venit la Braşov să sărbătorească „Ziua Porţilor Deschise“. „De doi ani suntem în schimb de experienţă cu instituţia olandeză. Dacă la început părea că între noi sunt multe deosebiri, acum constatăm că sunt foarte puţine deosebiri“, observă lt.-colonel Dumitru Dinu.
700 de invenţii
Inventator prolific, cu peste 250 de brevete şi 700 de invenţii, Coandă a conceput şi realizat aparate de ochire pentru avioanele militare, vagoane de beton, cisterne de beton, o instalaţie solară pentru desalinizarea apei de mare. Platforma mobilă pentru experimente aerodinamice era montată pe un tren, iar experimentele se desfăşurau în mişcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris - Saint Quentin. În 1926, în România, Henri Coandă a pus la punct un dispozitiv de detecţie a lichidelor în sol, folosit şi azi în prospectarea petroliferă. În Golful Persic inventatorul român a construit un echipament oceanic de depozitare a petrolului extras departe de malul mării.
Bunicul avionului cu reacţie
Primul avion realizat de Coandă era dotat cu un motor cu piston de 50 de caiputere. Avionul era împins înainte de aerul absorbit prin faţă şi aruncat cu putere prin spatele lui. Acest principiu stă la baza aviaţiei moderne. Dar aparatul lui era o ciudăţenie şi prin alte aspecte: aripile nu erau de pânză, ca la avioanele cunoscute până atunci, ci din placaj vopsit şi lăcuit. Nu avea elice. Pentru a obţine o portanţă cât mai mare a avionului, a făcut aripa cu fantă (volet) la bordul de atac, „primii voleţi din istorie“, cum spune gen. Zaharia, „şi primul tren de aterizare cu suspensii“. Unii au râs de avionul lui, alţii l-au lăudat.
Oraşul Viitorului
Unul dintre proiectele ţinute sub tăcere a fost „Delta“, un oraş al elitelor din România, un fel de Sillicon Valley mult mai complex decât cel american. Oraşul Viitorului conceput de Coandă ar fi trebuit să fie un centru de cercetare, dotat cu un computer central ultraperformant şi laboratoare, dar şi locuri de recreere, unele subterane. Amplasamentul era stabilit pe plaja dintre Delta Dunării şi litoral, cu 10 km lungime şi 2 km lăţime.
Bibliografie
1. http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&a=citeste&p=index&s _id=25950
marți, 6 septembrie 2016
Revolta șipailor din armata Indiei coloniale britanice din 1857-9 (KIPLING 1900-1)
<
(...)
Bătrînul soldat părea tot atî de sfios ca și un copil, cînd îl găsești că a făcut o faptă nepermisă.
- (...) Este știut că poliția a dat porunci care opresc portul armelor în toată India... dar (spunînd aceste cuvinte, duse mîna cu un fel de mîngîiere în lungul sabiei), pe mine mă cunosc toți agenții de poliție de prin partea locului.
- Cred că nu a fost gîndul cel mai fericit care ți-ar fi putut veni. Ce cîștigă din fapta lor cei care ucid oamenii?
- După cîte știu eu, foarte puțin. Dar dacă din cînd în cînd n-ai mai tăia și gîtul celor răi, nu știu ce-ar face bieții oameni cumsecade, care umblă fără nici o armă și cu capu-n stele. Eu nu vorbesc cum ar vorbi unul care nu știe ce spune, căci eu văzut India scăldată în sînge, de la Delhi* spre miazăzi**.
- Ce nebunie a fost între oameni pe vremea aceea?
- Cine ar putea să-ți spună, afară de zeii care au trimis această plagă drept pedeapsă asupra țării. Un vînt de nebunie a început să macine încet măruntaiele întregii armate și soldații au prins să ridice armele contra ofițerilor. Acesta a fost primul semn al răului, care începea să prindă adîncime, și poate ar fi putut să se oprească aici, dacă nu se apucau să ucidă toate femeile sahibilor*** și copiii. dar apoi au venit sahibii de dincolo de apele mărilor**** și au făcut crîncenă judecată cu ei.
- E multă vreme de atunci și-mi aduc aminte că zvonul acestor fapte sîngeroase a ajuns pînă la la mine. Cred că anul acela a fost numit anul plăgii celei negre.
- Ce fel de viață ai dus pe vremea aceea, de nu știi tot ce s-a întîmplat. Spui că zvonul celor întîmplate a ajuns pînă la tine, dar numai zvon. Tot pămîntul însă a știut ce a fost și s-a cutremurat.
- Pămîntul nostru nu s-a cutremurat decît o singură dată... în ziua cînd Cel a Tot Puternic a primit lumina*****.
- Hhm! Cu toate acestea eu am văzut orașul Delhi tremurînd, și se șție că Delhi este buricul pămîntului.
- Va să zică s-au ridicat contra femeilor și a copiilor? Aceasta este o faptă urîtă, care nu poate scăpa de pedeapsă.
- Mulți și-au închipuit că vor putea scăpa de ea, dar s-au înșelat. Pe vremea aceea, eu eram într-un regiment de cavalerie. Oamenii s-au răsculat. Din șase sute optzeci de săbii cîte crezi că au rămas credincioase celor care le-au dat pîinea și sarea? Trei. Între acestea era și sabia mea.
- Cu atît mai mare este vrednicia ta.
- Vrednicie! Pe vremea aceea o astfel de faptă nu putea să treacă drept vrednicie. Neamurile mele, prietenii mei și frații mei, s-au depărtat de mine și m-au privit cu dușmănie. Toată lumea spunea: „ Vremea englezilor a trecut. Fiecare să caute și să pună mîna ce poate și să păstreze pentru sine”. Vorbisem cu cei din Sobraon******, din Chillianwallah*******, din Modkee******** și Ferozeshah*********, cărora le-am dat spus: „Mai aveți puțină răbdare și vîntul va bate din altă parte. Faptele acestea nu sînt la locul lor și va veni răsplata”. În ziua aceea am făcut șaptezeci de mile călare, și în crupă, aveam soția unui sahib, iar în oblînc un copilaș. (...) După ce i-am dus la loc sigur, m-am întors la ofițerul meu, singurul care mai rămăsese în viață din cinci cîți avusesem, și i-am spus: „Dă-mi de lucru, zic eu, căci acum sînt renegat de ai mei, și sabia pe care o port este udă de sîngele vărului meu”. „Fii mulțumit, răspunde ofițerul, căci de aici înainte vei avea de lucru din greu. După ce nebunia aceasta va trece, va veni și ziua de răsplată”.
- Așa este, după fiecare nebunie urmează și răsplata, murmură lama**********, mai mult pentru sine.
- Pe vremea aceea nu se împărțeau medalii la toți cei care din întîmplare au auzit un bubuit de tun. Doamne ferește. Eu am luat parte la nouăsprezece bătălii în toată regula; la patruzeci și șase de șarje de cavalerie și nenumărate încăierări mai mărunte. Port nouă răni pe trupul meu, am o medalie și patru agrafe și insignele unui ordin; deoarece căpitanii mei care acum sînt generali și-au adus aminte de mine în ziua în care Kaiser-i-Hind și-a sărbătorit a cincizecea aniversare a de stăpînire a țării***********! „Dați-i ordinul Berettish India”, au spus ei. Acum port acest ordin atîrnat de gît. Jahir-ul (proprietatea) l-am primit din mîinile Statului, în slobodă stăpînire pentru mine și ai mei. Oamenii din vremurile acelea bune sînt astăzi Commissioneri (judecători) și vin călare la mine să mă vadă, și se ridică în scări cînd trec prin mijlocul recoltelor, ca toată lumea din sat să-i poate vedea, - și vorbim de luptele care au trecut, și numele fiecărui mort pe care îl pomenim, ne aduce aminte de alt nume pe care l-am uitat.
(...)
>
SURSA
Rudyard Kipling, Kim************, vol. I, trad. Jul. Giurgea, Casa de Editură și Presă Viața Românească, București, 1990, pp. 82-84.
NOTE M. T.
* Delhi = Oraș în N Indiei de azi, compus din Orașul Vechi, capitală a Imperiului Marilor Moguli (1526-1858), și Orașul Nou, construit în 1911, capitala Indiei contemporane. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/6411/7/)
** În mai 1857 a izbucnit revolta șipailor, soldațiii indigeni din armata Indiei coloniale britanice, în alianță cu Imperiul Marilor Moguli din nord. Mișcarea a fost înfrântă cu dificultate în aprilie 1859. Consecințele politice au fost desființarea statului Mogul și a Companiei Indiilor de Est și instituirea Colonia Coroanei Britanice India (teritoriile de azi ale statelor India, Pakistan, Nepal, Sri Lanka) în 1858. (http://www.gatewayforindia.com/history/british_history2.htm)
*** SAHIB SA-ÍB/ s. m. (în limbajul colonial britanic) stăpân, domn; (p. ext.) om alb. (< engl. sahib) Sursa: Marele Dicționar de Neologisme '00 (2000) (https://dexonline.ro/definitie/sahib)
**** Aluzie la forțele trimise în ajutor britanicilor pe apele Oceanului Indian.
***** Fostul prinț Gautama Siddhartha (563 î. H. - 483 î. H.) și-a părăsit rangul și familia la 29 ani pentru a deveni ascet. Prin meditație la umbra arborelui Bodhi el a atins iluminarea și a fondat religia budistă. (http://www.hinduwebsite.com/buddhism/buddhaslife.asp)
****** Sobraon = Sat în statul federal Punjab din NV Indiei de azi. (http://www.fallingrain.com/world/IN/23/Sobraon.html)
******* Chillianwallah = Oraș în provincia Punjab din NE Pakistanului. (http://www.fallingrain.com/world/PK/04/Chilianwala.html)
******** Modkee = Localitate în regiunea istorică Punjab.
********* Ferozeshah / Feroze Shah = Localitate în regiunea Delhi din N Indiei. (http://www.thedivineindia.com/feroz-shah-kotla-fort/5810)
********** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lama)
*********** Regina Victoria a Marii Britanii (1837-1901) a aniversat în 1887 cincizeci de ani de la urcarea pe tronul britanic și zece ani de la proclamarea ca împărăteasă a Indiilor (Kaiser-i-Hind). (http://www.eva.ro/divertisment/vedete/regina-victoria-cea-mai-lunga-domnie-in-albion-articol-6685.html)
************ Sever Gulea, Recenzie Libris.ro, 2012 (http://www.libris.ro/kim-rudyard-kipling-ALL978-973-724-457-4--p602715.html)
(...)
Bătrînul soldat părea tot atî de sfios ca și un copil, cînd îl găsești că a făcut o faptă nepermisă.
- (...) Este știut că poliția a dat porunci care opresc portul armelor în toată India... dar (spunînd aceste cuvinte, duse mîna cu un fel de mîngîiere în lungul sabiei), pe mine mă cunosc toți agenții de poliție de prin partea locului.
- Cred că nu a fost gîndul cel mai fericit care ți-ar fi putut veni. Ce cîștigă din fapta lor cei care ucid oamenii?
- După cîte știu eu, foarte puțin. Dar dacă din cînd în cînd n-ai mai tăia și gîtul celor răi, nu știu ce-ar face bieții oameni cumsecade, care umblă fără nici o armă și cu capu-n stele. Eu nu vorbesc cum ar vorbi unul care nu știe ce spune, căci eu văzut India scăldată în sînge, de la Delhi* spre miazăzi**.
- Ce nebunie a fost între oameni pe vremea aceea?
- Cine ar putea să-ți spună, afară de zeii care au trimis această plagă drept pedeapsă asupra țării. Un vînt de nebunie a început să macine încet măruntaiele întregii armate și soldații au prins să ridice armele contra ofițerilor. Acesta a fost primul semn al răului, care începea să prindă adîncime, și poate ar fi putut să se oprească aici, dacă nu se apucau să ucidă toate femeile sahibilor*** și copiii. dar apoi au venit sahibii de dincolo de apele mărilor**** și au făcut crîncenă judecată cu ei.
- E multă vreme de atunci și-mi aduc aminte că zvonul acestor fapte sîngeroase a ajuns pînă la la mine. Cred că anul acela a fost numit anul plăgii celei negre.
- Ce fel de viață ai dus pe vremea aceea, de nu știi tot ce s-a întîmplat. Spui că zvonul celor întîmplate a ajuns pînă la tine, dar numai zvon. Tot pămîntul însă a știut ce a fost și s-a cutremurat.
- Pămîntul nostru nu s-a cutremurat decît o singură dată... în ziua cînd Cel a Tot Puternic a primit lumina*****.
- Hhm! Cu toate acestea eu am văzut orașul Delhi tremurînd, și se șție că Delhi este buricul pămîntului.
- Va să zică s-au ridicat contra femeilor și a copiilor? Aceasta este o faptă urîtă, care nu poate scăpa de pedeapsă.
- Mulți și-au închipuit că vor putea scăpa de ea, dar s-au înșelat. Pe vremea aceea, eu eram într-un regiment de cavalerie. Oamenii s-au răsculat. Din șase sute optzeci de săbii cîte crezi că au rămas credincioase celor care le-au dat pîinea și sarea? Trei. Între acestea era și sabia mea.
- Cu atît mai mare este vrednicia ta.
- Vrednicie! Pe vremea aceea o astfel de faptă nu putea să treacă drept vrednicie. Neamurile mele, prietenii mei și frații mei, s-au depărtat de mine și m-au privit cu dușmănie. Toată lumea spunea: „ Vremea englezilor a trecut. Fiecare să caute și să pună mîna ce poate și să păstreze pentru sine”. Vorbisem cu cei din Sobraon******, din Chillianwallah*******, din Modkee******** și Ferozeshah*********, cărora le-am dat spus: „Mai aveți puțină răbdare și vîntul va bate din altă parte. Faptele acestea nu sînt la locul lor și va veni răsplata”. În ziua aceea am făcut șaptezeci de mile călare, și în crupă, aveam soția unui sahib, iar în oblînc un copilaș. (...) După ce i-am dus la loc sigur, m-am întors la ofițerul meu, singurul care mai rămăsese în viață din cinci cîți avusesem, și i-am spus: „Dă-mi de lucru, zic eu, căci acum sînt renegat de ai mei, și sabia pe care o port este udă de sîngele vărului meu”. „Fii mulțumit, răspunde ofițerul, căci de aici înainte vei avea de lucru din greu. După ce nebunia aceasta va trece, va veni și ziua de răsplată”.
- Așa este, după fiecare nebunie urmează și răsplata, murmură lama**********, mai mult pentru sine.
- Pe vremea aceea nu se împărțeau medalii la toți cei care din întîmplare au auzit un bubuit de tun. Doamne ferește. Eu am luat parte la nouăsprezece bătălii în toată regula; la patruzeci și șase de șarje de cavalerie și nenumărate încăierări mai mărunte. Port nouă răni pe trupul meu, am o medalie și patru agrafe și insignele unui ordin; deoarece căpitanii mei care acum sînt generali și-au adus aminte de mine în ziua în care Kaiser-i-Hind și-a sărbătorit a cincizecea aniversare a de stăpînire a țării***********! „Dați-i ordinul Berettish India”, au spus ei. Acum port acest ordin atîrnat de gît. Jahir-ul (proprietatea) l-am primit din mîinile Statului, în slobodă stăpînire pentru mine și ai mei. Oamenii din vremurile acelea bune sînt astăzi Commissioneri (judecători) și vin călare la mine să mă vadă, și se ridică în scări cînd trec prin mijlocul recoltelor, ca toată lumea din sat să-i poate vedea, - și vorbim de luptele care au trecut, și numele fiecărui mort pe care îl pomenim, ne aduce aminte de alt nume pe care l-am uitat.
(...)
>
SURSA
Rudyard Kipling, Kim************, vol. I, trad. Jul. Giurgea, Casa de Editură și Presă Viața Românească, București, 1990, pp. 82-84.
NOTE M. T.
* Delhi = Oraș în N Indiei de azi, compus din Orașul Vechi, capitală a Imperiului Marilor Moguli (1526-1858), și Orașul Nou, construit în 1911, capitala Indiei contemporane. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/6411/7/)
** În mai 1857 a izbucnit revolta șipailor, soldațiii indigeni din armata Indiei coloniale britanice, în alianță cu Imperiul Marilor Moguli din nord. Mișcarea a fost înfrântă cu dificultate în aprilie 1859. Consecințele politice au fost desființarea statului Mogul și a Companiei Indiilor de Est și instituirea Colonia Coroanei Britanice India (teritoriile de azi ale statelor India, Pakistan, Nepal, Sri Lanka) în 1858. (http://www.gatewayforindia.com/history/british_history2.htm)
*** SAHIB SA-ÍB/ s. m. (în limbajul colonial britanic) stăpân, domn; (p. ext.) om alb. (< engl. sahib) Sursa: Marele Dicționar de Neologisme '00 (2000) (https://dexonline.ro/definitie/sahib)
**** Aluzie la forțele trimise în ajutor britanicilor pe apele Oceanului Indian.
***** Fostul prinț Gautama Siddhartha (563 î. H. - 483 î. H.) și-a părăsit rangul și familia la 29 ani pentru a deveni ascet. Prin meditație la umbra arborelui Bodhi el a atins iluminarea și a fondat religia budistă. (http://www.hinduwebsite.com/buddhism/buddhaslife.asp)
****** Sobraon = Sat în statul federal Punjab din NV Indiei de azi. (http://www.fallingrain.com/world/IN/23/Sobraon.html)
******* Chillianwallah = Oraș în provincia Punjab din NE Pakistanului. (http://www.fallingrain.com/world/PK/04/Chilianwala.html)
******** Modkee = Localitate în regiunea istorică Punjab.
********* Ferozeshah / Feroze Shah = Localitate în regiunea Delhi din N Indiei. (http://www.thedivineindia.com/feroz-shah-kotla-fort/5810)
********** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lama)
*********** Regina Victoria a Marii Britanii (1837-1901) a aniversat în 1887 cincizeci de ani de la urcarea pe tronul britanic și zece ani de la proclamarea ca împărăteasă a Indiilor (Kaiser-i-Hind). (http://www.eva.ro/divertisment/vedete/regina-victoria-cea-mai-lunga-domnie-in-albion-articol-6685.html)
************ Sever Gulea, Recenzie Libris.ro, 2012 (http://www.libris.ro/kim-rudyard-kipling-ALL978-973-724-457-4--p602715.html)
luni, 1 august 2016
Radicalismul modernizării Indiei coloniale britanice (BROMFIELD 1933-7)
<
(...) Era conștient că Maiorul se îndepărtase de el. „Poate că această schimbare este dorită durerii și emoțiilor, cugetă Ransome. Poate că în ființa lui există trăsături de caracter indiene pe care europeanul din mine nu le va accepta și nu le va înțelege niciodată.” Bănuia că explicația o putea găsi în absurditățile mistice și în literatura ieftină a tuturor scriitorilor de calibrul lui Kipling*, care nu cunoscuse decât India cantonamentelor, a cluburilor, a ziarelor provinciale, și se rezuma la formula „Orientul tot Orient rămîne”.
- Ma-m gîndit la ceva, spuse Edwina. Aș vrea să mai las niște bani pentru ceva care ar putea să ajute la o înțelegere între Orient și Occident. Nu știu cum s-ar putea realiza asta. Poți tu să găsești vreo soluție? Eu n-am găsit-o și sunt prea obosită s-o mai caut.
- Nu este decît o cale, răspunse Ransome cu amărăciune. Să creezi un fond pentru a se cumpăra otravă de șobolani... absolut necesară pentru a se nimici ignoranța, prejudecățile, lăcomia, spiritul provincial. Nu va fi însă ușor să le stîrpești... Va trebui să mai stîrpești și oameni, cum ar fi de pildă ofițerii aceia cu concepții strîmte, bătrînul Dewan**, neguțătorii, indivizi de teapa lordului Heston, bancherii, preoții, creaturile de seama lui Pukka Lil și a lui Mrs. Simon și chiar pe bătrînul general.
Edwina zîmbi.
- S-ar putea face și asta, dacă s-ar lucra cu dibăcie. În ceea ce mă privește eu nu am avut niciodată prejudecăți. Cred că oamenii din clasa de mijloc numesc acest lucru depravare, dar eu ma credința că Dumnezeu ar socoti-o virtute.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne***, trad. I. Corbul & V. Corbul, pref. M. Miroiu, ed. Univers, București, 1972, p. 637.
NOTE M. T.
* Joseph Rudyard Kipling (1865 Bombay/India - 1936) = Poet și prozator britanic. Educat în Marea Britanie. Laureat al Premiului Nobel în 1907. Cea mai celebră carte a sa a fost „Cărțile junglei”, apărută în 1894. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1907/kipling-bio.html)
** Dewan = Cuvânt persan care desemna un demnitar important în statele islamice medievale. (http://www.etymonline.com/index.php?term=divan)
*** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
(...) Era conștient că Maiorul se îndepărtase de el. „Poate că această schimbare este dorită durerii și emoțiilor, cugetă Ransome. Poate că în ființa lui există trăsături de caracter indiene pe care europeanul din mine nu le va accepta și nu le va înțelege niciodată.” Bănuia că explicația o putea găsi în absurditățile mistice și în literatura ieftină a tuturor scriitorilor de calibrul lui Kipling*, care nu cunoscuse decât India cantonamentelor, a cluburilor, a ziarelor provinciale, și se rezuma la formula „Orientul tot Orient rămîne”.
- Ma-m gîndit la ceva, spuse Edwina. Aș vrea să mai las niște bani pentru ceva care ar putea să ajute la o înțelegere între Orient și Occident. Nu știu cum s-ar putea realiza asta. Poți tu să găsești vreo soluție? Eu n-am găsit-o și sunt prea obosită s-o mai caut.
- Nu este decît o cale, răspunse Ransome cu amărăciune. Să creezi un fond pentru a se cumpăra otravă de șobolani... absolut necesară pentru a se nimici ignoranța, prejudecățile, lăcomia, spiritul provincial. Nu va fi însă ușor să le stîrpești... Va trebui să mai stîrpești și oameni, cum ar fi de pildă ofițerii aceia cu concepții strîmte, bătrînul Dewan**, neguțătorii, indivizi de teapa lordului Heston, bancherii, preoții, creaturile de seama lui Pukka Lil și a lui Mrs. Simon și chiar pe bătrînul general.
Edwina zîmbi.
- S-ar putea face și asta, dacă s-ar lucra cu dibăcie. În ceea ce mă privește eu nu am avut niciodată prejudecăți. Cred că oamenii din clasa de mijloc numesc acest lucru depravare, dar eu ma credința că Dumnezeu ar socoti-o virtute.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne***, trad. I. Corbul & V. Corbul, pref. M. Miroiu, ed. Univers, București, 1972, p. 637.
NOTE M. T.
* Joseph Rudyard Kipling (1865 Bombay/India - 1936) = Poet și prozator britanic. Educat în Marea Britanie. Laureat al Premiului Nobel în 1907. Cea mai celebră carte a sa a fost „Cărțile junglei”, apărută în 1894. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1907/kipling-bio.html)
** Dewan = Cuvânt persan care desemna un demnitar important în statele islamice medievale. (http://www.etymonline.com/index.php?term=divan)
*** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
marți, 19 mai 2015
Amintirile unui fost ofițer al lui Napoleon I despre fostul împărat francez în 1829 (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
- După victoria de la Wagram* și întoarcerea lui Napoleon la Tuileries (1) în 1815**, spuse el suspinînd, n-am mai încercat o asemenea emoție. Domniei-tale datorez plăcerea asta, căci m-ai învățat să cunosc frumusețile pe care omul le poate descoperi admirînd natura.
- Da, spuse medicul zîmbind, mai bine să construim orașe decît să le cucerim.
- O! domnule, cucerirea Moscovei*** și predarea Mantovei****! Dar nu cunoști ce mare lucru este! Cu toții ne mîndrim cu aceste fapte! Cu toții ne mîndrim cu acest fapte! Ești un om de nădejde, dar și Napoleon era un om bun; de nu era Anglia*****, v-ați fi înțeles amîndoi, și el, împăratul nostru, n-ar fi căzut; acum pot mărturisi că-l iubesc fiindcă a murit!...și fiindcă pe aici - spuse ofițerul privind în jur - nu sînt spioni. Ce suveran! pe toți îi ghicea! te-ar fi numit în consiliul său de stat, pentru că era un organizator, un mare organizator; după luptă, știa și cîte gloanțe are fiecare în cartușieră. Bietul om! În timp ce-mi vorbeai de Gropărița, mi-am adus aminte cum a murit la Sf. Elena, un om ca el. Nu, zău, cum putea să se împace cu clima și locuința de acolo, el, care era deprins să trăiască mai mult pe drumuri și cu fundul pe un tron? Am auzit că se ocupa cu grădinăritul. Drace! Nu era el făcut să trăiască la țară... Acum trebuie să-i slujim pe Bourboni - și din toată inima, domnule; la urma urmelor, Franța rămîne Franța, după cum spuneai ieri.
(1) Reședința regilor Franței, la Paris.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. dacia, Cluj, 1972, p. 122.
NOTE M.T.
* Wagram = Localitate în Austria, unde, la 5-6 iulie 1809, Napoleon a obținut o victorie decisivă împotriva arhiducelui Carol de Habsburg, obligând pe împăratul Austriei la o nouă pace defavorabilă. (http://www.napoleonguide.com/battle_wagram.htm)
** A doua domnie a lui Napoleon (martie-iunie 1815), revenit din exilul impus de coaliția europeană, după înfrângerea și abdicarea sa din aprilie 1814. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/acum-200-ani-napoleon-e-exilat-insula-elba#)
*** Cucerirea Moscovei în timpul invaziei Rusiei din 1812 a repezentat punctul maxim de expansiune a imperiului napoleonian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia)
**** Mantova = Oraș din nordul Italiei, sub dominație austriacă, cucerit de două ori de generalul republican Bonaparte în timpul campaniei italiene din 1796-1797. (http://www.napoleonguide.com/battle_mantua.htm)
***** Marea Britanie a intrat în 1793 în războiul coaliției monarhice europene împotriva Franței revoluționare, acest război prelungindu-se până la a doua abdicare a împăratului Napoleon I (1804-1814/1815), cu excepția anului care a urmat păcii de la Amiens de la 1802. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/b-t-lia-trafalgar-momentul-decisiv-al-e-ecului-lui-napoleon)
****** Bourbon = Dinastia regală care a domnit în Franța în perioadele 1589-1792 și 1814-1830. (http://www.bonjourlafrance.com/france-history/bourbon-dynasty.htm)
(...)
- După victoria de la Wagram* și întoarcerea lui Napoleon la Tuileries (1) în 1815**, spuse el suspinînd, n-am mai încercat o asemenea emoție. Domniei-tale datorez plăcerea asta, căci m-ai învățat să cunosc frumusețile pe care omul le poate descoperi admirînd natura.
- Da, spuse medicul zîmbind, mai bine să construim orașe decît să le cucerim.
- O! domnule, cucerirea Moscovei*** și predarea Mantovei****! Dar nu cunoști ce mare lucru este! Cu toții ne mîndrim cu aceste fapte! Cu toții ne mîndrim cu acest fapte! Ești un om de nădejde, dar și Napoleon era un om bun; de nu era Anglia*****, v-ați fi înțeles amîndoi, și el, împăratul nostru, n-ar fi căzut; acum pot mărturisi că-l iubesc fiindcă a murit!...și fiindcă pe aici - spuse ofițerul privind în jur - nu sînt spioni. Ce suveran! pe toți îi ghicea! te-ar fi numit în consiliul său de stat, pentru că era un organizator, un mare organizator; după luptă, știa și cîte gloanțe are fiecare în cartușieră. Bietul om! În timp ce-mi vorbeai de Gropărița, mi-am adus aminte cum a murit la Sf. Elena, un om ca el. Nu, zău, cum putea să se împace cu clima și locuința de acolo, el, care era deprins să trăiască mai mult pe drumuri și cu fundul pe un tron? Am auzit că se ocupa cu grădinăritul. Drace! Nu era el făcut să trăiască la țară... Acum trebuie să-i slujim pe Bourboni - și din toată inima, domnule; la urma urmelor, Franța rămîne Franța, după cum spuneai ieri.
(1) Reședința regilor Franței, la Paris.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. dacia, Cluj, 1972, p. 122.
NOTE M.T.
* Wagram = Localitate în Austria, unde, la 5-6 iulie 1809, Napoleon a obținut o victorie decisivă împotriva arhiducelui Carol de Habsburg, obligând pe împăratul Austriei la o nouă pace defavorabilă. (http://www.napoleonguide.com/battle_wagram.htm)
** A doua domnie a lui Napoleon (martie-iunie 1815), revenit din exilul impus de coaliția europeană, după înfrângerea și abdicarea sa din aprilie 1814. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/acum-200-ani-napoleon-e-exilat-insula-elba#)
*** Cucerirea Moscovei în timpul invaziei Rusiei din 1812 a repezentat punctul maxim de expansiune a imperiului napoleonian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia)
**** Mantova = Oraș din nordul Italiei, sub dominație austriacă, cucerit de două ori de generalul republican Bonaparte în timpul campaniei italiene din 1796-1797. (http://www.napoleonguide.com/battle_mantua.htm)
***** Marea Britanie a intrat în 1793 în războiul coaliției monarhice europene împotriva Franței revoluționare, acest război prelungindu-se până la a doua abdicare a împăratului Napoleon I (1804-1814/1815), cu excepția anului care a urmat păcii de la Amiens de la 1802. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/b-t-lia-trafalgar-momentul-decisiv-al-e-ecului-lui-napoleon)
****** Bourbon = Dinastia regală care a domnit în Franța în perioadele 1589-1792 și 1814-1830. (http://www.bonjourlafrance.com/france-history/bourbon-dynasty.htm)
luni, 18 mai 2015
Retragerea armatei împăratului francez Napoleon I din Rusia în iarna anului 1812 (BALZAC 1832-1833)
<
(...) S-a întîmplat pe cînd ne retrăgeam din Moscova. „Marea armată” (1) arăta acum mai degrabă ca o turmă de vite sleite de oboseală. Nici disciplină, nici drapele! fiecare era de capul lui, iar împăratul, pot s-o spun, își dădea și el seama că nu mai are nici o putere. Poposind la Studzianka, un sătuc mai sus de Berezina*, am dat de niște hambare și cotețe numai bune de jefuit, de cartofi îngropați în pămînt și de sfeclă. De o bună bucată de vreme nu mai văzusem case, nici provizii și armata s-a ospătat după pofta inimii. Primii veniți, vă dați seama, devoraseră totul. Eu am sosit printre cei din urmă. Din fericire pentru mine, eram mai mult obosit decît flămînd. Văd un șopron, intru, găsesc acolo vreo douăzeci de generali, ofițeri superiori, toți, fără exagerare, oameni cu merite mari: Junot**, Narbonne***, aghiotantul împăratului, cu un cuvînt, căpeteniile cele mai de seamă ale armatei. Erau și cîțiva soldați de rînd, care nu ar fi cedat așternutul lor de paie unui mareșal al Franței. Unii, care nu găsiseră loc, dormeau de-a-n-picioarelea, rezemați de pereți, alții lungiți pe jos și, cu toții, atît de înghesuiți unii în alții ca să-și țină de cald, încît zadarnic căutam un ungher să mă culc și eu. Pășeam pe o dușumea de trupuri omenești: unii bombăneau, alții nu spuneau nimic, dar nici unul nu se clintea. Nu s-ar fi urnit de la locurile lor nici ca să se ferească de un obuz de tun, dar acolo nimeni nu era ținut să respecte legile bunei creșteri puerile și cinstite. În sfîrșit, zăresc în fundul șopronului un fel de pod unde nimeni nu se gîndise - sau, poate, nu avusese puterea - să urce; mă cațăr, îmi aștern, și, după ce mă întind cît eram de lung, mă uit la mulțimea de oameni culcați ca vițeii. Această tristă priveliște mă face aproape să rîd. Unii ronțăiau niște morcovi înghețați, arătînd un fel de plăcere animalică, generalii înveliți în șaluri mizerabile sforăiau de se se cutremura șopronul. O cetină de brad aprinsă lumina încăperea și dacă totul ar fi luat foc, nimeni nu s-ar fi ostenit să-l stingă.
(1) Denumire dată armatei lui Napoleon în timpul campaniei din Rusia.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Meciul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 103-104.
NOTE M.T.
* Berezina = Râu pe care armata franceză în retragere l-a trecut la 27-28 noiembrie 1812, sub atacul puternic al rușilor. (http://www.napoleonguide.com/battle_beresina.htm)
** Jean Andoche Junot (1771-1813) = General al primei republici franceze și mareșal împăratului Napoleon I Bonaparte. (http://www.napoleonguide.com/soldiers_junot.htm)
*** Louis Marie, conte de Narbonne-Lara (1755-1813) = Nobil și general al Vechiului Regim din Franța. A intrat în serviciul lu Napoleon în 1809. (https://napoleonbonaparte.wordpress.com/2008/03/29/louis-marie-comte-de-narbonne-lara-1755-1813/)
(...) S-a întîmplat pe cînd ne retrăgeam din Moscova. „Marea armată” (1) arăta acum mai degrabă ca o turmă de vite sleite de oboseală. Nici disciplină, nici drapele! fiecare era de capul lui, iar împăratul, pot s-o spun, își dădea și el seama că nu mai are nici o putere. Poposind la Studzianka, un sătuc mai sus de Berezina*, am dat de niște hambare și cotețe numai bune de jefuit, de cartofi îngropați în pămînt și de sfeclă. De o bună bucată de vreme nu mai văzusem case, nici provizii și armata s-a ospătat după pofta inimii. Primii veniți, vă dați seama, devoraseră totul. Eu am sosit printre cei din urmă. Din fericire pentru mine, eram mai mult obosit decît flămînd. Văd un șopron, intru, găsesc acolo vreo douăzeci de generali, ofițeri superiori, toți, fără exagerare, oameni cu merite mari: Junot**, Narbonne***, aghiotantul împăratului, cu un cuvînt, căpeteniile cele mai de seamă ale armatei. Erau și cîțiva soldați de rînd, care nu ar fi cedat așternutul lor de paie unui mareșal al Franței. Unii, care nu găsiseră loc, dormeau de-a-n-picioarelea, rezemați de pereți, alții lungiți pe jos și, cu toții, atît de înghesuiți unii în alții ca să-și țină de cald, încît zadarnic căutam un ungher să mă culc și eu. Pășeam pe o dușumea de trupuri omenești: unii bombăneau, alții nu spuneau nimic, dar nici unul nu se clintea. Nu s-ar fi urnit de la locurile lor nici ca să se ferească de un obuz de tun, dar acolo nimeni nu era ținut să respecte legile bunei creșteri puerile și cinstite. În sfîrșit, zăresc în fundul șopronului un fel de pod unde nimeni nu se gîndise - sau, poate, nu avusese puterea - să urce; mă cațăr, îmi aștern, și, după ce mă întind cît eram de lung, mă uit la mulțimea de oameni culcați ca vițeii. Această tristă priveliște mă face aproape să rîd. Unii ronțăiau niște morcovi înghețați, arătînd un fel de plăcere animalică, generalii înveliți în șaluri mizerabile sforăiau de se se cutremura șopronul. O cetină de brad aprinsă lumina încăperea și dacă totul ar fi luat foc, nimeni nu s-ar fi ostenit să-l stingă.
(1) Denumire dată armatei lui Napoleon în timpul campaniei din Rusia.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Meciul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 103-104.
NOTE M.T.
* Berezina = Râu pe care armata franceză în retragere l-a trecut la 27-28 noiembrie 1812, sub atacul puternic al rușilor. (http://www.napoleonguide.com/battle_beresina.htm)
** Jean Andoche Junot (1771-1813) = General al primei republici franceze și mareșal împăratului Napoleon I Bonaparte. (http://www.napoleonguide.com/soldiers_junot.htm)
*** Louis Marie, conte de Narbonne-Lara (1755-1813) = Nobil și general al Vechiului Regim din Franța. A intrat în serviciul lu Napoleon în 1809. (https://napoleonbonaparte.wordpress.com/2008/03/29/louis-marie-comte-de-narbonne-lara-1755-1813/)
joi, 7 mai 2015
Cretinism, religie și superstiție în Franța secolului XIX (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
După ce studie cu atenție această fizionomie care, cu toate analogiile pe care le-ar fi putut avea cu alte chipuri omenești, trăda o existență secretă în dezacord cu aparenta sa vulgaritate, Genestas împărtăși atenția pe care medicul o acorda bolnavului, - și la vederea acestui bolnav, gîndurile sale se îndreptară în cu totul altă direcție.
În ciuda nenumăratelor scene la care fusese martor în viața sa ostaș, bătrînul cavalerist tresări de o uimire amestecată cu oroare zărind o față omenească pe care niciodată vreun gînd n-o luminsase, o față vînătă pe care suferința se întipărise, naivă și tăcută, ca pe chipul unui copil care încă n-a deprins vorbirea și care nu mai poate să plîngă; cu un cuvînt, fața animalică a unui bătrîn cretin care trăgea să moară. Cretinul era singura varietate a speciei umane pe care comandantul de escadron încă n-o văzuse. Văzîndu-i fruntea - a cărei piele forma o brazdă adîncă și rotundă - văzînd doi ochi ca de pește fiert, creștetul acoperit cu păr scurt, sfrijit și nehrănit, fața abătută și lipsită de organele simțului, cine n-ar fi simțit, ca Genestas, un sentiment involuntar de dezgust pentru o făptură care nu avea nici grația unui animal, nici darurile unui om, care niciodată nu avusese judecată, nici instinct, și care niciodată nu auzise, nici nu vorbise un limbaj oarecare? Văzînd această ființă ajunsă la capătul unui drum care nu se putea numi viață, ar fi fot destul de greu să regreți; (...)
- N-avem ce face, va muri, adăugă Benassis, care rămăsese în picoare, lîngă pat.
Bătrîna, cu mîinile în șold, se uita, cu lacrimi în ochi, la muribund. Genestas sta tăcut, neputîndu-și da seama de ce moartea unei ființe atît de neinteresante îl impresiona atît de mult. Din instinct, împărtășea mila fără margini pe care aceste nefericite făpturi o inspiră în văile fără soare unde le-a aruncat natura. Acest sentiment - care,la familiile cretinilor, degenerează în superstiție religioasă - nu-și are oare originea în cea mai frumoasă dintre virtuțile creștine, caritatea, și în credința cea mai ferm ferm folositoare ordinii sociale, ideea unei răsplăți viitoare, singura care ne ajută să îndurăm durerile? Speranța în fericirea viitoare dă imbold părinților acestor sărmane ființe și celor din jurul lor să acorde fără preget o grijă maternă și o neîncetată și sublimă ocrotire unor creaturi fără simțire, care mai întîi nu înțeleg dragostea și care apoi o uită. Admirabilă religie! - ea a împletit ajutorul unei binefaceri oarbe cu o oarbă nefericire. Acolo unde se află cretini, populația crede că prezența unei făpturi de acest gen aduce noroc familiei. Credința asta face plăcută o viață care, în mijlocul orașelor, ar fi osîndită la asprimile unei false filantropii și la disciplina unui ospiciu. Pe valea superioară a rîului Isere, unde sînt în număr mare, cretinii trăiesc în aer liber, cu turmele pe care s-au deprins să le păzească. Astfel, se bucură cel puțin de libertatea și de respectul la care nefericirea are dreptul.
(...) Medicul și ostașul se priviră în tăcere și se traseră deoparte ca să facă loc mulțimii care îngenunchese în bordei și pe afară. În timpul mîngîietoarei slujbe a morților, oficiată pentru o ființă care nu păcătuise niciodată, dar de la care lumea creștină își lua rămas-bun, fețele cele necioplite erau, cele mai multe, sincer înduioșate. Lacrimi curgeau pe obrajii crăpași de razele soarelui și înnegriți de truda în aer liber. Sentimentul acela de înrudire involuntară era cît se poate de simplu. Nu exista om în tot satul care să nu-l fi plîns pe acel nefericit, care să nu-și fi împărțit cu el dumicatul de pîine; nu aflase el oare un părinte în fiecare copil, o mamă pînă și în cea mai veselă fetiță?
(...)
- Domnule, cînd m-am stabilit aici, am găsit în aceste părți ale cantonului vreo doisprezece cretini, spuse medicul întorcîndu-se spre a-i arăta ofițerului casele ruinate. Starea acestui cătun - așezat într-o vale ferită de vînturi, pe malul unui pîrîu a cărui apă provine din zăpada topită, lipsit de binefacerea soarelui care nu încălzește decît piscurile munților - înlesnește răspîndirea acestei boli cumplite. Legile nu permit împerecherile între acești nenorociți care, în locurile astea, sînt ocrotiți de o superstiție de a cărei influență nu aveam habar și pe care la început am condamnat-o, dar mai apoi am admirat-o. Așadar, cretinismul s-ar fi răpîndit de aici pînă în vale. Mi se părea că aș aduce un mare serviciu regiunii încercînd a opri această contagiune fizică și intelectuală. (...) Mai întîi am cerut postul de primar al cantonului și l-am obținut; apoi, după ce am obținut și aprobarea verbală a prefectului, am transportat într-p noapte, pe cheltuiala mea, cîteva dintre aceste nefeircite ființe înspre Aiguebelle, în Savoia, unde se mai aflau mulți cretini și unde, după cîte auzisem, erau bine tratați. De îndată ce s-a auzit de acest act caritabil, am devenit odios întregii populații. Preotul m-a afurisit în biserică. Cu toată osteneala pe care mi-am dat-o de a lămuri capetele cele mai luminate din tîrg asupra importanței îndepărtării cretinilor, cu toate consultațiile gratuite pe care le acordam bolnavilor din partea locului, odată, la marginea unei păduri, m-am pomenit cu un glonte. M-am înfățișat episcopului din Grenoble și i-am cerut să-l mute din tîrg pe Sfinția-sa a fost atît de bun încît mi-a îngăduit să-mi aleg un preot care să poată sprijini binefacerile mele - și am avut fericirea a întîlni un om în adevăr divin. Mi-am continuat acțiunea. După ce am lămurit oamenii, am deportat, într-o noapte, alți șase cretini. La această nouă încercare, mi-au luat apărarea cîțiva dintre cei pe care îi îndatorasem precum și membrii consiliului comunal, niște avari pe care îi convinsesem arătîndu-le cît este de costisitoare întreținrea acestor sărmane ființe și cît de mult ar cîștiga tîrgul - care este lipsit de proprietăți - dacă ar lua în stăpînire pămîntul, pe care aceștia îl posedau fără tilu. Cei bogați mi s- au alăturat; dar sărăcimea, bătrînele, copii și cîțiva încăpățînați mi-au rămas ostili. Din nefericire, ultima răpire nu am dus-o pînă la căpăt. Cretinul pe care l-ați văzut adineauri, pe care nu-l putusem ridica fiindcă lipsise de acasă, s-a pomenit a doua zi singurul din tagma lui în satul în care mai locuiau încă vreo cîteva familii, ai căror membri, deși aproape imbecili, nu sufereau totuși de cretinism. Vrînd să-mi desăvîrșesc lucrarea, m-am dus, ziua-n amiaza mare, îmbrăcat civil (1), la locuința cretinului, ca să-l iau cu mine. Intenția mea s-a aflat de cum am ieșit din casă, prietenii cretinului mi-au luat-o înainte încît am aflat, în fața bordeiului său, o adunătură de femei, de copii, de bătrîni, care, cu toții, mi-au urat bun-venit cu o ploaie de înjurături însoțită de o grindină de pietre.
În zarva aceea - în care era cît pe ce să cad victimă adevăratei beții care cuprinsese mulțimea exaltată de strigătele și de agitația sentimentelor exprimate în comun - m-a salvat cretinul! Sărmana făptură ieși din bordei, scoase un sunet înăbușit și apăru ca o căpetenie supremă a celor fanatici. Cînd se arătă, strigătele încetară. Mi-a dat în gînd să le propun o învoială și, profitînd de liniștea care se făcuse, le-am explicat ce doresc. Eram sigur că acei care mă înțelegeau nu vor îndrăzni să-mi țină partea, date find împrejurările; sprijinul lor avea să fie cu totul pasiv; oamenii, superstițioși, vor veghea ca mare strășnicie să nu li se răpească ultimul lor idol, încît mi se părea cu neputință să mă ating de el. De aceea, le-am făgăduit că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu se apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rău și să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie.
(1) Pe vremea aceea medicii purtau uniformă.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 28-33.
(...)
După ce studie cu atenție această fizionomie care, cu toate analogiile pe care le-ar fi putut avea cu alte chipuri omenești, trăda o existență secretă în dezacord cu aparenta sa vulgaritate, Genestas împărtăși atenția pe care medicul o acorda bolnavului, - și la vederea acestui bolnav, gîndurile sale se îndreptară în cu totul altă direcție.
În ciuda nenumăratelor scene la care fusese martor în viața sa ostaș, bătrînul cavalerist tresări de o uimire amestecată cu oroare zărind o față omenească pe care niciodată vreun gînd n-o luminsase, o față vînătă pe care suferința se întipărise, naivă și tăcută, ca pe chipul unui copil care încă n-a deprins vorbirea și care nu mai poate să plîngă; cu un cuvînt, fața animalică a unui bătrîn cretin care trăgea să moară. Cretinul era singura varietate a speciei umane pe care comandantul de escadron încă n-o văzuse. Văzîndu-i fruntea - a cărei piele forma o brazdă adîncă și rotundă - văzînd doi ochi ca de pește fiert, creștetul acoperit cu păr scurt, sfrijit și nehrănit, fața abătută și lipsită de organele simțului, cine n-ar fi simțit, ca Genestas, un sentiment involuntar de dezgust pentru o făptură care nu avea nici grația unui animal, nici darurile unui om, care niciodată nu avusese judecată, nici instinct, și care niciodată nu auzise, nici nu vorbise un limbaj oarecare? Văzînd această ființă ajunsă la capătul unui drum care nu se putea numi viață, ar fi fot destul de greu să regreți; (...)
- N-avem ce face, va muri, adăugă Benassis, care rămăsese în picoare, lîngă pat.
Bătrîna, cu mîinile în șold, se uita, cu lacrimi în ochi, la muribund. Genestas sta tăcut, neputîndu-și da seama de ce moartea unei ființe atît de neinteresante îl impresiona atît de mult. Din instinct, împărtășea mila fără margini pe care aceste nefericite făpturi o inspiră în văile fără soare unde le-a aruncat natura. Acest sentiment - care,la familiile cretinilor, degenerează în superstiție religioasă - nu-și are oare originea în cea mai frumoasă dintre virtuțile creștine, caritatea, și în credința cea mai ferm ferm folositoare ordinii sociale, ideea unei răsplăți viitoare, singura care ne ajută să îndurăm durerile? Speranța în fericirea viitoare dă imbold părinților acestor sărmane ființe și celor din jurul lor să acorde fără preget o grijă maternă și o neîncetată și sublimă ocrotire unor creaturi fără simțire, care mai întîi nu înțeleg dragostea și care apoi o uită. Admirabilă religie! - ea a împletit ajutorul unei binefaceri oarbe cu o oarbă nefericire. Acolo unde se află cretini, populația crede că prezența unei făpturi de acest gen aduce noroc familiei. Credința asta face plăcută o viață care, în mijlocul orașelor, ar fi osîndită la asprimile unei false filantropii și la disciplina unui ospiciu. Pe valea superioară a rîului Isere, unde sînt în număr mare, cretinii trăiesc în aer liber, cu turmele pe care s-au deprins să le păzească. Astfel, se bucură cel puțin de libertatea și de respectul la care nefericirea are dreptul.
(...) Medicul și ostașul se priviră în tăcere și se traseră deoparte ca să facă loc mulțimii care îngenunchese în bordei și pe afară. În timpul mîngîietoarei slujbe a morților, oficiată pentru o ființă care nu păcătuise niciodată, dar de la care lumea creștină își lua rămas-bun, fețele cele necioplite erau, cele mai multe, sincer înduioșate. Lacrimi curgeau pe obrajii crăpași de razele soarelui și înnegriți de truda în aer liber. Sentimentul acela de înrudire involuntară era cît se poate de simplu. Nu exista om în tot satul care să nu-l fi plîns pe acel nefericit, care să nu-și fi împărțit cu el dumicatul de pîine; nu aflase el oare un părinte în fiecare copil, o mamă pînă și în cea mai veselă fetiță?
(...)
- Domnule, cînd m-am stabilit aici, am găsit în aceste părți ale cantonului vreo doisprezece cretini, spuse medicul întorcîndu-se spre a-i arăta ofițerului casele ruinate. Starea acestui cătun - așezat într-o vale ferită de vînturi, pe malul unui pîrîu a cărui apă provine din zăpada topită, lipsit de binefacerea soarelui care nu încălzește decît piscurile munților - înlesnește răspîndirea acestei boli cumplite. Legile nu permit împerecherile între acești nenorociți care, în locurile astea, sînt ocrotiți de o superstiție de a cărei influență nu aveam habar și pe care la început am condamnat-o, dar mai apoi am admirat-o. Așadar, cretinismul s-ar fi răpîndit de aici pînă în vale. Mi se părea că aș aduce un mare serviciu regiunii încercînd a opri această contagiune fizică și intelectuală. (...) Mai întîi am cerut postul de primar al cantonului și l-am obținut; apoi, după ce am obținut și aprobarea verbală a prefectului, am transportat într-p noapte, pe cheltuiala mea, cîteva dintre aceste nefeircite ființe înspre Aiguebelle, în Savoia, unde se mai aflau mulți cretini și unde, după cîte auzisem, erau bine tratați. De îndată ce s-a auzit de acest act caritabil, am devenit odios întregii populații. Preotul m-a afurisit în biserică. Cu toată osteneala pe care mi-am dat-o de a lămuri capetele cele mai luminate din tîrg asupra importanței îndepărtării cretinilor, cu toate consultațiile gratuite pe care le acordam bolnavilor din partea locului, odată, la marginea unei păduri, m-am pomenit cu un glonte. M-am înfățișat episcopului din Grenoble și i-am cerut să-l mute din tîrg pe Sfinția-sa a fost atît de bun încît mi-a îngăduit să-mi aleg un preot care să poată sprijini binefacerile mele - și am avut fericirea a întîlni un om în adevăr divin. Mi-am continuat acțiunea. După ce am lămurit oamenii, am deportat, într-o noapte, alți șase cretini. La această nouă încercare, mi-au luat apărarea cîțiva dintre cei pe care îi îndatorasem precum și membrii consiliului comunal, niște avari pe care îi convinsesem arătîndu-le cît este de costisitoare întreținrea acestor sărmane ființe și cît de mult ar cîștiga tîrgul - care este lipsit de proprietăți - dacă ar lua în stăpînire pămîntul, pe care aceștia îl posedau fără tilu. Cei bogați mi s- au alăturat; dar sărăcimea, bătrînele, copii și cîțiva încăpățînați mi-au rămas ostili. Din nefericire, ultima răpire nu am dus-o pînă la căpăt. Cretinul pe care l-ați văzut adineauri, pe care nu-l putusem ridica fiindcă lipsise de acasă, s-a pomenit a doua zi singurul din tagma lui în satul în care mai locuiau încă vreo cîteva familii, ai căror membri, deși aproape imbecili, nu sufereau totuși de cretinism. Vrînd să-mi desăvîrșesc lucrarea, m-am dus, ziua-n amiaza mare, îmbrăcat civil (1), la locuința cretinului, ca să-l iau cu mine. Intenția mea s-a aflat de cum am ieșit din casă, prietenii cretinului mi-au luat-o înainte încît am aflat, în fața bordeiului său, o adunătură de femei, de copii, de bătrîni, care, cu toții, mi-au urat bun-venit cu o ploaie de înjurături însoțită de o grindină de pietre.
În zarva aceea - în care era cît pe ce să cad victimă adevăratei beții care cuprinsese mulțimea exaltată de strigătele și de agitația sentimentelor exprimate în comun - m-a salvat cretinul! Sărmana făptură ieși din bordei, scoase un sunet înăbușit și apăru ca o căpetenie supremă a celor fanatici. Cînd se arătă, strigătele încetară. Mi-a dat în gînd să le propun o învoială și, profitînd de liniștea care se făcuse, le-am explicat ce doresc. Eram sigur că acei care mă înțelegeau nu vor îndrăzni să-mi țină partea, date find împrejurările; sprijinul lor avea să fie cu totul pasiv; oamenii, superstițioși, vor veghea ca mare strășnicie să nu li se răpească ultimul lor idol, încît mi se părea cu neputință să mă ating de el. De aceea, le-am făgăduit că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu se apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rău și să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie.
(1) Pe vremea aceea medicii purtau uniformă.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 28-33.
luni, 4 mai 2015
Un fost ofițer din armata împăratului francez Napoleon I (BALZAC 1832-1833)
<
(...) Oricare altul s-ar fi extaziat în fața frumuseților alpine, atît de îmbietoare în acele locuri unde ea se unește cu marile bazine ale Franței, ofițerul nostru însă - care, fără îndoială străbătuse țările în care războaiele napoleoniene tîrîseră armata franceză - gusta frumusețile locurilor fără a părea mirat de marea lor varietate. Admirația este o senzație pe care se pare că Napoleon* a ucis-o în sufletul ostașilor săi: iată de ce un obraz liniștit este semnul sigur după care observatorul îi poate recunoaște pe cei care odinioară s-au înregimentat sub stema efemeră dar nepieritoare a marelui împărat.
În adevăr, omul nostru era unul din acei militari, astăzi destui de puțini la număr, pe care glontele îi ocolise, deși au scormonit toate cîmpurile de luptă pe unde Napoleon și-a condus oștirile. Viața lui nu avea nimic deosebit. Luptase bine, ca un destoinic soldat de rînd, făcîndu-și datoria zi și noapte, mai departe sau mai aproape de comandant, trăgînd sabia numai cînd trebuia și niciodată zadarnic. La butonieră purta rozeta ofițerilor Legiunii de onoare**: după bătălia de la Moscova***, glasul unanim al camarazilor săi de regiment îl desemnase drept cel mai vrednic să o primească în acea zi mare. Făcea parte din rîndurile celor puțini, reci în parență, sfioși, velnic împăcați cu ei înșiși, a căror conștiință se simte umilită numai la gîndul că ar trebui să ceară ceva, indiferent ce, încît își dobîndise tresele numai în virtutea greoaielor legi ale vechimii în grad.
Înaintat în anul 1802 sublocotenent, în 1829, deși îi încărunțise mustața, abia ajunsese la gradul de șef de escadron****, dar viața lui era atît de curată încît nici un ostaș, nici generalul, nu i se adresa fără a încerca un sentiment de respect involuntar, superioritate de netăgăduit pe care, poate, mai-marii săi nu i-o iertau. În schimb, toți soldații de rînd nutreau pentru el un sentiment asemănător aceluia pe care îl au copiii pentru o mamă iubitoare, căci cu ei știa să fie și îngăduitor, și aspru. Fusese și el, cîndva, soldat, cunoștea tristele bucurii și vesele neplăceri, abaterile care se se iertau sau se pedepseau, ale soldaților, pe care-i numea copiii săi, și cărora bucuros le îngăduia, în timpul campaniilor, să ia alimente sau furaje de la locuitori.
Cît despre povestea vieții sale - era îngropată în cea mai adîncă tăcere. Ca mai toți ofițerii din vremea aceea, văzuse lumea mai mult prin fumul bătăliilor sau în clipele de pace, atît de rare în toiul campaniilor europene pe care le comandase împăratul. (...)
(...) Știa, dar vag de tot, că Cezar fusese un consul sau un împărat roman; Alexandru era un grec sau un macedonean; fără a sta mult pe gînduri, îți atribuia cine știe ce origine sau calitate. De aceea, cînd, în convorbiri, venea vorba de știință sau de istorie, devenea grav, mărginindu-se să participe dînd din cap, în semn de aprobare, ca un om învățat care ajunsese la pironism (1).
Cînd Napoleon, la 13 mai 1809*****, scrisese, la Schonbrunn******, în comunicatul adresat armatelor sale, care cuceriseră Viena, că principii Austriei își gîtuiesc copiii cu propriile lor mîini, precum Medeea*******, Genetas, care tocmai fusese înaintat căpitan, nu voise să-și compromită demnitatea gradului întrebînd cine a fost Medeea. Avea încredere în geniul lui Napoleon, sigur fiind că împăratul nu putea să comunice decît lucruri oficiale armatelor sale și casei de Austria, gîndi așadar că Medeea era o arhiducesă cu o purtare îndoielnică.
(...)
- Domnule, spuse Genestas, oprindu-l pe medic, cu un gest, am o singură observație a vă face în legătură cu ceea ce mi-ați spus. Nu am avut prilej să citesc nimic despre războaiele lui Mahomed, așa că nu pot spune nimic despre talentele lui militare, dar dacă l-ați fi văzut pe împărat manevrînd în timpul campaniilor din Franța, îndată l-ați fi luat drept un zeu; și a fost înfrînt la Waterloo tocmai pentru că era mai mult decît un om, făcea prea multă umbră pămîntului și pămîntul s-a cutremurat sub pașii săi, așa să știi.
(1) Adept al lui Piron, filozof sceptic din antichitate.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcusan, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 11-12, 14-15, 68.
NOTE M.T.
* Napoleon Bonaparte (1769 Corsica/Franța-1821 Insula Sf. Elena/Marea Britanie) = General francez. Prim-Consul al primei republici franceze (1799-1804). Împărat al Franței (18104-1814/1815). (http://istoria.md/articol/185/Napoleon_I__Napoleon_Bonaparte_)
** Legiunea de Onoare = Cea mai importantă distincție militară și civilă franceză. A fost instituită în 1802 la propunerea Primului-Consul, Napoleon Bonaparte, amintind de Republica Romei. (http://florianajucantravel.com/muzeul-%E2%80%9Elegiunii-de-onoare-paris.html)
*** Bătălia de la Moscova = Bătălia s-a desfășurat la 7 septembrie 1812, lângă satul Borodino, situat la 120 km vest de Moscova. Victoria tactică franceză și pierderile uriașe i-au determinat pe ruși să abandoneze fără luptă fosta capitală Moscova. Dar venirea iernii geroase și tactica de hărțuire adoptată de inamici, l-au obligat pe Napoleon să se retragă din Rusia fără un rezultat politic, retragere care s-a transformat într-o catastrofă și a dus la înfrângerea și abdicare sa în aprilie 1814. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia)
**** ESCADRÓN, escadroane, s. n. Subunitate a unui regiment de cavalerie, corespunzând unei companii de infanterie sau unei baterii de artilerie. [Var.: scadrón s. n.] – Din rus. eskadron,fr. escadron. Sursa: DEX '09 (2009)
***** În campania din 1809 împăratul Napoleon I a înfrânt cea de a V a coaliție europeană antifranceză. (http://www.napoleonguide.com/campaign_5coalit.htm)
****** Schonbrunn (Fântână frumoasă) = Reședința din Viena a dinastiei imperiale de Habsburg. (http://www.schoenbrunn.at/en.html)
******* Medeea = În mitologia greacă antică, Medeea era fiica lui Etes, regele Colchidei, deținătorul Lânii de aur, căutată de argonautul grec Iason. (http://www.samaelwings.com/grecorom/m.html#Medea)
(...) Oricare altul s-ar fi extaziat în fața frumuseților alpine, atît de îmbietoare în acele locuri unde ea se unește cu marile bazine ale Franței, ofițerul nostru însă - care, fără îndoială străbătuse țările în care războaiele napoleoniene tîrîseră armata franceză - gusta frumusețile locurilor fără a părea mirat de marea lor varietate. Admirația este o senzație pe care se pare că Napoleon* a ucis-o în sufletul ostașilor săi: iată de ce un obraz liniștit este semnul sigur după care observatorul îi poate recunoaște pe cei care odinioară s-au înregimentat sub stema efemeră dar nepieritoare a marelui împărat.
În adevăr, omul nostru era unul din acei militari, astăzi destui de puțini la număr, pe care glontele îi ocolise, deși au scormonit toate cîmpurile de luptă pe unde Napoleon și-a condus oștirile. Viața lui nu avea nimic deosebit. Luptase bine, ca un destoinic soldat de rînd, făcîndu-și datoria zi și noapte, mai departe sau mai aproape de comandant, trăgînd sabia numai cînd trebuia și niciodată zadarnic. La butonieră purta rozeta ofițerilor Legiunii de onoare**: după bătălia de la Moscova***, glasul unanim al camarazilor săi de regiment îl desemnase drept cel mai vrednic să o primească în acea zi mare. Făcea parte din rîndurile celor puțini, reci în parență, sfioși, velnic împăcați cu ei înșiși, a căror conștiință se simte umilită numai la gîndul că ar trebui să ceară ceva, indiferent ce, încît își dobîndise tresele numai în virtutea greoaielor legi ale vechimii în grad.
Înaintat în anul 1802 sublocotenent, în 1829, deși îi încărunțise mustața, abia ajunsese la gradul de șef de escadron****, dar viața lui era atît de curată încît nici un ostaș, nici generalul, nu i se adresa fără a încerca un sentiment de respect involuntar, superioritate de netăgăduit pe care, poate, mai-marii săi nu i-o iertau. În schimb, toți soldații de rînd nutreau pentru el un sentiment asemănător aceluia pe care îl au copiii pentru o mamă iubitoare, căci cu ei știa să fie și îngăduitor, și aspru. Fusese și el, cîndva, soldat, cunoștea tristele bucurii și vesele neplăceri, abaterile care se se iertau sau se pedepseau, ale soldaților, pe care-i numea copiii săi, și cărora bucuros le îngăduia, în timpul campaniilor, să ia alimente sau furaje de la locuitori.
Cît despre povestea vieții sale - era îngropată în cea mai adîncă tăcere. Ca mai toți ofițerii din vremea aceea, văzuse lumea mai mult prin fumul bătăliilor sau în clipele de pace, atît de rare în toiul campaniilor europene pe care le comandase împăratul. (...)
(...) Știa, dar vag de tot, că Cezar fusese un consul sau un împărat roman; Alexandru era un grec sau un macedonean; fără a sta mult pe gînduri, îți atribuia cine știe ce origine sau calitate. De aceea, cînd, în convorbiri, venea vorba de știință sau de istorie, devenea grav, mărginindu-se să participe dînd din cap, în semn de aprobare, ca un om învățat care ajunsese la pironism (1).
Cînd Napoleon, la 13 mai 1809*****, scrisese, la Schonbrunn******, în comunicatul adresat armatelor sale, care cuceriseră Viena, că principii Austriei își gîtuiesc copiii cu propriile lor mîini, precum Medeea*******, Genetas, care tocmai fusese înaintat căpitan, nu voise să-și compromită demnitatea gradului întrebînd cine a fost Medeea. Avea încredere în geniul lui Napoleon, sigur fiind că împăratul nu putea să comunice decît lucruri oficiale armatelor sale și casei de Austria, gîndi așadar că Medeea era o arhiducesă cu o purtare îndoielnică.
(...)
- Domnule, spuse Genestas, oprindu-l pe medic, cu un gest, am o singură observație a vă face în legătură cu ceea ce mi-ați spus. Nu am avut prilej să citesc nimic despre războaiele lui Mahomed, așa că nu pot spune nimic despre talentele lui militare, dar dacă l-ați fi văzut pe împărat manevrînd în timpul campaniilor din Franța, îndată l-ați fi luat drept un zeu; și a fost înfrînt la Waterloo tocmai pentru că era mai mult decît un om, făcea prea multă umbră pămîntului și pămîntul s-a cutremurat sub pașii săi, așa să știi.
(1) Adept al lui Piron, filozof sceptic din antichitate.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcusan, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 11-12, 14-15, 68.
NOTE M.T.
* Napoleon Bonaparte (1769 Corsica/Franța-1821 Insula Sf. Elena/Marea Britanie) = General francez. Prim-Consul al primei republici franceze (1799-1804). Împărat al Franței (18104-1814/1815). (http://istoria.md/articol/185/Napoleon_I__Napoleon_Bonaparte_)
** Legiunea de Onoare = Cea mai importantă distincție militară și civilă franceză. A fost instituită în 1802 la propunerea Primului-Consul, Napoleon Bonaparte, amintind de Republica Romei. (http://florianajucantravel.com/muzeul-%E2%80%9Elegiunii-de-onoare-paris.html)
*** Bătălia de la Moscova = Bătălia s-a desfășurat la 7 septembrie 1812, lângă satul Borodino, situat la 120 km vest de Moscova. Victoria tactică franceză și pierderile uriașe i-au determinat pe ruși să abandoneze fără luptă fosta capitală Moscova. Dar venirea iernii geroase și tactica de hărțuire adoptată de inamici, l-au obligat pe Napoleon să se retragă din Rusia fără un rezultat politic, retragere care s-a transformat într-o catastrofă și a dus la înfrângerea și abdicare sa în aprilie 1814. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia)
**** ESCADRÓN, escadroane, s. n. Subunitate a unui regiment de cavalerie, corespunzând unei companii de infanterie sau unei baterii de artilerie. [Var.: scadrón s. n.] – Din rus. eskadron,fr. escadron. Sursa: DEX '09 (2009)
***** În campania din 1809 împăratul Napoleon I a înfrânt cea de a V a coaliție europeană antifranceză. (http://www.napoleonguide.com/campaign_5coalit.htm)
****** Schonbrunn (Fântână frumoasă) = Reședința din Viena a dinastiei imperiale de Habsburg. (http://www.schoenbrunn.at/en.html)
******* Medeea = În mitologia greacă antică, Medeea era fiica lui Etes, regele Colchidei, deținătorul Lânii de aur, căutată de argonautul grec Iason. (http://www.samaelwings.com/grecorom/m.html#Medea)
marți, 28 aprilie 2015
Soldați din armata împăratului francez Napoleon I prizonieri în Rusia după invazia din 1812 (GORKI 1913-1914)
<
(...)
Eram pe atunci mic de tot, așa că isprava asta nici n-am văzut-o, nici nu-mi aduc aminte de dînsa; eu țin minte numai de la franțuji încoace, din anul opt sute doisprezece*, cînd taman împlinisem și eu doisprezece ani. Au fost aduși atunci la Balahino vreo treizeci de prinși, franțuji, toți niște oameni mărunței și sfrijiți, îmbrăcați care cu ce apucase, mai rău decît cerșetorii; tremurau de frig, ba unii dintr-înșii, abia se țineau pe picioare. Mujicii** ar fi vrut să-i ucidă în bătaie, însă soldații care-i păzeau nu i-au lăsat, iar garnizoana le-a luat apărarea, gonind pe mujici și împrăștiindu-i pe la casele lor. După asta, s-ai liniștit și s-au deprins unii cu alții. Franțujii aceștia erau oameni foarte îndemînatici, pricepuți la toate, ba chiar veseli; cîntau întruna. Veneau cu troica boieri din Nijni*** ca să-i vadă, unii îi înjurau și le arătau pumnul, ba se mai întîmpla să și deie într-înșii. Alții însă vorbeau prietenos cu ei, în limba lor, le dădeau bani și tot felu de țoale călduroase. Ba unul, un boier bătrîn, și-a acoperit fața cu palmele, a prins a plînge ș-a spus că de vină că s-au prăpădit franțijii era ticălosul de Bonaparte. iaca, vezi tu, era rus, și încă boier, da' i-a fost milă de oamenii aceștia străini... era bun la suflet.
Bunicul tăcea un răstimp, închidea ochii, își netezea părul cu palmele, apoi urma, trezind cu băgare de seamă trecutul:
- Era vreme de iarnă și viscolea, trosneau izbele de ger. Franțujii dădeau fuga sub ferestrele noastre, al maică-mea, care cocea colaci de vînzare. Băteau în geam, strigau, săreau la ușă, cerînd colaci fierbinți. Franțujii apucau colacii, așa fierbinți cum erau, abia scoși din cuptor, și-i puneau în sîn, de-a dreptul pe piele, pe inimă. Cum de puteau răbda una ca asta, nu-nțeleg. Mulți dintre ei au murit de frig, fiindcă în țara lor îi cald și oamenii nu-s obișnuiți acolo cu gerul. La feredeul nostru din grădina de zarzavat stăteau doi, unul era ofițer, iar celălalt vistavoiul**** lui, și-l chema Miron. Ofițerul înalt, slab - numai pielea și osul - umbla cu un paltonaș de muiere pe el, care-i ajungea pîn' la genunchi. Era un om tare blînd și-i cam plăcea să bea. Maică-mea făcea pe ascuns bere de vînzare, ofițerul cumpăra bere de la dînsa, se îmbăta ș-atuncea cînta tot felul de cîntece. Învățase limba noastră și prinsese s-o rupă pe rusește: „Țara voastră nu alb - este negru și rău”. Vorbea stricat, da' de înțeles, îl puteai înțelege. Ș-avea dreptate. Părțile de la miazănoapte ale țării noastre sînt friguroase. Mai jos, pe Volga, îi mai cald, iar dincolo de Marea Caspică nu ninge niciodată. (...)
- Da, da, spunea bunicul tresărind, și începea iar. Franțujii, care va să zică, sînt și ei oameni, și nu-s mai răi decît păcătoșii de noi. Maicii mele îi spuneau medama*****, medama, adică pe limba lor, doamna mea, cocoana mea. (...) Vistavoiul, Miron, era mare iubitor de cai! Umbla prin curți și se ruga prin semne de oameni să-l lase și pe el să țesale un cal. La început oamenii se temeau nucumva să le vatăme caii, din pricină că le era dușman, însă, de la o vreme, au început să-l cheme singuri: „Haide, Miroane, vină”. Miron zîmbea și venea cu capul plecat, ca un boulean. Miron ăsta era roșcovan la păr și la chip, cu nasul mare și buzele groase. Îngrijea foarte bine de cai și se pricepea să-i lecuiască, ca nimeni altul. Apoi s-a și făcut doftor de cai la Nijni, însă a înnnebunit și pojarnicii******* de acolo l-au ucis în bătăi. Către primăvară ofițerul a început să bolească, iar în ziua de Sfântul Nicolae, ăl de primăvară, s-a stins pe nesimțite. Ședea în feredeu la fereastra deschisă, cu gîndul dus, și așa a și murit, cu capul scos pe fereastră, afară. Mi-era jale de dînsul și am plîns pe ascuns, să nu mă vadă nimeni. Franțuzul fusese un om blînd. Mă ciupea de ureche și-mi vorbea cu duioșie despre lucuri din țara lor; de înțeles nu înțelegeam ce spunea, însă mă simțeam bine lîngă el. Bunătatea nu-i din lucurile care se pot cumpăra la piață. Se apucase chiar să mă învețe cîte-un cuvînt în limba lor. Maică-mea m-a oprit și m-a dus la popă, iar popa a poruncit să mă bată și s-a jăluit nu știu cui împotriva ofițerului.
(...)
>
SURSA
Maxim Gorki, Copilăria, trad. Cezar Petrescu, ed. Ion Creangă / seria Biblioteca pentru toți copiii nr. 73, București, 1988, pp. 66-.
NOTE M.T.
* În iunie 1812 împăratul francez Napoleon I a invadat Rusia. Cu toate că a ocupat Moscova, venirea iernii aspre, imensitatea spațiului rus și tactica de neangajare decisivă a rușilor l-au obligat să înceapă retragerea, care s-a transformat într-o catastrofă și a dus la înfrîngerea și abdicarea sa în 1814. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia)
** Nijni Novgorod = Oraș din Rusia europeană, la est de Moscova, pe malul fluviului Volga. Fondat în 1221, a fost un mare centru comercial în Evul Mediu. Astăzi este al patrulea oraș al Federației Ruse, cu peste 1 milion de locuitor, În epoca sovietică a purtat numele Gorki. (http://web67.derternet.com/NN2006/album0506-1.htm)
*** MUJÍC, -Ă s. m. și f. v. mojic. Sursa: DEX '09 (2009) |
MOJÍC, -Ă, mojici, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f., adj. (Om) prost crescut, obraznic, impertinent; bădăran, mitocan. 2. S. m. și f. (Înv. și reg.) Țăran; p. gener. om de rând. 3. S. m. și f. (În forma mujic) Nume dat în trecut țăranilor ruși. [Var.: mujíc, -ă s. m. și f.] – Din rus. mužik.
Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/mujic)**** VISTAVÓI = (Mil.; înv.) Ordonanță. – Din rus. vestovoi. Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/vistavoi)***** Corect madame (franceză).***** POJÁRNIC, pojarnici, s. m. (Înv. și reg.) Pompier. – Din rus. pojarnik. Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/pojarnic)
(...)
Eram pe atunci mic de tot, așa că isprava asta nici n-am văzut-o, nici nu-mi aduc aminte de dînsa; eu țin minte numai de la franțuji încoace, din anul opt sute doisprezece*, cînd taman împlinisem și eu doisprezece ani. Au fost aduși atunci la Balahino vreo treizeci de prinși, franțuji, toți niște oameni mărunței și sfrijiți, îmbrăcați care cu ce apucase, mai rău decît cerșetorii; tremurau de frig, ba unii dintr-înșii, abia se țineau pe picioare. Mujicii** ar fi vrut să-i ucidă în bătaie, însă soldații care-i păzeau nu i-au lăsat, iar garnizoana le-a luat apărarea, gonind pe mujici și împrăștiindu-i pe la casele lor. După asta, s-ai liniștit și s-au deprins unii cu alții. Franțujii aceștia erau oameni foarte îndemînatici, pricepuți la toate, ba chiar veseli; cîntau întruna. Veneau cu troica boieri din Nijni*** ca să-i vadă, unii îi înjurau și le arătau pumnul, ba se mai întîmpla să și deie într-înșii. Alții însă vorbeau prietenos cu ei, în limba lor, le dădeau bani și tot felu de țoale călduroase. Ba unul, un boier bătrîn, și-a acoperit fața cu palmele, a prins a plînge ș-a spus că de vină că s-au prăpădit franțijii era ticălosul de Bonaparte. iaca, vezi tu, era rus, și încă boier, da' i-a fost milă de oamenii aceștia străini... era bun la suflet.
Bunicul tăcea un răstimp, închidea ochii, își netezea părul cu palmele, apoi urma, trezind cu băgare de seamă trecutul:
- Era vreme de iarnă și viscolea, trosneau izbele de ger. Franțujii dădeau fuga sub ferestrele noastre, al maică-mea, care cocea colaci de vînzare. Băteau în geam, strigau, săreau la ușă, cerînd colaci fierbinți. Franțujii apucau colacii, așa fierbinți cum erau, abia scoși din cuptor, și-i puneau în sîn, de-a dreptul pe piele, pe inimă. Cum de puteau răbda una ca asta, nu-nțeleg. Mulți dintre ei au murit de frig, fiindcă în țara lor îi cald și oamenii nu-s obișnuiți acolo cu gerul. La feredeul nostru din grădina de zarzavat stăteau doi, unul era ofițer, iar celălalt vistavoiul**** lui, și-l chema Miron. Ofițerul înalt, slab - numai pielea și osul - umbla cu un paltonaș de muiere pe el, care-i ajungea pîn' la genunchi. Era un om tare blînd și-i cam plăcea să bea. Maică-mea făcea pe ascuns bere de vînzare, ofițerul cumpăra bere de la dînsa, se îmbăta ș-atuncea cînta tot felul de cîntece. Învățase limba noastră și prinsese s-o rupă pe rusește: „Țara voastră nu alb - este negru și rău”. Vorbea stricat, da' de înțeles, îl puteai înțelege. Ș-avea dreptate. Părțile de la miazănoapte ale țării noastre sînt friguroase. Mai jos, pe Volga, îi mai cald, iar dincolo de Marea Caspică nu ninge niciodată. (...)
- Da, da, spunea bunicul tresărind, și începea iar. Franțujii, care va să zică, sînt și ei oameni, și nu-s mai răi decît păcătoșii de noi. Maicii mele îi spuneau medama*****, medama, adică pe limba lor, doamna mea, cocoana mea. (...) Vistavoiul, Miron, era mare iubitor de cai! Umbla prin curți și se ruga prin semne de oameni să-l lase și pe el să țesale un cal. La început oamenii se temeau nucumva să le vatăme caii, din pricină că le era dușman, însă, de la o vreme, au început să-l cheme singuri: „Haide, Miroane, vină”. Miron zîmbea și venea cu capul plecat, ca un boulean. Miron ăsta era roșcovan la păr și la chip, cu nasul mare și buzele groase. Îngrijea foarte bine de cai și se pricepea să-i lecuiască, ca nimeni altul. Apoi s-a și făcut doftor de cai la Nijni, însă a înnnebunit și pojarnicii******* de acolo l-au ucis în bătăi. Către primăvară ofițerul a început să bolească, iar în ziua de Sfântul Nicolae, ăl de primăvară, s-a stins pe nesimțite. Ședea în feredeu la fereastra deschisă, cu gîndul dus, și așa a și murit, cu capul scos pe fereastră, afară. Mi-era jale de dînsul și am plîns pe ascuns, să nu mă vadă nimeni. Franțuzul fusese un om blînd. Mă ciupea de ureche și-mi vorbea cu duioșie despre lucuri din țara lor; de înțeles nu înțelegeam ce spunea, însă mă simțeam bine lîngă el. Bunătatea nu-i din lucurile care se pot cumpăra la piață. Se apucase chiar să mă învețe cîte-un cuvînt în limba lor. Maică-mea m-a oprit și m-a dus la popă, iar popa a poruncit să mă bată și s-a jăluit nu știu cui împotriva ofițerului.
(...)
>
SURSA
Maxim Gorki, Copilăria, trad. Cezar Petrescu, ed. Ion Creangă / seria Biblioteca pentru toți copiii nr. 73, București, 1988, pp. 66-.
NOTE M.T.
* În iunie 1812 împăratul francez Napoleon I a invadat Rusia. Cu toate că a ocupat Moscova, venirea iernii aspre, imensitatea spațiului rus și tactica de neangajare decisivă a rușilor l-au obligat să înceapă retragerea, care s-a transformat într-o catastrofă și a dus la înfrîngerea și abdicarea sa în 1814. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia)
** Nijni Novgorod = Oraș din Rusia europeană, la est de Moscova, pe malul fluviului Volga. Fondat în 1221, a fost un mare centru comercial în Evul Mediu. Astăzi este al patrulea oraș al Federației Ruse, cu peste 1 milion de locuitor, În epoca sovietică a purtat numele Gorki. (http://web67.derternet.com/NN2006/album0506-1.htm)
*** MUJÍC, -Ă s. m. și f. v. mojic. Sursa: DEX '09 (2009) |
MOJÍC, -Ă, mojici, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f., adj. (Om) prost crescut, obraznic, impertinent; bădăran, mitocan. 2. S. m. și f. (Înv. și reg.) Țăran; p. gener. om de rând. 3. S. m. și f. (În forma mujic) Nume dat în trecut țăranilor ruși. [Var.: mujíc, -ă s. m. și f.] – Din rus. mužik.
Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/mujic)**** VISTAVÓI = (Mil.; înv.) Ordonanță. – Din rus. vestovoi. Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/vistavoi)***** Corect madame (franceză).***** POJÁRNIC, pojarnici, s. m. (Înv. și reg.) Pompier. – Din rus. pojarnik. Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/pojarnic)
vineri, 1 august 2014
Fetițe versus dezertori în Primul Război Mondial (SERGHI 1938)
<
(...)
Știrile de pe front veneau din ce în ce mai rele. În București intraseră nemții. La Brăila se părea că vor veni dintr-un moment în altul.
Caliopi m-a luat într-o zi și m-a dus pe niște scări întunecoase, pe sub niște bolți negre în pivniță. Ne-am strecurat printre lăzi și butoaie, pe vîrful picioarelor, ușor ca pisicile, pînă ce am început să distingem voci înfundate. Am lipit urechea de zid, așa cum am văzut că face și Caliopi, și am auzit tot ce se vorbea înăuntru.
- Mă, eu diseară plec, tu, dacă, vrei, rămîi, eu nu mai pot, nu mai pot, mă, înnebunesc!
- Dacă nu vin pînă diseară, plecă dimineață la patru.
Caliopi a pus mîna pe mine. Mi s-a părut că e mînă necunoscută și m-am speriat; am țipat. Caliopi m-a tras după ea. Cînd am ajuns în curte, eram toată apă de nădușeală, îmi zvîcneau tîmplele, inima. Îmi tremurau picioarele.
- Diana, dă-ți cuvîntul de onoare că n-ai să sufli nici un cuvînt. Dacă se află, îi împușcă.
Am răspuns grav:
- Îmi dau cuvîntul de onoare. Dar nu e datoria noastră să spunem? Cum vrei să cîștigăm războiul dacă soldații stau ascunși în pivniță?
- Ca să nu moară, cum a murit fratele meu, a șoptit Caliopi, cu aerul unui om cu experiență.
- A murit pentru patrie, Caliopi. Eu în locul tău aș fi mîndră!
- Și eu am fost mîndră! Și-a făcut haine noi, albastre. Dacă nu avea chipiu cu colțuri, jurai că-i ofițer. Dar acum? Are o fetiță de două luni; nevasta lui vine să stea la noi. S-o vezi cum plînge...
- Tu n-ai vrea, Caliopi, să fii bărbat, să mergi la război și să mori?
- Sigur că aș vrea să fiu băiat, ca să-i bat pe nemți! Dar...
Și Caliopi mi-a mărturisit că n-ar vrea să moară.
(...)
Abia acum căutam să-mi închipui cum arată oamenii aceia din pivniță. Săracii, s-au speriat desigur răucînd au auzit țipătul meu.; nu vor ști niciodată cine a țipat. Poate că-i voi întîlni într-o zi, cînd voi fi mare, - o domnișoară de șaisprezece ani, - într-un salon unde va fi muzică și se va dansa și unde, poate, se va vorbi despre război: „Ce știi dumneata, domnișoară, erai un copil de șapte ani?!” mă va întreba un ofițer, poftindu-mă la dans. „Da, dar știam totul, ca și oamenii mari. Îmi dădeam cuvîntul de onoare și știam să țin un secret”. Voi povesti ce-am auzit în pivniță. Ofițerul va deveni galben la față, și apoi deodată, roșu. Și în timpul dansului îmi va mărturisi că era unul din cei doi ascunși, în pivniță, și anume cel care voia să plece, că-și amintește țipătul meu, că a plecat în noaptea aceea pe front, i-a bătut pe nemți și a fost decorat, apoi îmi va spune că mă iubește și că vrea să fiu soția lui.
Apoi m-am gîndit la nepotul tatii, soldatul pe care l-am văzut la fereastra trenului cînd ne-am întors de la Sofia, cu doi ani mai înainte. Oare e cu putință să fie ucis un tînăr atît de frumos? Am început să socotesc cît trebuie să cresc pentru ca să fiu o domnișoară adevărată și chiar acest văr să mă invite la dans... Poate - dacă aș pleca pe front - l-aș găsi printre răniți...
(...)
>
SURSA
Cella Serghi, Pînza de păianjen, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1990, p. 51-52.
(...)
Știrile de pe front veneau din ce în ce mai rele. În București intraseră nemții. La Brăila se părea că vor veni dintr-un moment în altul.
Caliopi m-a luat într-o zi și m-a dus pe niște scări întunecoase, pe sub niște bolți negre în pivniță. Ne-am strecurat printre lăzi și butoaie, pe vîrful picioarelor, ușor ca pisicile, pînă ce am început să distingem voci înfundate. Am lipit urechea de zid, așa cum am văzut că face și Caliopi, și am auzit tot ce se vorbea înăuntru.
- Mă, eu diseară plec, tu, dacă, vrei, rămîi, eu nu mai pot, nu mai pot, mă, înnebunesc!
- Dacă nu vin pînă diseară, plecă dimineață la patru.
Caliopi a pus mîna pe mine. Mi s-a părut că e mînă necunoscută și m-am speriat; am țipat. Caliopi m-a tras după ea. Cînd am ajuns în curte, eram toată apă de nădușeală, îmi zvîcneau tîmplele, inima. Îmi tremurau picioarele.
- Diana, dă-ți cuvîntul de onoare că n-ai să sufli nici un cuvînt. Dacă se află, îi împușcă.
Am răspuns grav:
- Îmi dau cuvîntul de onoare. Dar nu e datoria noastră să spunem? Cum vrei să cîștigăm războiul dacă soldații stau ascunși în pivniță?
- Ca să nu moară, cum a murit fratele meu, a șoptit Caliopi, cu aerul unui om cu experiență.
- A murit pentru patrie, Caliopi. Eu în locul tău aș fi mîndră!
- Și eu am fost mîndră! Și-a făcut haine noi, albastre. Dacă nu avea chipiu cu colțuri, jurai că-i ofițer. Dar acum? Are o fetiță de două luni; nevasta lui vine să stea la noi. S-o vezi cum plînge...
- Tu n-ai vrea, Caliopi, să fii bărbat, să mergi la război și să mori?
- Sigur că aș vrea să fiu băiat, ca să-i bat pe nemți! Dar...
Și Caliopi mi-a mărturisit că n-ar vrea să moară.
(...)
Abia acum căutam să-mi închipui cum arată oamenii aceia din pivniță. Săracii, s-au speriat desigur răucînd au auzit țipătul meu.; nu vor ști niciodată cine a țipat. Poate că-i voi întîlni într-o zi, cînd voi fi mare, - o domnișoară de șaisprezece ani, - într-un salon unde va fi muzică și se va dansa și unde, poate, se va vorbi despre război: „Ce știi dumneata, domnișoară, erai un copil de șapte ani?!” mă va întreba un ofițer, poftindu-mă la dans. „Da, dar știam totul, ca și oamenii mari. Îmi dădeam cuvîntul de onoare și știam să țin un secret”. Voi povesti ce-am auzit în pivniță. Ofițerul va deveni galben la față, și apoi deodată, roșu. Și în timpul dansului îmi va mărturisi că era unul din cei doi ascunși, în pivniță, și anume cel care voia să plece, că-și amintește țipătul meu, că a plecat în noaptea aceea pe front, i-a bătut pe nemți și a fost decorat, apoi îmi va spune că mă iubește și că vrea să fiu soția lui.
Apoi m-am gîndit la nepotul tatii, soldatul pe care l-am văzut la fereastra trenului cînd ne-am întors de la Sofia, cu doi ani mai înainte. Oare e cu putință să fie ucis un tînăr atît de frumos? Am început să socotesc cît trebuie să cresc pentru ca să fiu o domnișoară adevărată și chiar acest văr să mă invite la dans... Poate - dacă aș pleca pe front - l-aș găsi printre răniți...
(...)
>
SURSA
Cella Serghi, Pînza de păianjen, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1990, p. 51-52.
vineri, 18 iulie 2014
Holera în armata română în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic din 1913 (ARGHEZI)
<
Vorbește un ofițer întors din Balcani*:
-Am luat șalupa, ne spune el, mai mulți, locotenenți, căpitani, un maior, și am pornit pe Dunăre de-a lungul coastei bulgare. (...)
În dreapta Samlăului, prisosul Dunării săpase cu furie o viroagă din careapoi s-a scurs, lăsînd în coastă o gaură largă, deschisă sus, liberă spre rîu și zidită în fund. Era un colț adînc, asemănător cu cu o jumătate de beci surpat, din care ar fi rămas în picioare doi păreți și ungherul din fund.
(...) Cu luneta, începem să deslușim de pe bord o mișcare, ca și cum pămîntul golfului scobitîn mal se frămînta singur, fierbînd. Apoi, nămolul se decolorează și, tot mai mult, se deosibesc uniformele verzui și cenușii ale trupelor noastre. Vreo șaizeci de soldați, într-adevăr, se îndeletnicesc cu nu știm ce precis, căci nu ne-am apropiat îndestul. Ei par ocupați, s-ar zice, să scoată Dunărea din viroagă, să o stănînească și să o deșerte. Unii sînt culcați pe pîntec, ca și cum ar căuta să-i desfacă albia pe dedesubt. (...)
Era o tabăra izolată, de holerici... Trupele cele multe campau departe de dînșii, pe solul șes și uscat. Se distingeau cu luneta forme de corturi tocmai subt gura zării. Iar la vreo doi kilometri de viroagă, un rînd de sentinele, pe care, ca să le poată vedea, bolnavii se tîrau în suspe păretele malului surpat, scoteau capul, cu șapcă, din groapă, uitîndu-se într-acolo, spre frații lor sănătoși. Ei aruncau cîte o privire furișată, căci sentinelele, armate cu puști de distanță, purtau în gîtlejul țevilor de fier, gloanțe de război. Și uitătura lor putea să fie expresia unui dor de prietenie și bunătate, o ultimă salutare către camarazi, o voință de revoltă. Unul care ajunsese astfel cu greu pîn la marginea gropii, agățîndu-se cu degetele de cîțiva mărăcini, se rostogoli înapoi în groapă, și tovarășii lui făcură semne între dînșii că el ar fi murit.
De fapt niciunul nu putea să fugă. Înnaintea lor era Dunărea imensă, înnapoia lor erau sentinele și puști. Viața trebuia să li se petreacă toată în fundul de mîla viroagei. Iar șalupa noastră nu putea să le fie de niciun ajutor pentru că eram sănătoși, iar ei erau holerici... Și apoi, înțelegi... disciplina și copiii noștri...
La gesturile lor că ar voi să se împărtășească din plăcerile noastre, că ar voi să mănînce, să se odihnească, n-am putut răspunde, ca și cum nici nu înțelegeam. O turburare chinuitoare creștea cu toate acestea în noi și, nemai găsind cuvinte ca să-i deplîngem, înfiorați și mîhniți cum nu mai fuseserăm toată viața, ne uitam unii la alții, șoptind cîte ceva; o ură gravă ne copleșea inima de soldați și de oameni. Nu puteam înțelege cum erau bolnavii aceștia izolați ca pe o insulă lugubră, fără camarazi, fără medici, fără corturi, într-o prăpastie de humă, amenințați, la prima clătinare mai mare a Dunării, să fie înnecațiîntr-o căldare.
Cine-a putut avea ideea acestui funebru adăpost de naufragiați? Cine va răspunde de nefericirea acestor șaizeci de bărbați tineri și frumoși, de cruzimea cu care au fost aruncați de vii în fundul Dunării ucigătoare?
Ce să răspundem? După cum morții sînt vinovați de a fi murit, și aceștia erau vinovați că sînt holerici.
Maiorul, - un rezervist, - își întoarse capul lui bătrîn de la noi și, ducînd cu violență mîna la ochi, izbucni într-un plîns înnăbușit. Și atunci, toți care ne uitam și nu cutezaserăm încă să plîngem, nu mai puturăm opri lacrimile din noi. La un moment dat, cînd soldații bolnavi întindeau brațele lor multe spre șalupa noastră,noi priveam încruntați în jos, mascîndu-ne ochii fierbinți cu cozorocul chipiului.
Vîslașii șalupei ne deteră cîteva amănunte. Li se aducea holericilor hrană o dată pe zi. Mîncarea le era așezată la o distanță de două sute de metri de viroagă, și după ce a fost așezată acolo și aducătorii s-au depărtat, trîmbița unei sentinele vestește celor ce au mai rămas în viață în viroagă, că pot să o ia. Atunci cei mai valizi ridică pe genunchi și coate coasta, escaladează groapa, se apropie de pîine și brînză, și se întorc, cu sarcina lor, acasă. Cred că trîmbița sunînd într-o zi, n-a mai ieșit să întîmpine pîinea nimeni, sau că cel din urmă care s-a tîrît pînă la dînsa nu s-a mai putut întoarce...
Viața viroagei era neînchipuit de ciudată. Soldații care se mai puteau mișcase aplecau peste cei întinși cu spatele pe nămol; se încercau să-i îngrijească, să-i îmbărbăteze, ca niște părinți; îi îmbrățișau, îi sărutau pe frunte, în vreme ce agonia începea să le scuture mădularele și lor.
Cît timp șalupa noastră staționa în fața acestei omeniri osîndite, au murit doi din soldați. Și am luat parte atunci la un spectacol extraordinar, pe care nu ți l-aș putea descrie nici în frumusețea, nici în groaza lui. Bolnavii se puseseră să sape înlăuntru gropii lor cîte o groapă pentru morți, și ei, care aveau să moară poate mîine, îngropară pe cei ce muriseră azi.
Lopata lor scotea însă, în loc de pămînt, grămezi de nămol, și astfel camarazii care închiseseră ochii erau înmormîntați de-a dreptul în sînul nămolului curgător, - peste care nu era niciun preot ca să se roage, și singur ochiul rece al lui Dumnezeumai lăsa cîte o căutătură pustie.
(...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, Simplă povestire: Tudor Argezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 80-83.
NOTĂ M.T.
Al Doilea Război Balcanic = S-a desfășurat în iunie-iulie 1913 între Bulgaria, pe de o parte, și Serbia, Grecia, România, Imperiul Otoman și Muntenegru, fiind declanșat de nemulțumirea Bulgariei față de împărțirea teritoriilor otomane eliberate în Primul Război Balcanic (toamna 1912- primăvara 1913). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/al-doilea-razboi-balcanic-mai-spectaculos-presa-realitate)
Vorbește un ofițer întors din Balcani*:
-Am luat șalupa, ne spune el, mai mulți, locotenenți, căpitani, un maior, și am pornit pe Dunăre de-a lungul coastei bulgare. (...)
În dreapta Samlăului, prisosul Dunării săpase cu furie o viroagă din careapoi s-a scurs, lăsînd în coastă o gaură largă, deschisă sus, liberă spre rîu și zidită în fund. Era un colț adînc, asemănător cu cu o jumătate de beci surpat, din care ar fi rămas în picioare doi păreți și ungherul din fund.
(...) Cu luneta, începem să deslușim de pe bord o mișcare, ca și cum pămîntul golfului scobitîn mal se frămînta singur, fierbînd. Apoi, nămolul se decolorează și, tot mai mult, se deosibesc uniformele verzui și cenușii ale trupelor noastre. Vreo șaizeci de soldați, într-adevăr, se îndeletnicesc cu nu știm ce precis, căci nu ne-am apropiat îndestul. Ei par ocupați, s-ar zice, să scoată Dunărea din viroagă, să o stănînească și să o deșerte. Unii sînt culcați pe pîntec, ca și cum ar căuta să-i desfacă albia pe dedesubt. (...)
Era o tabăra izolată, de holerici... Trupele cele multe campau departe de dînșii, pe solul șes și uscat. Se distingeau cu luneta forme de corturi tocmai subt gura zării. Iar la vreo doi kilometri de viroagă, un rînd de sentinele, pe care, ca să le poată vedea, bolnavii se tîrau în suspe păretele malului surpat, scoteau capul, cu șapcă, din groapă, uitîndu-se într-acolo, spre frații lor sănătoși. Ei aruncau cîte o privire furișată, căci sentinelele, armate cu puști de distanță, purtau în gîtlejul țevilor de fier, gloanțe de război. Și uitătura lor putea să fie expresia unui dor de prietenie și bunătate, o ultimă salutare către camarazi, o voință de revoltă. Unul care ajunsese astfel cu greu pîn la marginea gropii, agățîndu-se cu degetele de cîțiva mărăcini, se rostogoli înapoi în groapă, și tovarășii lui făcură semne între dînșii că el ar fi murit.
De fapt niciunul nu putea să fugă. Înnaintea lor era Dunărea imensă, înnapoia lor erau sentinele și puști. Viața trebuia să li se petreacă toată în fundul de mîla viroagei. Iar șalupa noastră nu putea să le fie de niciun ajutor pentru că eram sănătoși, iar ei erau holerici... Și apoi, înțelegi... disciplina și copiii noștri...
La gesturile lor că ar voi să se împărtășească din plăcerile noastre, că ar voi să mănînce, să se odihnească, n-am putut răspunde, ca și cum nici nu înțelegeam. O turburare chinuitoare creștea cu toate acestea în noi și, nemai găsind cuvinte ca să-i deplîngem, înfiorați și mîhniți cum nu mai fuseserăm toată viața, ne uitam unii la alții, șoptind cîte ceva; o ură gravă ne copleșea inima de soldați și de oameni. Nu puteam înțelege cum erau bolnavii aceștia izolați ca pe o insulă lugubră, fără camarazi, fără medici, fără corturi, într-o prăpastie de humă, amenințați, la prima clătinare mai mare a Dunării, să fie înnecațiîntr-o căldare.
Cine-a putut avea ideea acestui funebru adăpost de naufragiați? Cine va răspunde de nefericirea acestor șaizeci de bărbați tineri și frumoși, de cruzimea cu care au fost aruncați de vii în fundul Dunării ucigătoare?
Ce să răspundem? După cum morții sînt vinovați de a fi murit, și aceștia erau vinovați că sînt holerici.
Maiorul, - un rezervist, - își întoarse capul lui bătrîn de la noi și, ducînd cu violență mîna la ochi, izbucni într-un plîns înnăbușit. Și atunci, toți care ne uitam și nu cutezaserăm încă să plîngem, nu mai puturăm opri lacrimile din noi. La un moment dat, cînd soldații bolnavi întindeau brațele lor multe spre șalupa noastră,noi priveam încruntați în jos, mascîndu-ne ochii fierbinți cu cozorocul chipiului.
Vîslașii șalupei ne deteră cîteva amănunte. Li se aducea holericilor hrană o dată pe zi. Mîncarea le era așezată la o distanță de două sute de metri de viroagă, și după ce a fost așezată acolo și aducătorii s-au depărtat, trîmbița unei sentinele vestește celor ce au mai rămas în viață în viroagă, că pot să o ia. Atunci cei mai valizi ridică pe genunchi și coate coasta, escaladează groapa, se apropie de pîine și brînză, și se întorc, cu sarcina lor, acasă. Cred că trîmbița sunînd într-o zi, n-a mai ieșit să întîmpine pîinea nimeni, sau că cel din urmă care s-a tîrît pînă la dînsa nu s-a mai putut întoarce...
Viața viroagei era neînchipuit de ciudată. Soldații care se mai puteau mișcase aplecau peste cei întinși cu spatele pe nămol; se încercau să-i îngrijească, să-i îmbărbăteze, ca niște părinți; îi îmbrățișau, îi sărutau pe frunte, în vreme ce agonia începea să le scuture mădularele și lor.
Cît timp șalupa noastră staționa în fața acestei omeniri osîndite, au murit doi din soldați. Și am luat parte atunci la un spectacol extraordinar, pe care nu ți l-aș putea descrie nici în frumusețea, nici în groaza lui. Bolnavii se puseseră să sape înlăuntru gropii lor cîte o groapă pentru morți, și ei, care aveau să moară poate mîine, îngropară pe cei ce muriseră azi.
Lopata lor scotea însă, în loc de pămînt, grămezi de nămol, și astfel camarazii care închiseseră ochii erau înmormîntați de-a dreptul în sînul nămolului curgător, - peste care nu era niciun preot ca să se roage, și singur ochiul rece al lui Dumnezeumai lăsa cîte o căutătură pustie.
(...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, Simplă povestire: Tudor Argezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 80-83.
NOTĂ M.T.
Al Doilea Război Balcanic = S-a desfășurat în iunie-iulie 1913 între Bulgaria, pe de o parte, și Serbia, Grecia, România, Imperiul Otoman și Muntenegru, fiind declanșat de nemulțumirea Bulgariei față de împărțirea teritoriilor otomane eliberate în Primul Război Balcanic (toamna 1912- primăvara 1913). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/al-doilea-razboi-balcanic-mai-spectaculos-presa-realitate)
marți, 15 iulie 2014
Instinctul criminal înainte, în timpul și după Primul Război Mondial (ARGHEZI)
<
(...)
Povestirea mea ar fi numai superficial imaginativă, fondul sau mai bine zis, materialul, aparținînd unui univers de fapte, săvîrșite după primul mare război, cu o sălbatecă preferință și cu ritm accelerat și complex, care a tăbăcit sensibilitatea. Omul incapabil să ucidă o muscă e un mit al unor epoci, de care nu ne despart calendaristic numai vreo șaisprezece ani, ci, desigur, cîteva mii de veacuri. Nimic nu e mai inocent și mai normal decît să scoți cu furculița, la masă, lumina ochiului unui concurent. Nimic mai elementar decît să pui în genunchi, între picioare, un nepot care te-a supărat și, fixîndu-l cu fața în sus de chică, să-i retezi beregata, ca la berbeci. Un negustor se dă pe lîngă un bancher și-i înhață nasul cu dinții, i-l rupe din zgîrci și-l scuipă, mai strivindu-l cu talpa încălțămintei, ca pe un muc de țigară, pentru ca satisfacția și răzbunarea să sporească.
Să te păzești acum, după război, să nu te iubească, dacă ești bărbat, afară din cale o femeie, și dacă ești femeie, un tînăr cu scîrlionți. Iubirea se rezolvă negreșit în curmarea măruntaielor cu foarfeca de croit catifea
sau în aruncarea fără veste, din balconul unui imobil <<modern>>.
Ți-aduci aminte din ce pornise războiul: din dreptul de autodeterminare al popoarelor mici sugrumate de marile popoare - și din idealul de apărare al civilizației împotriva barbariei.
Cîțiva ofițeri, surprinși de adversari într-o biserică de peste Dunăre, în care s-au ascuns, au fost pur și simplu, înnainte de a li se tăia buzele, limba, pleoapele și urechile, grămădiți pe marmora pardoselei, unde se mai cunoșteau urmele imateriale ale lui Isus, au fost dezbrăcați, pîngăriți și masacrați pe la burtă.
Uite omul de după război, bruta păroasă, gorilul cîrn, care-și linge nasul, alergînd după femei și gîște cu un steag în mîini. Gorilul a făcut războaie și congrese. Încălțat cu manșete lustruite și inelat la degete cu aur și briliante, purtînd joben și fumînd havană, el cere capete și procente din împrumutul popoarelor mici.
(...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 291-292.
(...)
Povestirea mea ar fi numai superficial imaginativă, fondul sau mai bine zis, materialul, aparținînd unui univers de fapte, săvîrșite după primul mare război, cu o sălbatecă preferință și cu ritm accelerat și complex, care a tăbăcit sensibilitatea. Omul incapabil să ucidă o muscă e un mit al unor epoci, de care nu ne despart calendaristic numai vreo șaisprezece ani, ci, desigur, cîteva mii de veacuri. Nimic nu e mai inocent și mai normal decît să scoți cu furculița, la masă, lumina ochiului unui concurent. Nimic mai elementar decît să pui în genunchi, între picioare, un nepot care te-a supărat și, fixîndu-l cu fața în sus de chică, să-i retezi beregata, ca la berbeci. Un negustor se dă pe lîngă un bancher și-i înhață nasul cu dinții, i-l rupe din zgîrci și-l scuipă, mai strivindu-l cu talpa încălțămintei, ca pe un muc de țigară, pentru ca satisfacția și răzbunarea să sporească.
Să te păzești acum, după război, să nu te iubească, dacă ești bărbat, afară din cale o femeie, și dacă ești femeie, un tînăr cu scîrlionți. Iubirea se rezolvă negreșit în curmarea măruntaielor cu foarfeca de croit catifea
sau în aruncarea fără veste, din balconul unui imobil <<modern>>.
Ți-aduci aminte din ce pornise războiul: din dreptul de autodeterminare al popoarelor mici sugrumate de marile popoare - și din idealul de apărare al civilizației împotriva barbariei.
Cîțiva ofițeri, surprinși de adversari într-o biserică de peste Dunăre, în care s-au ascuns, au fost pur și simplu, înnainte de a li se tăia buzele, limba, pleoapele și urechile, grămădiți pe marmora pardoselei, unde se mai cunoșteau urmele imateriale ale lui Isus, au fost dezbrăcați, pîngăriți și masacrați pe la burtă.
Uite omul de după război, bruta păroasă, gorilul cîrn, care-și linge nasul, alergînd după femei și gîște cu un steag în mîini. Gorilul a făcut războaie și congrese. Încălțat cu manșete lustruite și inelat la degete cu aur și briliante, purtînd joben și fumînd havană, el cere capete și procente din împrumutul popoarelor mici.
(...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 291-292.
luni, 14 iulie 2014
Masacru prin gazare pe frontul italiano-austriac în Primul Război Mondial (ARGHEZI)
<
(...)
Un ofițer străin, de pe la Isonzo*, mi-a povestit în București, un detaliu de război necunoscut, pe care ți-l relatez. Armatele își disputau munții, întăriți cu artilerie grea, și cînd era pierdut un munte, se pierdea un defileu întreg de munți și văi. Italienii parveniseră să stăpînească zarea stîncoasă, dintr-o gaură, ca o firidă, în care sfîrșea o galerie de cîțiva kilometri, prvăzută cu o linie ferată. Tunul italian venea pe șine pînă-n ochiul găuriidin zidul neted și abrupt, și de-acolo, de sus, da drumul unei ghiulele și pleca. Ghiuleaua devasta lagărul austriac, de mai multe ori pe zi, iar în gaura galeriei, unde nu se zărea în intervale nimic, artileria Austriei nu putea să îngroape un singur proiectil. Toate calculele, ochirile îndelungate, geniul, balistică, deteră greș. Pentru că frontul începea să zacă, pe regiunea Carsiului, de lingoare, și asutriecii puteau să ajungă de-a-ndaratele pînă la Viena, un inginer bavarez* a venit să examineze situația, a văzut gaura din catapeteasma muntelui, a priceput problema și, dispărînd cîteva ore, s-a întors cu un ghiozdan subsoară, din care a luat ceva și a pus într-un tun. <<Asta nu trebuie sa nimereasca în gaura italiană, trebuie numai să se apropie nițel de ea și este de ajuns, zise inginerul. Nu o să mai bată tunul încoace.>> Tunul austriac fu slobozit. Ceva cît o cioară cu aripile strînse străbătu spațiul din muntele de sus. Dinaintea găurii lucrul a crăpat. Si ieși un nor alb deodată, din ghiulea, și numaidecît norul fugi pe gaură, înghițit. Socoteala fusese exactă. Tirajul tunului din munte trebuia să tîrască gazul de cupru și să asfixieze galeria. La înnaintarea bavarezilor sau a prusacilor**, - am uitat, - galeria de șase kilometri se așternuse, pînă la gura ei dinapoi, cu sute de cadavre înfiorătoare.
(...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 293.`
NOTE M.T.
* Isonzo = Rîu pe teritoriul Sloveniei și Italiei unde între iunie 1915 și noiembrie 1917, în Primul Război Mondial, au avut loc 12 batalii foarte sîngeroase între armatele italiene și austro-germane. (http://www.firstworldwar.com/battles/isonzo.htm)
** Bavaria = Regiune istorică în sudul Germaniei cu capitala la Munchen.
*** Prusia = Regiune istorică în estul Germaniei cu capitala la Berlin.
(...)
Un ofițer străin, de pe la Isonzo*, mi-a povestit în București, un detaliu de război necunoscut, pe care ți-l relatez. Armatele își disputau munții, întăriți cu artilerie grea, și cînd era pierdut un munte, se pierdea un defileu întreg de munți și văi. Italienii parveniseră să stăpînească zarea stîncoasă, dintr-o gaură, ca o firidă, în care sfîrșea o galerie de cîțiva kilometri, prvăzută cu o linie ferată. Tunul italian venea pe șine pînă-n ochiul găuriidin zidul neted și abrupt, și de-acolo, de sus, da drumul unei ghiulele și pleca. Ghiuleaua devasta lagărul austriac, de mai multe ori pe zi, iar în gaura galeriei, unde nu se zărea în intervale nimic, artileria Austriei nu putea să îngroape un singur proiectil. Toate calculele, ochirile îndelungate, geniul, balistică, deteră greș. Pentru că frontul începea să zacă, pe regiunea Carsiului, de lingoare, și asutriecii puteau să ajungă de-a-ndaratele pînă la Viena, un inginer bavarez* a venit să examineze situația, a văzut gaura din catapeteasma muntelui, a priceput problema și, dispărînd cîteva ore, s-a întors cu un ghiozdan subsoară, din care a luat ceva și a pus într-un tun. <<Asta nu trebuie sa nimereasca în gaura italiană, trebuie numai să se apropie nițel de ea și este de ajuns, zise inginerul. Nu o să mai bată tunul încoace.>> Tunul austriac fu slobozit. Ceva cît o cioară cu aripile strînse străbătu spațiul din muntele de sus. Dinaintea găurii lucrul a crăpat. Si ieși un nor alb deodată, din ghiulea, și numaidecît norul fugi pe gaură, înghițit. Socoteala fusese exactă. Tirajul tunului din munte trebuia să tîrască gazul de cupru și să asfixieze galeria. La înnaintarea bavarezilor sau a prusacilor**, - am uitat, - galeria de șase kilometri se așternuse, pînă la gura ei dinapoi, cu sute de cadavre înfiorătoare.
(...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 293.`
NOTE M.T.
* Isonzo = Rîu pe teritoriul Sloveniei și Italiei unde între iunie 1915 și noiembrie 1917, în Primul Război Mondial, au avut loc 12 batalii foarte sîngeroase între armatele italiene și austro-germane. (http://www.firstworldwar.com/battles/isonzo.htm)
** Bavaria = Regiune istorică în sudul Germaniei cu capitala la Munchen.
*** Prusia = Regiune istorică în estul Germaniei cu capitala la Berlin.
vineri, 23 mai 2014
Tânăr autodidact versus mediocritate în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...) O pereche de pantaloni bufanți și un pulover ceva mai vechi alcătuiau un destul de acceptabil costum de biciclist, așa încît o putea însoți pe Ruth în plimbările de după-amiază. De alminteri acum nici nu prea prilejul s-o vadă mai des acasă la ea, mondenă. Oamenii „fini” pe care îi întîlnea acolo și pentru care, doar cu puțină vreme înainte, avusese atîta considerație acum îl plictiseau. Nu i se mai păreau deosebiți. Din cauza lipsurilor, a dezamăgirilor și a muncii încordate, devenise nervos și irascibil, iar flecăreala acestor oameni îl scotea din sărite. Nu din pricină că ar fi fost prea egoist. Le măsura îngustimea minților comparîndu-i cu gînditorii ale căror cărți le citea. În casă la Ruth nu întîlnea niciodată o minte într-adevăr luminată, cu excepția profesorului Caldwell, dar pe profesor nu-l văzuse acolo decît o singură dată. În ce-i privește pe ceilalți, erau toți niște nătărăi, niște flecuștețe: superficiali, dogmatici și ignoranți. Tocmai ignoranța acestor oameni îi priciuia nedumerirea cea mai adîncă. Oare ce se întîmplase cu ei? Ce făcuseră cu toată învățătura primită prin școli? Doar avuseseră la îndemînă aceleași cărți ca și el. Cum d era cu putință ca oamenii aceștia să nu aleagă chiar nimic din ele?
Știa că pe lume erau minți uriașe, gînditori profunzi și înțelepți. Dovada i-o furnizau cărțile. cărțile acelea care-l instruiseră, ridicîndu-l la un nivel ce depășea pe al oamenilor dinmediul familiei Morse. Își dădea seama că în alte cercuri pot fi aflate minți mai luminate decît ale oamenilor din lumea lui Ruth. Citise romane despre lumea bună engleză și din ele putuse cunoaște bărbați și femei care discutau politică și filozofie. Citise despre saloanele din marile orașe, chiar de aici din Statele Unite, în care arta și valorile intelectuale își dădeau întîlnire și se înțelegeau de minune. În chip prostesc, crezuse mai înainte că toți oamenii bine îmbrăcați ce se ridicau deasupra clasei muncitoare erau oameni cu minți luminate și cu dragoste de frumos. Pentru el gulerele scrobite mergeau mînă în mînă cu cultura și se înșelase amarnic atunci cînd socotise că diploma universitară era totuna cu valoarea, cu talentul și cultura.
Nu-i nimic! El avea să-și continuă drumul către mai bine și către mai înalt. Și o va lua și pe Ruth cu sine. Pe Ruth o iubea cu aprindere și era încredințat că oriunde s-ar afla, ea tot ar străluci. pentru el era limpede că lumea în mijlocul căreia trăise pînă nu demult îi legase pietre de picioare; dar tot atît de limpede vedea acum că Ruth trăgea ponoase asemănătoare. Nu avusese putința să se dezvolte. Cărțile din biblioteca tatălui, tablourile de pe pereți, cîntatul la pian - totul era doar fanfaronadă deșartă. Față de literatura adevărată, față de muzica și pictura adevărată, familia Morse și cei de teapa lor rămîneau totdeauna muți și surzi. Dar mai presus de toate acestea stătea viața, și în ceea ce privește viața erau de-o ignoranță desăvîrșită și definitivă. În ciuda înclinațiilor către principiile sectei unitariene (1), și a măștilor cu ajutorul cărora încercau să treacă drept oameni luminați și cu vederi largi, se dovedeau a fi rămas cu două generații în urmă față de nivelul științelor interpretative; felul lor de a gîndi era medieval, iar concepțiile cu privire la cele mai de seamă date ale existenței și universului i se păreau lui Martin încleștate în cătușele metafizice care încorsetaseră mințile troglodiților, concepții vechi ca și viața în caverne sau chiar mai vechi - identice cu cele ce treziseră spaima de întuneric în creierul maimuței antropoide din pleistocen (2); cu cele care-i îndemnaseră pe iudeii primitivi să-și închipuie că Eva fusese plămădită din coasta lui Adam; cu cele ce îi sugeraseră lui Descartes (3) construirea unui sistem idealist, care nu vedea în universul întreg decît o proiectare a plăpîndului său „eu”; și cu cele care îl determinaseră pe unvestit cleric britanic (4) să îndrepte împotriva evoluționismului o satiră otrăvită menită să cîștige aplauze prompte și să facă din numele lui o rușinoasă mîzgălitură pe paginile istoriei.
Astfel gîndea Martin și, gîndindu-se tot așa mai departe ajuns ela concluzia că deosebirea dintre avocații, ofițerii, oamenii de afaceri și funcționarii de bancă, a căror cunoștință o făcuse, și lumea muncitorească în mijlocul căreia trăise, corespundea cu deosebirile dintre mîncarea pe care o consumau, veșmintele pe care le îmbrăcau și casele în care locuiau. Fără îndoială că toți erau lipsiți de acel „ceva” deosebit pe care Martin îl simțea în cărți și în el însuși. Familia Morse îi arătase tot ce rangul lor social le putea pune la dispoziție, dar toate aceste lucruri nu izbutiseră să-l impresioneze. Deși era sărac lipit pămîntului și rob vîndut cămătarului care-i împrumuta pe amanet, se considera mai presus decît toți cei întîlniți în casa familiei Morse; iar atunci cînd unicul lui costum decent nu era la muntele de pietate, se învîrtea în mijlocul lor ca un stăpînitor al vieții, cutremurat în toată făptura de un simțămînt de jignire, asemenea unui principe osîndit să trăiască printre ciobani.
(...)
(1) Sectă creștină, care nu recunoaște dogma treimii și afirmă că Dumnezeu e o singură persoană.
(2) Eră geologică început acum aproximativ un milionde ani, în cursul căreia a apărtu și omul primitiv.
(3) Rene Descartes (1596-1650), celebru filozof și savant francez. A se îndoi înseamnă pentru el a cugeta și de aici cunoscuta sentință: „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, prin urmare exist”.
(4) Este vorba de Samuel Wilberforce (1805-1873), episcop de Oxford, care a avut o celebră controversă privitoare la evoluționism cu Thomas Huxley, discipol al lui Darwin.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romțnească, București, 1984, p. 311-314.
(...) O pereche de pantaloni bufanți și un pulover ceva mai vechi alcătuiau un destul de acceptabil costum de biciclist, așa încît o putea însoți pe Ruth în plimbările de după-amiază. De alminteri acum nici nu prea prilejul s-o vadă mai des acasă la ea, mondenă. Oamenii „fini” pe care îi întîlnea acolo și pentru care, doar cu puțină vreme înainte, avusese atîta considerație acum îl plictiseau. Nu i se mai păreau deosebiți. Din cauza lipsurilor, a dezamăgirilor și a muncii încordate, devenise nervos și irascibil, iar flecăreala acestor oameni îl scotea din sărite. Nu din pricină că ar fi fost prea egoist. Le măsura îngustimea minților comparîndu-i cu gînditorii ale căror cărți le citea. În casă la Ruth nu întîlnea niciodată o minte într-adevăr luminată, cu excepția profesorului Caldwell, dar pe profesor nu-l văzuse acolo decît o singură dată. În ce-i privește pe ceilalți, erau toți niște nătărăi, niște flecuștețe: superficiali, dogmatici și ignoranți. Tocmai ignoranța acestor oameni îi priciuia nedumerirea cea mai adîncă. Oare ce se întîmplase cu ei? Ce făcuseră cu toată învățătura primită prin școli? Doar avuseseră la îndemînă aceleași cărți ca și el. Cum d era cu putință ca oamenii aceștia să nu aleagă chiar nimic din ele?
Știa că pe lume erau minți uriașe, gînditori profunzi și înțelepți. Dovada i-o furnizau cărțile. cărțile acelea care-l instruiseră, ridicîndu-l la un nivel ce depășea pe al oamenilor dinmediul familiei Morse. Își dădea seama că în alte cercuri pot fi aflate minți mai luminate decît ale oamenilor din lumea lui Ruth. Citise romane despre lumea bună engleză și din ele putuse cunoaște bărbați și femei care discutau politică și filozofie. Citise despre saloanele din marile orașe, chiar de aici din Statele Unite, în care arta și valorile intelectuale își dădeau întîlnire și se înțelegeau de minune. În chip prostesc, crezuse mai înainte că toți oamenii bine îmbrăcați ce se ridicau deasupra clasei muncitoare erau oameni cu minți luminate și cu dragoste de frumos. Pentru el gulerele scrobite mergeau mînă în mînă cu cultura și se înșelase amarnic atunci cînd socotise că diploma universitară era totuna cu valoarea, cu talentul și cultura.
Nu-i nimic! El avea să-și continuă drumul către mai bine și către mai înalt. Și o va lua și pe Ruth cu sine. Pe Ruth o iubea cu aprindere și era încredințat că oriunde s-ar afla, ea tot ar străluci. pentru el era limpede că lumea în mijlocul căreia trăise pînă nu demult îi legase pietre de picioare; dar tot atît de limpede vedea acum că Ruth trăgea ponoase asemănătoare. Nu avusese putința să se dezvolte. Cărțile din biblioteca tatălui, tablourile de pe pereți, cîntatul la pian - totul era doar fanfaronadă deșartă. Față de literatura adevărată, față de muzica și pictura adevărată, familia Morse și cei de teapa lor rămîneau totdeauna muți și surzi. Dar mai presus de toate acestea stătea viața, și în ceea ce privește viața erau de-o ignoranță desăvîrșită și definitivă. În ciuda înclinațiilor către principiile sectei unitariene (1), și a măștilor cu ajutorul cărora încercau să treacă drept oameni luminați și cu vederi largi, se dovedeau a fi rămas cu două generații în urmă față de nivelul științelor interpretative; felul lor de a gîndi era medieval, iar concepțiile cu privire la cele mai de seamă date ale existenței și universului i se păreau lui Martin încleștate în cătușele metafizice care încorsetaseră mințile troglodiților, concepții vechi ca și viața în caverne sau chiar mai vechi - identice cu cele ce treziseră spaima de întuneric în creierul maimuței antropoide din pleistocen (2); cu cele care-i îndemnaseră pe iudeii primitivi să-și închipuie că Eva fusese plămădită din coasta lui Adam; cu cele ce îi sugeraseră lui Descartes (3) construirea unui sistem idealist, care nu vedea în universul întreg decît o proiectare a plăpîndului său „eu”; și cu cele care îl determinaseră pe unvestit cleric britanic (4) să îndrepte împotriva evoluționismului o satiră otrăvită menită să cîștige aplauze prompte și să facă din numele lui o rușinoasă mîzgălitură pe paginile istoriei.
Astfel gîndea Martin și, gîndindu-se tot așa mai departe ajuns ela concluzia că deosebirea dintre avocații, ofițerii, oamenii de afaceri și funcționarii de bancă, a căror cunoștință o făcuse, și lumea muncitorească în mijlocul căreia trăise, corespundea cu deosebirile dintre mîncarea pe care o consumau, veșmintele pe care le îmbrăcau și casele în care locuiau. Fără îndoială că toți erau lipsiți de acel „ceva” deosebit pe care Martin îl simțea în cărți și în el însuși. Familia Morse îi arătase tot ce rangul lor social le putea pune la dispoziție, dar toate aceste lucruri nu izbutiseră să-l impresioneze. Deși era sărac lipit pămîntului și rob vîndut cămătarului care-i împrumuta pe amanet, se considera mai presus decît toți cei întîlniți în casa familiei Morse; iar atunci cînd unicul lui costum decent nu era la muntele de pietate, se învîrtea în mijlocul lor ca un stăpînitor al vieții, cutremurat în toată făptura de un simțămînt de jignire, asemenea unui principe osîndit să trăiască printre ciobani.
(...)
(1) Sectă creștină, care nu recunoaște dogma treimii și afirmă că Dumnezeu e o singură persoană.
(2) Eră geologică început acum aproximativ un milionde ani, în cursul căreia a apărtu și omul primitiv.
(3) Rene Descartes (1596-1650), celebru filozof și savant francez. A se îndoi înseamnă pentru el a cugeta și de aici cunoscuta sentință: „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, prin urmare exist”.
(4) Este vorba de Samuel Wilberforce (1805-1873), episcop de Oxford, care a avut o celebră controversă privitoare la evoluționism cu Thomas Huxley, discipol al lui Darwin.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romțnească, București, 1984, p. 311-314.
duminică, 30 martie 2014
Deviza amiralului britanic Horacio Nelson (1758-1805) (VERNE 1864)
(XII/60) „- Ofițeri și marinari, eu sînt englez
ca și dv., iar deviza mea este aceea a amiralului Nelson: `Anglia așteaptă ca fiecare să-și facă
datoria`.”
J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5,
București, 1990, 297 p.
marți, 22 octombrie 2013
vineri, 30 august 2013
Eleganța antebelică între și formă (PETRESCU 1930)
<
Cartea întîi
(...)
Între oglinzi paralele
(...)
- Acum vreo două luni, un prieten a invitat la o masă, la Capșa, pe una din elevele de Conservator, fată foarte frumoasă, de altfel. Ei bine, venea întîia dată, și visa de mult să vie, dar era pur și simplu intimidată de eleganța chelnerilor în frac, deși erau acolo în sală, fără ca ea să bănuiască, nune dintre cele mai frumoase nume ale societății românești, plus faimosul grup de băieți care conduc toate cotilioanele* Bucureștilor. Căci tocmai acela era soiul ei de eleganță, după cum pentru provinciali, tapeusele marilor palace-uri, zgomotoase, sînt alt ideal de eleganță.
- Dacă vrei să-ți completez justa dumitale observație, dă-mi voie să constat și eu că arhivarii singuri mai poartă mustăți războinice, că, de altfel, plutonierii majori în armată fac infinit mai multă impresie de militari decît ofițerii de stat-major, că singurii care-și fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent și buclat, sînt profesorii secundari din țările balcanice, pe cînd, oriunde, adevărații savanți nu sînt decît niște simpli oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au gîndit să îmbrace uniforma intelectualității... Pentru că toți cei pe care i-am enumerat noi amîndoi, obsedați de o idee, se mulțumesc cu forma ei. Calul de trăsură îmbracă forma presupusă a pursîngelui; chelnerul, uniforma lordului Derby**, ctitorul fracului negru; arhivarul, ignorant că Napoleon*** n-avea mustăți, uniforma războinicului neîndurat, la fel sergenții majori și, cum ți-am spus, tot așa profesorii de liceu, uniforma pe care ei o atribuie omului de știință. E și adevărat însă că toți ei știu că au de-a face numai cu semeni care judecă după uniformă.
- Mă întăresc în convingerea că novicea noastră s-a îndrăgostit de vreunul dintre chelneri. Să știi că ai dreptate.
(...)
>
Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, p. 123.
Note M. T.
*
**
***
Cartea întîi
(...)
Între oglinzi paralele
(...)
- Acum vreo două luni, un prieten a invitat la o masă, la Capșa, pe una din elevele de Conservator, fată foarte frumoasă, de altfel. Ei bine, venea întîia dată, și visa de mult să vie, dar era pur și simplu intimidată de eleganța chelnerilor în frac, deși erau acolo în sală, fără ca ea să bănuiască, nune dintre cele mai frumoase nume ale societății românești, plus faimosul grup de băieți care conduc toate cotilioanele* Bucureștilor. Căci tocmai acela era soiul ei de eleganță, după cum pentru provinciali, tapeusele marilor palace-uri, zgomotoase, sînt alt ideal de eleganță.
- Dacă vrei să-ți completez justa dumitale observație, dă-mi voie să constat și eu că arhivarii singuri mai poartă mustăți războinice, că, de altfel, plutonierii majori în armată fac infinit mai multă impresie de militari decît ofițerii de stat-major, că singurii care-și fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent și buclat, sînt profesorii secundari din țările balcanice, pe cînd, oriunde, adevărații savanți nu sînt decît niște simpli oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au gîndit să îmbrace uniforma intelectualității... Pentru că toți cei pe care i-am enumerat noi amîndoi, obsedați de o idee, se mulțumesc cu forma ei. Calul de trăsură îmbracă forma presupusă a pursîngelui; chelnerul, uniforma lordului Derby**, ctitorul fracului negru; arhivarul, ignorant că Napoleon*** n-avea mustăți, uniforma războinicului neîndurat, la fel sergenții majori și, cum ți-am spus, tot așa profesorii de liceu, uniforma pe care ei o atribuie omului de știință. E și adevărat însă că toți ei știu că au de-a face numai cu semeni care judecă după uniformă.
- Mă întăresc în convingerea că novicea noastră s-a îndrăgostit de vreunul dintre chelneri. Să știi că ai dreptate.
(...)
>
Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, p. 123.
Note M. T.
*
**
***
Abonați-vă la:
Postări (Atom)