<
(...)
După ce studie cu atenție această fizionomie care, cu toate analogiile pe care le-ar fi putut avea cu alte chipuri omenești, trăda o existență secretă în dezacord cu aparenta sa vulgaritate, Genestas împărtăși atenția pe care medicul o acorda bolnavului, - și la vederea acestui bolnav, gîndurile sale se îndreptară în cu totul altă direcție.
În ciuda nenumăratelor scene la care fusese martor în viața sa ostaș, bătrînul cavalerist tresări de o uimire amestecată cu oroare zărind o față omenească pe care niciodată vreun gînd n-o luminsase, o față vînătă pe care suferința se întipărise, naivă și tăcută, ca pe chipul unui copil care încă n-a deprins vorbirea și care nu mai poate să plîngă; cu un cuvînt, fața animalică a unui bătrîn cretin care trăgea să moară. Cretinul era singura varietate a speciei umane pe care comandantul de escadron încă n-o văzuse. Văzîndu-i fruntea - a cărei piele forma o brazdă adîncă și rotundă - văzînd doi ochi ca de pește fiert, creștetul acoperit cu păr scurt, sfrijit și nehrănit, fața abătută și lipsită de organele simțului, cine n-ar fi simțit, ca Genestas, un sentiment involuntar de dezgust pentru o făptură care nu avea nici grația unui animal, nici darurile unui om, care niciodată nu avusese judecată, nici instinct, și care niciodată nu auzise, nici nu vorbise un limbaj oarecare? Văzînd această ființă ajunsă la capătul unui drum care nu se putea numi viață, ar fi fot destul de greu să regreți; (...)
- N-avem ce face, va muri, adăugă Benassis, care rămăsese în picoare, lîngă pat.
Bătrîna, cu mîinile în șold, se uita, cu lacrimi în ochi, la muribund. Genestas sta tăcut, neputîndu-și da seama de ce moartea unei ființe atît de neinteresante îl impresiona atît de mult. Din instinct, împărtășea mila fără margini pe care aceste nefericite făpturi o inspiră în văile fără soare unde le-a aruncat natura. Acest sentiment - care,la familiile cretinilor, degenerează în superstiție religioasă - nu-și are oare originea în cea mai frumoasă dintre virtuțile creștine, caritatea, și în credința cea mai ferm ferm folositoare ordinii sociale, ideea unei răsplăți viitoare, singura care ne ajută să îndurăm durerile? Speranța în fericirea viitoare dă imbold părinților acestor sărmane ființe și celor din jurul lor să acorde fără preget o grijă maternă și o neîncetată și sublimă ocrotire unor creaturi fără simțire, care mai întîi nu înțeleg dragostea și care apoi o uită. Admirabilă religie! - ea a împletit ajutorul unei binefaceri oarbe cu o oarbă nefericire. Acolo unde se află cretini, populația crede că prezența unei făpturi de acest gen aduce noroc familiei. Credința asta face plăcută o viață care, în mijlocul orașelor, ar fi osîndită la asprimile unei false filantropii și la disciplina unui ospiciu. Pe valea superioară a rîului Isere, unde sînt în număr mare, cretinii trăiesc în aer liber, cu turmele pe care s-au deprins să le păzească. Astfel, se bucură cel puțin de libertatea și de respectul la care nefericirea are dreptul.
(...) Medicul și ostașul se priviră în tăcere și se traseră deoparte ca să facă loc mulțimii care îngenunchese în bordei și pe afară. În timpul mîngîietoarei slujbe a morților, oficiată pentru o ființă care nu păcătuise niciodată, dar de la care lumea creștină își lua rămas-bun, fețele cele necioplite erau, cele mai multe, sincer înduioșate. Lacrimi curgeau pe obrajii crăpași de razele soarelui și înnegriți de truda în aer liber. Sentimentul acela de înrudire involuntară era cît se poate de simplu. Nu exista om în tot satul care să nu-l fi plîns pe acel nefericit, care să nu-și fi împărțit cu el dumicatul de pîine; nu aflase el oare un părinte în fiecare copil, o mamă pînă și în cea mai veselă fetiță?
(...)
- Domnule, cînd m-am stabilit aici, am găsit în aceste părți ale cantonului vreo doisprezece cretini, spuse medicul întorcîndu-se spre a-i arăta ofițerului casele ruinate. Starea acestui cătun - așezat într-o vale ferită de vînturi, pe malul unui pîrîu a cărui apă provine din zăpada topită, lipsit de binefacerea soarelui care nu încălzește decît piscurile munților - înlesnește răspîndirea acestei boli cumplite. Legile nu permit împerecherile între acești nenorociți care, în locurile astea, sînt ocrotiți de o superstiție de a cărei influență nu aveam habar și pe care la început am condamnat-o, dar mai apoi am admirat-o. Așadar, cretinismul s-ar fi răpîndit de aici pînă în vale. Mi se părea că aș aduce un mare serviciu regiunii încercînd a opri această contagiune fizică și intelectuală. (...) Mai întîi am cerut postul de primar al cantonului și l-am obținut; apoi, după ce am obținut și aprobarea verbală a prefectului, am transportat într-p noapte, pe cheltuiala mea, cîteva dintre aceste nefeircite ființe înspre Aiguebelle, în Savoia, unde se mai aflau mulți cretini și unde, după cîte auzisem, erau bine tratați. De îndată ce s-a auzit de acest act caritabil, am devenit odios întregii populații. Preotul m-a afurisit în biserică. Cu toată osteneala pe care mi-am dat-o de a lămuri capetele cele mai luminate din tîrg asupra importanței îndepărtării cretinilor, cu toate consultațiile gratuite pe care le acordam bolnavilor din partea locului, odată, la marginea unei păduri, m-am pomenit cu un glonte. M-am înfățișat episcopului din Grenoble și i-am cerut să-l mute din tîrg pe Sfinția-sa a fost atît de bun încît mi-a îngăduit să-mi aleg un preot care să poată sprijini binefacerile mele - și am avut fericirea a întîlni un om în adevăr divin. Mi-am continuat acțiunea. După ce am lămurit oamenii, am deportat, într-o noapte, alți șase cretini. La această nouă încercare, mi-au luat apărarea cîțiva dintre cei pe care îi îndatorasem precum și membrii consiliului comunal, niște avari pe care îi convinsesem arătîndu-le cît este de costisitoare întreținrea acestor sărmane ființe și cît de mult ar cîștiga tîrgul - care este lipsit de proprietăți - dacă ar lua în stăpînire pămîntul, pe care aceștia îl posedau fără tilu. Cei bogați mi s- au alăturat; dar sărăcimea, bătrînele, copii și cîțiva încăpățînați mi-au rămas ostili. Din nefericire, ultima răpire nu am dus-o pînă la căpăt. Cretinul pe care l-ați văzut adineauri, pe care nu-l putusem ridica fiindcă lipsise de acasă, s-a pomenit a doua zi singurul din tagma lui în satul în care mai locuiau încă vreo cîteva familii, ai căror membri, deși aproape imbecili, nu sufereau totuși de cretinism. Vrînd să-mi desăvîrșesc lucrarea, m-am dus, ziua-n amiaza mare, îmbrăcat civil (1), la locuința cretinului, ca să-l iau cu mine. Intenția mea s-a aflat de cum am ieșit din casă, prietenii cretinului mi-au luat-o înainte încît am aflat, în fața bordeiului său, o adunătură de femei, de copii, de bătrîni, care, cu toții, mi-au urat bun-venit cu o ploaie de înjurături însoțită de o grindină de pietre.
În zarva aceea - în care era cît pe ce să cad victimă adevăratei beții care cuprinsese mulțimea exaltată de strigătele și de agitația sentimentelor exprimate în comun - m-a salvat cretinul! Sărmana făptură ieși din bordei, scoase un sunet înăbușit și apăru ca o căpetenie supremă a celor fanatici. Cînd se arătă, strigătele încetară. Mi-a dat în gînd să le propun o învoială și, profitînd de liniștea care se făcuse, le-am explicat ce doresc. Eram sigur că acei care mă înțelegeau nu vor îndrăzni să-mi țină partea, date find împrejurările; sprijinul lor avea să fie cu totul pasiv; oamenii, superstițioși, vor veghea ca mare strășnicie să nu li se răpească ultimul lor idol, încît mi se părea cu neputință să mă ating de el. De aceea, le-am făgăduit că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu se apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rău și să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie.
(1) Pe vremea aceea medicii purtau uniformă.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 28-33.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu