<
(...)
- Domnule Janvier, printre adevărurile pe care le-ați rostit, se află și o eroare gravă, spuse Benassis. După cum știți, nu-mi place să vorbesc despre interesele generale atunci cînd sînt puse în discuție de scriitori și de puterea modernă. După opinia mea, cel ce concepe un sistem politic, dacă se simte în putere să-l aplice, să tacă, să cucerească puterea și să acționeze, dar, dacă rămîne în fericita obscuritate a cetățeanului de rînd, nu-i oare curată nebunie să gîndești a converti mulțimile prin discuții individuale? Cu toate astea, vă voi contrazice, iubite părinte, pentru că aici mă adresez oamenilor de bine, deprinși să-și adune laolaltă cunoștințele spre a căuta, în toate, adevărul. Ideile mele vi se vor părea, poate, ciudate; cu toate astea, sînt rodul reflecțiilor pe care mi le-au inspirat nenorocirile ultimilor patruzeci de ani*.
Sufragiul universal, pe care-l cer cei ce aparțin opoziției așa-zise constituționale, a fost în Biserică un principiu excelent, pentru că, după cum ați observat adineaori, iubite părinte, indivizii erau cu toții instruiți, disciplinați de sentimentul religios, pătrunși de același sistem, știind prea bine ce voiau și încotro mergeau. Dar triumful ideilor cu ajutorul cărora liberalismul modern luptă, într-un mod atît de imprudent, împotriva guvernului înfloritor la Bourbonilor** ar însemna pieirea Franței și a liberalilor înșiși. Conducătorii aripii stîngi știu bine asta. Pentru ei, lupta aceasta este o simplă chestiune de putere. Dacă, cu voia Domnului, burghezia ar desființa, sub drapelul opoziției, superioritățile sociale împotriva cărora vanitatea sa se revoltă, acest triumf ar fi îndată urmat de războiul burgheziei împotriva poporului, care, mai tîrziu, ar vedea în ea un fel de nobilime - meschină, e adevărat - dar ale cărei averi și privilegii i-ar fi cu atît mai odioase cu cît le-ar simți mai îndeaproape. În acest război, societatea - nu spun: națiunea - ar pieri din nou, pentru că triumful de moment al mulțimii care suferă implică cele mai mari dezordini. Această luptă ar fi înverșunată, fără clipă de liniște, căci pricina ei ar fi nepotrivirile instinctive sau dobîndite între electori, iar cei mai puțin luminați, care sînt și cei mai numeroși, ar dobîndi cîștig de cauză asupra somităților sociale - într-un sistem în care sufragiile se numără și nu se cîntăresc. Urmarea este că un guvern nu este niciodată atît de bine organizat, deci atît de perfect, ca atunci cînd s-a instaurat pentru apărarea unui privilegiu mai restrîns. Ceea ce numesc eu privilegiu nu este unul dintre acele drepturi care odinioară se acordau în mod abuziv unor anumite persoane spre paguba tuturor; nicidecum, cuvîntul exprimă în mod particular cercul social care cuprinde evoluția puterii. Numai că, în toate creațiile sale, natura a restrîns principiul vital pentru a-i da mai multă forță; la fel cu corpul politic.
Să-mi lămuresc ideea prin cîteva exemple. Să admitem că în Franța ar fi o sută de pairi***; aceștia n-ar provoca decît o sută de jigniri. Desființați instituția pairilor și toți bogătașii vor deveni niște privilegiați; în loc de o sută, veți avea o sută de mii și veți lărgi plaga inegalităților sociale. În adevăr, pentru popor, numai dreptul de trăi fără a munci constituie un privilegiu. În ochii săi, cel ce consumă fără a produce este un jefuitor. Poporul vrea lucrări vizibile și nu ține deloc seama de creațiile intelectuale, care-l îmbogățesc cel mai mult. Tot astfel înmulțind numărul jignirilor, veți extinde lupta în toate sectoarele corpului social în loc să o rețineți într-un cerc strîmt. Cînd atacul și rezistența sînt generale, ruina unei țări este iminentă. Întotdeauna vor fi mai puțini bogați decît săraci; deci, victoria va fi a săracilor, de îndată ce lupta devine materială.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuosn, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 151-153.
NOTE M.T.
* În 1789 a început prima revoluție în Franța.
** Dinastia regală a Bourbonilor, înlăturată de revoluție în 1792, a revenit în Franța după înfrângerea, abdicarea și deportarea împăratului Napoleon I în insula Sf. Elena din Atlantic în 1815. (Ludovic XVIII 1815-1824 și Carol X 1824-1*30).
*** PAIR, pairi, s. m. Titlu purtat de marii vasali ai regelui în Franța și în Anglia în Evul Mediu. ♦ Membru (pe viață) al uneia dintre cele două camere legislative din Franța între 1815 și 1848. ♦ Titlu de noblețe în Marea Britanie, care conferă dreptul de membru al Camerei Lorzilor. ♦ Persoană care are (sau avea) unul dintre aceste titluri. [Pr.: per] – Din fr. pair. Sursa: DEX '09 (2009)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu