Sfârșitul civilizației occidentale clasice (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
În această încăpere numai el și Edwina păstrau tăcerea, priveau și ascultau, spre deosebire de indieni, care socoteau muzica drept un fundal al conversației, precum și de General și de Heston, cu totul indiferenți la acest spectacol. Și cum stătea lîngă Edwina, Ransome avu revelația perfecțiunii ei, a rasei, a comportării, a veșmintelor, a părului,  a manierelor ei grațioase și a felului cum stătea, puțin lăsată pe spate, ascultînd și privind în jur. Deodată avu impresia că descoperise esența existenței ei. „E ultima expresie a ceea ce în curînd nu va mai exista pe această lume, gîndi el. Nu se mai potrivește nici cu timpurile și nici cu obiceiurile de acum”. Edwina nu era ca Heston, un fel de ciupercă grosolană, crescută peste noapte din cloaca îmbîcsită a acestor vremuri; era produsul cîtorva secole de huzur, de privilegii și responsabilități cîștigate și moștenite din generație în generație. Acum, însăși epoca și civilizația căreia îi aparținea se apropia de sfîrșit, așa că nu  mai era loc nici pentru ea, nici pentru el. Nici bunica lui, din acea vastă casă cu turnuri din Grand River*, nu fusese în stare să-l salveze. Erau putrezi încă de la rădăcină, și Ransome înțelese deodată că nimicirea lor avea să vină tocmai datorită lui Heston și brutalilor săi zei.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne**, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 139.

NOTE M. T.
* În SUA.
** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Democrație versus conservatorism în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Eu și cu bătrînul Tasburgh l-am convins pe Bentworth să discute cu Ministrul de Interne și ieri seară „Moșierul” mi-a trimis această notă: „Tot ce am putut scoate de la Walter e că va trata cazul cu strictă obiectivitate, fără să țină seamă de statusul social - ce expresie! - al nepotului dumitale. Am spus întotdeauna că individul ăsta ar fi trebuit să rămînă liberal!”
- Aș dori să-l trateze cu strictă obiectivitate! strigă Dinny; în cazul ăsta Hubert ar fi în siguranță. Detest însă servilismul față de ceea ce numesc ei „democrație”!
- Este reacția la conservatorismul de altădată, Dinny, și, ca orice reacție, a fost împinsă prea departe. În tinerețea mea toată lumea credea în privilegiul de clasă. Acum e exact pe dos; rangul social constituie un handicap în fața justiției, și nu-i ușor să amesteci vîrtejul cu lingura, încerci să fii onest și nu poți.
- Mă întrebam, unchiule, în timp ce veneam aici, la ce bun că dumneata, și Hubert, și tata, și unchiul Adrian, și tone de alți oameni v-ați împlinit misiunile cu credință, vreau să spun, în afară de pîinea cea de toate zilele ce-ați obținut?
- Întreab-o pe mătușa-ta, răspunse Hillary.
- Mătușă May, la ce bun?
- Nu știu, Dinny, Eu am fost învățată să cred că toate astea au un rost, așa încît eu cred mai departe la fel. Dacă te-ai mărita și avea o familie, probabil că n-ai mai pune asemenea întrebări.
- Știam că mătușa May o să se eschiveze de la răspuns. E rîndul dumitale, unchiule.
- Ei, Dinny, nici eu nu știu. Așa cum a spus ea, facem și noi ce ne-am deprins să facem; asta-i tot.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, pp. 295-296.

Independența și libertatea individuală: vechi privilegii umane (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
Își amintea  de ceea ce simțise în copilărie, la treisprezece ani, cînd Hubert, care încă nu împlinise optsprezece ani, plecase la război. Și atunci fusese cumplit, dar acum era mult mai rău; și Dinny se întreba de ce. (...) Numai pentru că toate acele vechi primejdii fuseseră îndurate de bunăvoie; în timp ce situația actuală îi fusese impusă. Era legat de mîini și de picioare, și lipsit de cele două mari privilegii pentru asigurarea cărora ființele umane, grupate în colectivități, și-au orientat toate puterile de mii de ani încoace, pînă ce - pînă ce- au devenit bolșevici. Privilegii pentru orice ființă umană, dar mai ales pentru oameni ca ei, crescuți fără nici un altfel de constrîngere decît cea a conștiințelor lor.

(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 268.

Vechimea familiei în societatea engleză interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Ba nu; am avut o dădacă scoțiană. Ferse e un nume scoțian?
- Poate că la origine. Dar Ferse vine din Sussexul de vest, de undeva din munți - o familie veche.
- Dumneata gîndești că familiile vechi sînt bizare?
- Nu văd  de ce ar fi. Cînd într-o familie veche apare un caz de bizarerie, sare mai mult în ochi, în loc să treacă neobservat. Familiile vechi nu sînt închistate, ca oamenii de la țară.
(...)
- Unchiule, dumneata crezi că vechimea familiilor are importanță în sine?
- Ce înseamnă vechime? Într-un anume sens, toate familiile sînt la fel de vechi. Dar dacă te referi la o anumită calitate datorată împerecherii generațiilor în sînul aceleiași caste, ei bine, n-aș putea spune- există o anumită „rasare”, în sensul în care se poate aplica și la cîini și la cai; dar această trăsătură poate fi obținută în orice circumstanțe fizice favorabile - în depresiunile din preajma mării, de pildă; oriunde există condiții prielnice. O rasă bună generează o rasă bună - asta-i evident. Cunosc sate în nordul Italiei unde nu găsești o persoană de rang înalt; și toți sătenii sînt frumoși și rasați. Dar cîne vorba de progeniturile oamenilor de geniu sau ale celor ce dețin însușirile excepționale care împing oamenii în frunte - mi-e teamă că apare mai degrabă o distorsiune decît o simetrie. cel emai buine șanse le au poate familiile cu origine și tradiție militară sau navală; fizic robust și nu prea multă minte; dar cele din domeniile științei, legii, afacerilor, ajung la distorsiuni.  Nu! Direcția în care cred eu că „vechimea” familiilor are oarecare înrîurire este un mai cert simț al orientării pe care-l dobîndesc copiii lor pe măsură ce cresc, o tradiție statornicită, un obiectiv statornic; și poate că unele șanse mai favorabile pe piața matrimonială; și, în majoritatea cazurilor, se orientează spre și mai multă viață la țară, cu mai mult curaj în a-și însuși o linie proprie și mai multă experiență în adoptarea ei. Ceea ce se numește „rasă” la făpturile umane este mai curînd un atribut spiritual decît fizic. Felul cum gîndești și simți se datorește în cea mai mare parte tradiției, deprinderii și educației. Dar te plictisesc, draga mea.
- Nu, nu, unchiule; mă interesează teribil. Deci dumneata crezi în transmiterea, din generație în generație, a unei atitudini în fața vieții și nu a unor trăsături înnăscute.
- Da, dar aceste două noțiuni sînt foarte strîns îmbinate.
- Și crezi că „vechimea” se perimează și în curînd nu vom mai avea nimic de transmis?
- Mă întreb. tradiția este extrem de puternică și în țara aceasta există un întreg mecanism care o menține vie. Vezi tu, există o sumă de munci directoare care trebuie împlinite; și oamenii cei mai apți pentru asemenea munci sînt cei care, încă de mici copii, au avut experiență în a adopta o linie proprie, și au fost învățați să să nu facă paradă cu vorbe și să ducă lucrurile la îndeplinire pentru că asta-i datoria lor. Ei, de exemplu, conduc departamentele publice și cred că vor continua să le conducă. Dar în zilele noastre, justificarea privilegiului de clasă este să alergi să pici.
- Foarte mulți dintre ei întîi pică și pe urmă aleargă. (...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 135-136.

Privilegiile în Roma republicană, Roma imperială și regatul Franței (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Însăși istoria îmi confirmă principiul. Republica romană* a cucerit lumea datorită instaurării privilegiului senatorial. Senatul menținea neschimbată ideea puterii. Dar cînd cavalerii și „oamenii noi” au extins acțiunea guvernului lărgind patriciatul, cauza politică a fost pierdută. În ciuda lui Sylla, și după Cezar, Tiberiu a făurit imperiul roman**, sistem în care puterea, adunată în mîna unui singur om, a prelungit cu cîteva secole această stăpînire. Împăratul nu mai era la Roma când Cetatea eternă a căzut în mîinile barbarilor***. Cînd țara noastră a fost cucerită, francii****, care și-o împărțiseră, au născocit privilegiul feudal pentru a-și asigura posesiunile particulare. Cele o sută sau o mie de căpetenii care stăpîneau țara și-au făurit instituții pentru a-și apăra drepturile dobîndite prin cuceriri. Astfel, feudalismul a durat atît timp cît privilegiile au fost restrînse. Dar când oamenii acestei națiuni, veritabilă traducere a cuvîntului gentilomi,  în loc să fie cinci sute, au fost cincizeci de mii a izbucnit revoluția*****. Prea întinsă, acțiunea puterii lor era lipsită de energie, de vigoare și, de altfel, se găsea fără apărare împotriva influenței  pe care nu o prevăzuse, a banului și a gîndirii.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 153-154.

NOTE M.T.
* Roma republicană (509 î. H. - 27 î. H.) = (http://ubereuch.blogspot.ro/2013/10/roma-republicana.html)
** Roma imperială (27 î.H. - 476 d.H.) = (http://www.edusoft.ro/edusoft/imperiul-roman/)
*** După ce Roma a fost jefuită de vizigotul Alaric în 410 și de vandalul Genseric în 455, Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Ravenna, a fost desființat de mercenarii germanici în 476.
**** Francii au fost un popor germanic care s-au instalat în provincia romană Gallia în secolele IV-V. (http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/cursuri/tiplic/4e.htm)
***** 1789-1799 (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lupta-revolu-ia-francez-i-biseric-fenomenul-decre-tin-rii)

Problema sufragiului universal în Franța în 1829 (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
- Domnule Janvier, printre adevărurile pe care le-ați rostit, se află și o eroare gravă, spuse Benassis. După cum știți, nu-mi place să vorbesc despre interesele  generale atunci cînd sînt puse în discuție de scriitori și de puterea modernă. După opinia mea, cel ce concepe un sistem politic, dacă se simte în putere să-l aplice, să tacă, să cucerească puterea și să acționeze, dar, dacă rămîne în fericita obscuritate a cetățeanului de rînd, nu-i oare curată nebunie să gîndești a converti mulțimile prin discuții individuale? Cu toate astea, vă voi contrazice, iubite părinte, pentru că aici mă adresez oamenilor de bine, deprinși să-și adune laolaltă cunoștințele spre a căuta, în toate, adevărul. Ideile mele vi se vor părea, poate, ciudate; cu toate astea, sînt rodul reflecțiilor pe care mi le-au inspirat nenorocirile ultimilor patruzeci de ani*.
Sufragiul universal, pe care-l cer cei ce aparțin opoziției așa-zise constituționale, a fost în Biserică un principiu excelent, pentru că, după cum ați observat adineaori, iubite părinte, indivizii erau cu toții instruiți, disciplinați de sentimentul religios, pătrunși de același sistem, știind prea bine ce voiau și încotro mergeau. Dar triumful  ideilor cu ajutorul cărora liberalismul modern luptă, într-un mod atît de imprudent, împotriva guvernului înfloritor la Bourbonilor** ar însemna pieirea Franței și a liberalilor înșiși. Conducătorii aripii stîngi știu bine asta. Pentru ei, lupta aceasta este o simplă chestiune de putere. Dacă, cu voia Domnului, burghezia ar desființa, sub drapelul opoziției, superioritățile sociale împotriva cărora vanitatea sa se revoltă, acest triumf ar fi îndată urmat  de războiul burgheziei împotriva poporului, care, mai tîrziu, ar vedea în ea un fel de nobilime - meschină, e adevărat -  dar ale cărei averi și privilegii  i-ar fi cu atît mai odioase cu cît le-ar simți mai îndeaproape. În acest război, societatea -  nu spun: națiunea - ar pieri din nou, pentru că triumful de moment al mulțimii care suferă implică cele mai mari dezordini. Această luptă ar fi înverșunată, fără clipă de liniște, căci pricina ei ar fi nepotrivirile instinctive sau dobîndite între electori, iar cei mai puțin luminați, care sînt și cei mai numeroși, ar dobîndi cîștig de cauză asupra somităților sociale - într-un sistem în care sufragiile se numără și nu se cîntăresc. Urmarea este că un guvern nu este niciodată atît de bine organizat, deci atît de perfect, ca atunci cînd s-a instaurat pentru apărarea unui privilegiu mai restrîns. Ceea ce numesc eu privilegiu nu este unul dintre acele drepturi care odinioară se acordau în mod abuziv unor anumite persoane spre paguba tuturor; nicidecum, cuvîntul exprimă în mod particular cercul social care cuprinde evoluția puterii. Numai că, în toate creațiile sale, natura a restrîns principiul vital pentru a-i da mai multă forță; la fel cu corpul politic.
Să-mi lămuresc ideea prin cîteva exemple. Să admitem că în Franța ar fi o sută de pairi***; aceștia n-ar provoca decît o sută de jigniri. Desființați instituția pairilor și toți bogătașii vor deveni niște privilegiați; în loc de o sută, veți avea o sută de mii și veți lărgi plaga inegalităților sociale. În adevăr, pentru popor,  numai dreptul de trăi fără a munci constituie un privilegiu. În ochii săi, cel ce consumă fără a produce este un jefuitor. Poporul vrea lucrări vizibile și  nu ține deloc seama de creațiile intelectuale, care-l îmbogățesc cel mai mult. Tot astfel înmulțind numărul jignirilor, veți extinde lupta în toate sectoarele corpului social în loc să o rețineți într-un cerc strîmt. Cînd atacul și rezistența sînt generale, ruina unei țări este iminentă. Întotdeauna vor fi mai puțini bogați decît săraci; deci, victoria va fi a săracilor, de îndată ce lupta devine materială.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuosn, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 151-153.

NOTE M.T.
* În 1789 a început prima revoluție în Franța.
** Dinastia regală a Bourbonilor, înlăturată de revoluție în 1792, a revenit în Franța după înfrângerea, abdicarea și deportarea împăratului Napoleon I în insula Sf. Elena din Atlantic în 1815. (Ludovic XVIII 1815-1824 și Carol X 1824-1*30).
*** PAIR, pairi, s. m. Titlu purtat de marii vasali ai regelui în Franța și în Anglia în Evul Mediu. ♦ Membru (pe viață) al uneia dintre cele două camere legislative din Franța între 1815 și 1848. ♦ Titlu de noblețe în Marea Britanie, care conferă dreptul de membru al Camerei Lorzilor. ♦ Persoană care are (sau avea) unul dintre aceste titluri. [Pr.: per] – Din fr. pair. Sursa: DEX '09 (2009)