Sfârșitul civilizației occidentale clasice (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
În această încăpere numai el și Edwina păstrau tăcerea, priveau și ascultau, spre deosebire de indieni, care socoteau muzica drept un fundal al conversației, precum și de General și de Heston, cu totul indiferenți la acest spectacol. Și cum stătea lîngă Edwina, Ransome avu revelația perfecțiunii ei, a rasei, a comportării, a veșmintelor, a părului,  a manierelor ei grațioase și a felului cum stătea, puțin lăsată pe spate, ascultînd și privind în jur. Deodată avu impresia că descoperise esența existenței ei. „E ultima expresie a ceea ce în curînd nu va mai exista pe această lume, gîndi el. Nu se mai potrivește nici cu timpurile și nici cu obiceiurile de acum”. Edwina nu era ca Heston, un fel de ciupercă grosolană, crescută peste noapte din cloaca îmbîcsită a acestor vremuri; era produsul cîtorva secole de huzur, de privilegii și responsabilități cîștigate și moștenite din generație în generație. Acum, însăși epoca și civilizația căreia îi aparținea se apropia de sfîrșit, așa că nu  mai era loc nici pentru ea, nici pentru el. Nici bunica lui, din acea vastă casă cu turnuri din Grand River*, nu fusese în stare să-l salveze. Erau putrezi încă de la rădăcină, și Ransome înțelese deodată că nimicirea lor avea să vină tocmai datorită lui Heston și brutalilor săi zei.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne**, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 139.

NOTE M. T.
* În SUA.
** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

PAUL DIACONESCU: „Cartea muierilor”, 1998

<
Adevărata miză a acestui roman împovărat de clișee erotice aproape consumistice, lăbărțate pe zeci și zeci de pagini, de altfel performate nu fără dibăcie, cu sprinteneala de condei a fostului gazetar de profesie, e diagnosticul sociopolitic extrem de dur pe care constănțeanul prin naștere, Paul Diaconescu, suedez prin adopțiune încă din 1976, îl stabilește anilor `60, cînd valorile de orice fel, marcînd reapariția conștiinței de sine și a responsabilității asumate, abia reîncepeau să-și croiască loc și cale spre lumină prin monstruoasa junglă ideologică a experimentului comunist. Observația pare mai mult decît evidentă din perspectiva cititorului de astăzi, care cu greu s-ar putea transpune în confuzia axiologică a perioadei în chestiune, cînd devalorizarea idealurilor revoluției (dinadins nu precizez care nume, sau ce anume instaurase ea, consecințele ei îmi amintesc teribil de un haos ceva mai actual, care, de nu cumva o fi existențial, bine-ar fi să nu mai fie de natură poetică!) condusese la reconvertirea lor în monedă ieftină, poate chiar calpă, a efemerului consumat cu lăcomie bestială, a satisfacerii concrete, aproape onaniste, în hic et nunc, a sexului de leprozerie (alt univers concentraționar!), a bețiilor penale, succedaneu caduc al unei libertăți totuși amușinate, temute, de a cărei putință obsesivă eroii se străduiesc cu greu să se dezbare, pentru a se reintegra cu succes sistemului, unul infantilist prin excelență. Iată cum definește ziaristul Barbu, a cărui revoltă se consumă exclusiv verbal, și asta între patu ochi, și care, după o tentativă de a eluda propria înregimentare în sistem - profitînd de o cură la munte, timp în care își lasă barbă! - revine calm la matca ideologică, se tunde și bărbierește, serbează nașterea unui copil și este chiar avansat în ierarhia redacțională, poziția individului într-un stat totalitar: „ Este atitudinea copilului lipsit de orice griji, într-un univers modelat și dominat de părinți. Un copil, tutelat, asistat, lipsit de orice răspundere, dar și de pretenții, fiindcă nu și-a descoperit încă ambițiile, identitatea, personalitatea. E dus de mînă, pricepi? Și, bineînțeles, e recompensat cînd e cuminte și pedepsit cînd e obraznic. Dar prost nu este. Și nici naiv. știe să lingușească pe cine trebuie, știe să mintă cînd si unde, știe, adică, să obțină favoruri, intrînd pe sub pielea celor mari, ca un mic ot ce este. În limbaj adult, asta s-ar numi lipsă de demnitate. În limbajul copilăriei, însă, e doar o șmecherie simpatică, ba chiar o dovadă de istețime.” (p. 292) „Mai putem trăi, cît vom mai putea trăi în această copilărie prelungită? Cînd vom ajunge la maturitate, la vîrsta rațiunii, a răspunderii?” (p. 301) O rupere de copilărie înscenează și eroul principal, autobiografic al cărții, chit că pe plan sexual, prin izbucnirea dintr-o relație de durată, care amenința să devină - psihanalitic vorbind - prea placentară, în hybris-ul numeric al milletre-ului donjuanesc: cartea e, de altfel, dedicată, femeilor care l-au făcut. Fuga, înnobilată de exemplaritatea fulgurată  pe care i-a conferit-o cîndva periplul inițiatic rimbaldian, e deja o luare în stăpînire a adolescentei, psihic și chiar politic. Fuga autorului în Suedia, de asemenea. Probabil că această apariție editorială (Albatros, 1998) încearcă se constituie, recuperînd timpul pierdut, în momentul dens al deplin asumatei maturități.
>

SURSA
Mădălin Roșioru, Cartea muierilor, „Tomis”, Constanța

Interviu cu Ana Blandiana (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, 1979

A. B. - (...) Toată viața am avut nostalgia că m-am născut la oraș și nu într-un sat. I-am invidiat întotdeauna pe poeții care au un loc unde să se întoarcă, o matcă.

- Cunoști altă rațiune de existență a poeziei decît credința că însăși soarta omenirii atîrnă de ea?

- Vezi, în românește există 2 expresii legate de umor, definind 2 atitudini diametral opuse față de el: a rîde ca prostul și a face haz de necaz. (...)

G. A. - Din gravitatea de moralitate provine și intransigența cu care despărțeai în urmă cu nu mulți ani binele de rău. (...)

A. B. - (...) Ar fi fost extraordinar să existe oameni pe care să-i pot respecta integral și oameni pe care să-i detest fără remușcări.   

- În clipa în care accepți lucrurile așa cum sînt, nu mai ai ambiția de a le schimba. (...) La asta a contribuit mult „descoperirea naturii”. (...)

- (...) Eu, maturizîndu-mă, am descoperit că la urma urmei oamenii nu reprezintă totul.

G. A. - ?!

A. B. - Da, viața este mult mai mult. Și o parte importantă a ei e dincolo de relații sociale. (...)

G. A. - (...) Cred că un scriitor trebuie să vadă cît mai exact, nu mai frumos.

A. B. - Uneori, trebuie să te dai cu un pas înapoi ca să vezi mai exact tabloul. (...)

G. A. - (...) De ce nu-ți place să rămîi datoare? De ce vrei ca totul să fie achitat, plătit?

A. B. - Pentru că în felul acesta mă simt mai liberă: nemaidatorînd nimănui nimic, am senzație că nu mai depind de nimeni sau cel puțin am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru asta.

G. A. - Ce pagină din istoria noastră te-a indignat cel mai mult?

A. B. - Cea semnată de Roller.

- Cred că singura rigoare căreia românii i s-au supus a fost încăpățânarea de a supraviețui. (...) Iar această fantastică supraviețuire se datorește în egală măsură vitejiei și scepticismului - lui Ștefan cel Mare și proverbului „apa trec, pietrele rămîn”.

G. A. - (...) Un scriitor trebuie numai să-și contempleze epoca, fără să intervină în modul în care se desfășoară evenimentele?

A. B. - (...) Un scriitor trebuie să fie profund responsabil față de sine, în primul rînd, și abia așa față de ceilalți. Cu timpul (și de cele mai multe ori e vorba de foarte mult timp), se dovedește că aceia care au fost responsabili cu ei înșiși au răspuns și pentru epoca lor.

G. A. - (..) Însă ce înțelegi prin această responsabilitate?

A. B. - (...) A nu-ți permite să spui altceva decît adevărul, sau, dacă se poate, să nu spui minciuni. Să nu speri că istoria va trece cu vederea compromisului cu tine însuți. Scriitorul adevărat își asumă, chiar fără să vrea, adevărul contemporan. Dar responsabilitatea față de cititori are importanță numai după ce ai devenit tu cititorul de care temi cel mai mult.

G. A. - Ce poate compromite destinul unui scriitor?

A. B. - Lipsa de responsabilitate față de propriul nume. Un scriitor care nu e convins că numele lui trebuie să fie sfînt și imaculat, că numele lui va răspunde în eternitate pentru fiecare cuvânt scris este compromis dinainte. Greșeala pe care mulți scriitori o fac este că se bazează pe lipsa de atenție a posterității.

G. A. - Un pericol care ameninț omul contemporan?

A. B. - Propria sa dispariție ca specie. O problemă care nu s-a mai pus în istoria umanității. Și să nu crezi că mă refer numai la pericolul atomic. Ci la faptul că noi, ca oameni moderni, amețiți de propria noastră capacitate de a schimba natura riscăm să interzicem propria noastră viață.

G. A. - Umilința în fața naturii și a istoriei poate fi o soluție?

A. B. - Orgoliul în orice caz nu e soluție.

G. A. - Ce nu accepți din condiția umană?

A. B. - Oportunismul

G. A. - Mărturia pe care ai vrea să o lași despre timpul în care ai trăit?

A. B. - Aș vrea, rămînînd sinceră, să pot mărturisi că am trăit în cea mai dreaptă și mai liberă dintre epoci.

G. A. - Scriitorul se poate socoti mai presus de contemporanii săi?

A. B. - Nu. Cu o singură condiție contemporanii săi să nu i se socotească deasupra. Ca și în societate, în artă relația de egalitate este cea ideală și, ca și în societate, cea mai greu de atins.

G. A. - Care este idealul tău politic?

A. B. - Dacă îți spun că aș vrea ca toți oamenii să fie fericiți și buni înseamnă că ți-am spus idealul meu politic. Fără să fi un om politic sau poate tocmai de aceea, cu cît studiez mai mult istoria, cu atît înțeleg mai puțin de ce acest ideal nu a putut fi înfăptuit în atîtea milenii.

- (...) Nu există mai mare ispită pentru un scriitor decît aceea de a înceta să mai scrie. (...) Singura scuză a poetului este aceea că este faptul de a fi inevitabil.

„Politica, o vocație și o profesie” (WEBER 1919)

 Max Weber, Politica, o vocație și o profesie, trad. (germ. 1919) I. Alexandrescu, Anima, 1992

(2)
Autorul
M. W. (1864-1920) a fost unul dintre întemeietorii sociologiei. Economist, sociolog și politician, a predat la universitățile din Freiburg, Heidelberg și Munchen. „De mai bine de o jumătate de secol, moștenirea weberiană continuă să furnizeze repere mereu pertinente cercetătorilor care nu au renunțat să asocieze viziunea amplă a istoriei comparate cu o analiză fină a instituțiilor și implicația personală cu detașarea metodică.” (Dictionnaire critique de la sociologie, PUF. Paris, 1990). Operele fundamentale ale lui M. W. sînt culegerea de studii privind sociologia religiilor - din care face parte și celebrul studiu Etica protestantă și spiritul capitalismului - și cartea Economie și societate. Lucrările sale, și în special cele două discursuri, Politica, o vocație și o profesie și Științei ca vocație și profesie, precum și studiul mai sus amintit, au fost traduse în numeroase limbi. Prima traducere în limba română din opera lui M. W. apare în cartea de față.

Cartea

În perioada tulburărilor revoluționare din Germania de după primul război mondial, cînd socialiștii și viitorii comuniști încercau să pună mîna pe putere prin mijloace politice și militare (ajungînd pînă la a instaura, pentru scurt timp o „republică sovietică” în Bavaria), M. W., cel mai reputat politolog din acea vreme, ține un discurs în fața studenților, foarte activi în acest mișcări sociale. Discursul conține, concis reprezentate, ideile de bază ale operei weberiene - definirea celor trei tipuri „pure” ale conducerii politice, descrierea celor două tipuri de etică politică, cea a convingerilor și cea a responsabilității etc - dar, în același timp, vrînd să servească drept ghid în viață celor care au intenția să de ocupe de politică, discursul conține și analize detaliate și imparțiale ale vieții politice din diferite timpuri și țări. Avînd dubla valoare de îndreptar pentru viitorii politicieni și de introducere în opera weberiană, scrierea de față este prima lucrarea a lui M. W. tradusă în limba română.

(5) Cuvînt înainte
Ideile scrierii de față au fost prezentate sub forma unei comunicări orale, în iarna revoluției din 1919, la inițiativa Uniunii studențești libere din Munchen, și poartă, de aceea, amprenta nemijlocită a cuvîntului rostit. Conferința, semeni Științei ca vocație, face parte din ciclul care a fost continuat de mai mulți oratori și care avea drept scop să slujească ca îndreptar , în diferite domenii de activitate bazate pe munca intelectuală, tinerilor de curînd demobilizați și profund marcați de experiența războiului și perioadei postbelice. Conferențiarul și-a completat expunerea ulterior, în vederea publicării, și ea a apărut în forma de față pentru prima oară în vara lui 1919.
Heidelberg, august 1926
Marianne Weber

coperta 4
„..statul este acea asociere umană care își arogă (cu succes) dreptul de a avea, în granițele unui anumit teritoriu...., monopolul asupra constrîngerii fizice legitime.”
„Instrumentul specific al constrîngerii legitime, aflat ca tare în mîinile grupărilor umane este ceea ce determină particularitățile tuturor problemelor etice ale politicii.”
„.... toate activitățile etic orientate pot fi puse sub semnul a două precepte fundamental diferite din punct de vedere etic și, indiscutabil, contrare: ele pot fi orientate după o <etică a convingerilor> sau după o <etică a responsabilității>.”