Ocna Sibiului istorică (A. J. T. SIBIU 2007)

<
Orășelul se află la numai 12 kilometri de Sibiu, pe șoseaua ce se bifurcă din E68 la dreapta în dreptul Aeroportului Sibiu. Exploatarea sării se făcea aici încă din epoca fierului, iar prelucrarea acesteia a fost ocupația de bază a localnicilor vreme de secole, până la închiderea ultimei saline în 1931. În jurul anului 1820, când acțiunea curativă a apei sărate și nămolului a devenit cunoscută, a apărut ideea utilizării balneare a lacurilor naturale formate în salinele abandonate.
Dintre cele 15 lacuri, Lacul Negru, Lacul Roșu și Lacul Brâncoveanu sunt cele mai sărate din Europa, cu o salinitate de 415 grame de sare la litru de apă. În prezent, baza de tratament a fost reamenajată în câteva din clădirile Jugendstil* ridicate între 1906 - 1909 și deține echipamente moderne pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, otorinolaringologice și endocrine. (...)
>

 Sursa
Asociația Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, p. 36.

Notă M. T.
* Jugendstil sau Art Nouveau sau Secssion sau Arts &Crafts = Stil artistic european de la sf. sec XIX și înc. sec. XX, apărut în Franța și care reprezintă începutul artei moderne. (www.fundatiacaleavictoriei.ro/aer-nouveau-jugendstil)

Insulele americane Aleutine în 1863 (VERNE 1901)

<
(...)
Aceste insule, care aparțin astăzi Americii de Nord*, făceau parte în acea epocă din Imperiul rus, care poseda toată imensa provincie Alaska**, din care Aleutinele nu sînt în realitate decât o prelungire naturală. Acest lung șirag, care se întinde pe aproape 10 grade***, numără nu mai puțin de cincizeci și una de mărgele. E divizat în trei grupuri: Aleutinele propriu-zise, Andreanov**** și Lisi. Acolo trăiesc câteva mii de locuitori, strânși pe cele mai importante insule din arhipeleag, care se ocupă cu vânătoarea, cu pescuitul și comerțul cu blănuri.
(...)
>

SURSA
Jules Verne*****, Șarpele de mare, trad. I. Hobana, ed. Tineretului, București, 1969, p. 95.

NOTE M. T.
* Aici SUA.
** Alaska = Peninsulă în NV Americii. Teritoriu rus din 1741 până în 1867, când a fost cumpărată de SUA pentru 7,2 milioane de dolari. Din 1959 a devenit al 49 lea stat al SUA. (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/alaska-din-partea-rusiei-pentru-statele-unite-cu-drag-2949620/)
*** 10 grade latitudine.
**** Insule descoperite în 1761 de navigatorul rus Andreian Tolstih. (https://rd.springer.com/referenceworkentry/10.1007/978-3-319-24237-8_436)(https://www.britannica.com/place/Andreanof-Islands)
***** Șarpele de mare - Jules Verne, „Devoratorul de SF”, 5 martie 2013 (http://fansfro.blogspot.ro/2013/03/sarpele-de-mare-jules-verne.html)

Sfârșitul civilizației occidentale clasice (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
În această încăpere numai el și Edwina păstrau tăcerea, priveau și ascultau, spre deosebire de indieni, care socoteau muzica drept un fundal al conversației, precum și de General și de Heston, cu totul indiferenți la acest spectacol. Și cum stătea lîngă Edwina, Ransome avu revelația perfecțiunii ei, a rasei, a comportării, a veșmintelor, a părului,  a manierelor ei grațioase și a felului cum stătea, puțin lăsată pe spate, ascultînd și privind în jur. Deodată avu impresia că descoperise esența existenței ei. „E ultima expresie a ceea ce în curînd nu va mai exista pe această lume, gîndi el. Nu se mai potrivește nici cu timpurile și nici cu obiceiurile de acum”. Edwina nu era ca Heston, un fel de ciupercă grosolană, crescută peste noapte din cloaca îmbîcsită a acestor vremuri; era produsul cîtorva secole de huzur, de privilegii și responsabilități cîștigate și moștenite din generație în generație. Acum, însăși epoca și civilizația căreia îi aparținea se apropia de sfîrșit, așa că nu  mai era loc nici pentru ea, nici pentru el. Nici bunica lui, din acea vastă casă cu turnuri din Grand River*, nu fusese în stare să-l salveze. Erau putrezi încă de la rădăcină, și Ransome înțelese deodată că nimicirea lor avea să vină tocmai datorită lui Heston și brutalilor săi zei.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne**, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 139.

NOTE M. T.
* În SUA.
** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Anglia secolului XX versus Anglia secolului XIX (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
- Suferință banală, răspunse generalul uscat. Ai văzut c-au reușit să echilibreze bugetul*? Trăim o epocă de isterie, la fiecare a doua zi te trezești cu o criză europeană la micul dejun.
- Asta-i din cauza ziarelor. Ziarele franțuzești, care-s tipărite cu litere mult mai mici, sînt mult mai puțin excitante. Nu reușeam să mă înfierbînt cînd le citeam.
- Ziarele și radioul; afli tot înainte să se întîmple; și titlurile de două ori mai mari decît evenimentele în sine. Ai zice, judecînd după dimensiunile literelor, că lumea n-am ai fost niciodată pînă acum într-un impas. Lumea e în impas de cînd e lumea, numai că altă dată lumea nu făcea atîta tărăboi.
- Dar fără tărăboi ar fi reușit să echilibreze bugetul, dragule?
- Nu, asta-i maniera în care se rezolvă problemele. Dar nu e o manieră englezească.
- Știm noi ce-i englezesc și ce nu, tăticule?
Generalul își încreți fața bătută de vreme, și un zîmbet i se răspîndi printre zbîrcituri. Arătă către cocini:
- Astea-s englezești. Construite pînă la urmă, dar numai devreme decît e nevoie.
- Și maniera asta-ți place?
- Nu, dar modul isteric de a o remedia îmi place și mai puțin. Ai crede că niciodată pînă acum n-am mai fost în jenă financiară. Vai de mine, dar Edward al treilea** datora bani în întreaga Europă, Stuarții*** au fost întotdeauna faliți. Și după domnia lui Napoleon**** au urmat pentru noi cîțiva ani față de  care ăștia de acum nu înseamnă nimic, și totuși nu ți se servea criza economică în fiecare zi la micul dejun.
- A nu ști înseamnă a trăi fericit.
- Mă rog, mie îmi displace amestecul ăsta de isterie și de bluf de care avem parte acum.
- Ai vrea să suprimi ”glasul trîmbiței Paradisului”?
- Radioul? ”Vechea rînduire se schimbă cedînd locul celei noi. Iar Domnul se face simțit pe multe căi, ca nu cumva o deprindere bună să strice lumea”, cită generalul. Îmi aduc aminte o predică a bătrînului Buttler la Harrow*****, bazată pe textul ăsta, unul dintre cele mai bune dealtfel. Eu nu sînt îngust la minte, Dinny, cel puțin așa nădăjduiesc. Numai că găsesc că se vorbește prea mult despre anumite lucruri. Se vorbește atîta, încît nu le mai poi simți.
- Eu cred în epoca pe care o trăim, tăticule. A lepădat veșmintele de prisos. Uită-te la fotografiile mai vechi din ”The Times”******. Toate miros a dogmatism și a rufărie de flanelă.
- În zilele mele nu se purta rufărie de flanelă, ripostă generalul.
- Dumneata știi mai bine, dragule.
- De fapt, Dinny, eu cred că generația mea a fost generația cu adevărat revoluționară. Ai văzut piesa aceea despre Browning*******? Ei uite, așa era, dar toate astea s-au isprăvit înainte de a pleca eu la Sandhurst********. Gîndeam ceea ce ne plăcea să gîndim și acționam să gîndim, dar nu vorbeam despre toate astea. Cei de acum vorbesc înainte de a gîndi și cînd e vorba de a acționa, fac în bună parte ceea ce făceam și noi, dacă măcar se hotărăsc să treacă la acțiune. De fapt, deosebirea esențială dintre epoca de azi și cea de acum cincizeci de ani rezidă în libertatea de exprimare; exprimarea e acum atît de liberă, încît secătuiește lucrurile de sevă.
- E o cugetare profundă, tăticule.
- Dar nu-i nouă; am citit-o de zeci de ori.
- Deci, Sir, nu considerați că războiul********* a avut o prea mare influență? Asta-i întrebarea care se pune mereu în interviuri.
- Războiul? Influența lui s-a spulberat de mult. pe lângă asta, oamenii din generația mea erau prea înrădăcinați. Generația următoare a fost smulsă din rădăcini și măturată...
- Nu și femeile.
- Nu, s-au dezmățat un pic, dar nu ele au contat. Iar pentru generația ta, războiul înseamnă doar o noțiune.
- Mă rog, îți mulțumesc, dragule. A fost foarte instructiv, dar se pornește măzărichea. (...)
>

SUA
John Galsworthy, Iubirile lui Dunny Cherrell*********, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 287-288.

NOTE M. T.
* Marea criză economică mondială din 1929-1933 a izbucnit prin crahul bursei din New York în „joia neagră” din 24 octombrie 1929. (http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-16050490-nota-merita-politica-economica-comparatie-intre-marea-depresiune-criza-actuala.htm)
** Edward Plantagenet (1312-1377) = Rege al Angliei ca Edward III (1327-1377). Pretenția lui tronul Franței a declanșat Războiul de 100 de ani (1337-1453). (http://www.royal.gov.uk/historyofthemonarchy/kingsandqueensofengland/theplantagenets/edwardiii.aspx)
*** Cei șase regi și regine din dinastia scoțiană a Stuarților au domnit și în Anglia în perioadele 1603-1649 și 1660-1714. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/TheStuarts.aspx)
**** Napoleon Bonaparte (1769-1821) a domnit ca împărat al Franței în perioadele 1804-1814 și martie-iunie 1815. Marea Britanie a dus un război, în cadrul unor coaliții europene succesive, împotriva Franței republicane și napoleoniene în perioadele 1793-1802, 1803-1814 și martie-iunie 1815. (https://historianerdicus.wordpress.com/2013/02/01/britain-in-the-wars-with-france-1793-1815/)
***** Harrow = Școală pentru băieți întemeiată de regina Elisabeta I Tudor în 1572. (http://www.harrowschool.org.uk/1502/overview/from-the-head-master/)
****** The Times = Cel mai vechi ziar din Anglia, fondat în 1785. (http://www.britishpapers.co.uk/quality/the-times/)
******* Robert Browning (1812-1889) = Poet reprezentativ al Angliei secolului XIX. (https://www.poets.org/poetsorg/poet/robert-browning)
******** Sandhurst = Oraș englez la 55 km de Londra în care se află Academia Militară Regală a Marii Britanii. Instituția modernă a fost întemeiată în 1947, prin unificarea Academiei Militare Regale, fondată în 1741 la Woolwich, cu Colegiul Militar Regal, fondat în 1800 la Camberley. (http://www.army.mod.uk/training_education/24487.aspx)
********* Primul Război Mondial (1914-1918).
********** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Simțul datoriei sociale de la vechile familii nobiliare la națiunea modernă din Anglia (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
Polițistul își schimbă direcția manșetelor, iar Sir Lawrence traversă continuîndu-și drumul spre Berkeley Street. Aici  se petrecuseră destule schimbări! Casele măreției de odinioară dispăreau văzînd cu ochii. Bucată cu bucată, fără vreun țel vizibil, aproape cu nerușinare, așa cum se pricep englezii adevărați să facă, Londra se reconstruise. Epoca dinastică apusese, odată cu dependințele ei și feudalismul și Biserica. Pînă și războaiele se purtau acum pentru popoare și pentru piețele lor. Numai existau războaie dinastice sau religioase. Mă rog, asta era ceva! ”Pe zi ce trece, căpătăm tot mai multe asemănări cu gîngăniile, își zise Sir Lawrence. Și ce interesant e! Religia aproape că și-a dat duhul pentru că a murit credința într-o viață viitoare; și totuși, ceva se căznește să-i ia locul, munca obștească, munca socială, crezul furnicilor, crezul albinelor! Drumul cel mai rapid, fără îndoială, dar oare și cel mai sigur? Nu! Sistemul convingerii rămâne cel mai bun, pentru că odată înstăpînit ține, numai că-i al naibii de lent. Da, și al naibii de ironic! Pînă acum, simțul muncii sociale era apanajul familiilor de viță veche, care-și băgaseră în cap că trebuie să realizeze ceva util pentru a-și plăti rangul obținut în societate.
Acum, cînd aceste familii se stingeau, simțul datoriei sociale va persista oare? Și pe ce cale o să-l ”preia” poporul? ”Mă rog, își zise Sir Lawrence, în fond muncă utilă face și conducătorul de autobuz, și vînzătorul de prăvălie care-și dă atîta osteneală ca să-ți asorteze culoarea ciorapilor, și femeia care are grijă de copilul vecinului, sau care adună pomeni pentru oamenii fără căpătîi ori copiii de pripas, și motociclistul care se oprește și se uită la tine cum meșterești la mașină, și poștașul și care-ți poartă recunoștință cînd îi strecori un bacșiș; și oricine-ți întinde o mînă să te scoată din mocirlă cînd își dă seama că te înfunzi cu adevăratelea. Singurul lucru de care-i nevoie e sloganul: „Aer curat și exercițiu, pentru făurirea instinctelor sănătoase”. Asta ar trebui afișat pe toate ferestrele autobuzelor, în locul anunțurilor de tot felul: ”Colosala crimă săvîrșită de un preot” sau ”Escrocherie la loto-pronosport”. (...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 177-178.

NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Nou versus vechi în arta interbelică (PETRESCU 1933)

<
(...)
Azi, mobila cubistă s-a generalizat şi nu mai face impresie, dar acum patru ani nu erau în Bucureşti decît extrem de puţine locuinţe mobilate astfel. Abia dacă începuseră unele bănci. Mie îmi place nespus de mult şi cred că e îndreptăţită această preferinţă a mea... La o masă oficioasă, cînd eram la legaţia de la Paris, numaidecît după război, se discuta despre epoca noastră... Pe drept cuvînt, un invitat francez spunea că e  o epocă mare, căci are în ea războiul mondial cu întîmplările şi forţele manifestate în el. Un scriitor tînăr, de la secţia de propagandă a Ministerului de Externe francez, susţinea însă, dimpotrivă, că e o epocă de imitaţie şi crasă vulgaritate.
''O epocă fără stil - spunea el atunci, în 1919 - o epocă fără spirit de invenţie în artă. Nu vezi, casele noastre mari practică stilul vechiturilor? Resturi: Louis IV*, Louis XV**, Louis XVI***, Empire**** etc, cumpărate scump la licitaţie, ceea ce e o ruşine. Obiectele uzuale n-au nici o formă, sunt degenerate din modelele vechi, casele imită tot arhitectura Renaşterii*****, a barocului******, a  rococoului*******''. ''În schimb - a întregit cineva ironic - avem revoluţia în artă: cubismul********'', şi toţi au început să rîdă. Mi se pare însă, dacă îmi este permis şi mie, un profan, să am păreri în această privinţă, că dacă acest cubism e poate caraghios cînd desenează capete din triunghiuri diferit colorate sau alte năzbîtii, nu se poate însă tăgădui că în arta decorativă (căci arta e singura artă care se schimbă de la o epocă la alta, pentru că Shakespeare********* şi Racine********** rămîn permanent valabili), adică în arhitectură şi mobilier, cubismul a creat ''stilul epocei'', cum se va zice probabil mai tîrziu, dîndu-ne semnul deosebirilor de alte timpuri, şi deci chiar titlul de nobleţe pe care îl cerea tînărul scriitor încă de la 1919.
Dacă o fi aşa, dacă n-o fi aşa, eu tot eram plin de bucurie.
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucureşti, 1983, p. 257-258.

NOTE M.T.
*Louis IV = Stilul artistic baroc din timpul domniei regelui francez Louis (Ludovic) XIV (1643-1715). (http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-03-26/stilul-ludovic-xiv.html)
**Louis XV = Stilul artistic rococo din timpul domniei regelui francez Louis XV (Ludovic) XV (1715-1774). (http://www.agenda.ro/epoci-si-stiluri-de-mobilier-ludovic-al-xv-lea/40803)
***Louis XVI = Stilul artistic neoclasicist din timpul domniei regelui francez Louis (Ludovic) XVI (1774-1789). (http://www.crispedia.ro/Stilul_Louis_XVI)
****Empire = Stil artistic promovat în timpul domniei împăratului francez Napoleon I (1804-1814/1815). (http://www.igloo.ro/articole/stilul-empire/)
*****Renaştere = Epocă secolelor XIV-XVI din istoria Europei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/renasterea-istoria-unei-epoci)
******baroc = Stil artistic din 1600-1700 caracterizat prin iregularitate, ciudăţenieşi extravaganţă. (http://www.amosnews.ro/arhiva/dictionar-arta-stilul-baroc-07-11-2010)
*******rococo = Stil artistic din secolul XVIII caracterizat prin luminozitate, eleganţă şi forme curbe exuberante. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/506448/Rococo-style)
******** cubism= Stil artistic iniţiat la începutul secolului XX de pictorii P. Picasso şi G. Braque. (http://www.artcyclopedia.com/history/cubism.html)
*********Shakespeare (1564-1616) = Cel mai important dramaturg englez. (http://www.biography.com/people/william-shakespeare-9480323)
**********Racine(1639-1699) = Unul din clasicii dramaturgiei franceze. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/488151/Jean-Racine)

UMOR Ce ne învaţă filmele americane

Apartamentele mari, etajate, din New York, au o chirie convenabilă pentru oricine, fie el şomer sau director.

Cel puţin unul din doi gemeni identici este diabolic.
Dacă trebuie să dezamorsezi o bombă nu ai de ce să-ţi faci griji, întotdeauna vei alege corect firul care trebuie tăiat.
Mai toate computerele laptop sunt suficient de puternice pentru a pătrunde în sistemul de comunicaţii al oricărei civilizaţii extraterestre invadatoare.
Nu contează dacă într-o luptă marţială numărul adversarilor este foarte mare: inamicii tăi vor aştepta răbdători să te atace unul câte unul, dansând în jurul tău într-o manieră ameninţătoare, până când îi faci knock-out pe cei dinainte.
Dacă eşti blondă şi drăguţă, este foarte probabil să ajungi expert mondial în fisiune nucleară la vârsta de 22 de ani. 
Poliţiştii cinstiţi şi muncitori sunt în mod tradiţional împuşcaţi cu trei zile înainte de pensionare.
Decât să risipească gloanţele, megalomaniacii preferă să-şi ucidă adversarii pe care-i prind folosind maşinării complicate, care cuprind rachete, sisteme electronice, gaze mortale, lasere sau rechini mâncători de oameni, ce le oferă prizonierilor cam 20 de minute pentru a evada.
Toate paturile au cearşafuri speciale, probabil în formă de L, care ajung până la subraţul femeii care doarme, dar depăşesc numai cu puţin coapsele bărbatului de lângă ea.
Toate pungile cu cumpărături conţin cel puţin o pâine-baghetă.
Este foarte uşor pentru oricine să piloteze un avion, până la aterizare, urmând instrucţiunile cuiva din turnul de control. 
O dată pus pe buze, rujul nu mai dispare de acolo, orice ai face, inclusiv scufundări submarine.
Cel mai probabil vei supravieţui unei bătălii, dar numai dacă nu faci greşeala să arăţi înainte cuiva fotografia iubitei care te aşteaptă acasă. 
Dacă vrei să te dai drept ofiţer german sau rus, nu-i nevoie să ştii limbi străine, este suficient un accent potrivit.
Turnul Eiffel se vede pe orice fereastră din Paris.
Un bărbat nu va arăta niciun semn de durere în cursul celor mai feroce lupte, dar se va crispa cu totul când o femeie încearcă să-i cureţe zgârieturile. 
Toate bombele au un ceas electronic cu cifre mari şi roşii, pentru a şti exact cât mai este până la explozie.
Un detectiv poate rezolva un caz numai după ce a fost suspendat.

Sistemul de ventilaţie al unei clădiri este locul perfect în care să te ascunzi. Nimeni, niciodată, nu se va gândi să caute în locul în care poţi să te deplasezi dintr-o parte a clădirii în cealaltă fără nicio greutate.
Toţi oamenii din vechime, indiferent de epocă, au dinţi perfecţi.
Orice încuietoare poate fi deschisă cu o carte de credit sau o agrafă în câteva secunde. Excepţie fac cazurile când dincolo de uşă este un copil ameninţat de un incendiu.
Toate buletinele de ştiri conţin materiale care te afectează direct şi sunt difuzate în momentul în care tu deschizi televizorul.

„Cuget Liber”, Constanța, 9 septembrie 2013

"Decorul mortii". Ruine misterioase, mai vechi decât piramidele egiptene, descoperite în Siria

ȘTIRILE PROTV, București, 26 iunie 2012

Descoperire unică în Marea Britanie, mai veche decât piramidele din Egipt!

JURNALUL NAȚIONAL, București, 16 iunie 2012

Un Facebook preistoric, descoperit in Suedia si Rusia. Inscriptii misterioase pe pietre uriase

”ȘTIRILE PROTV”, București, 21 mai 2012

F. Rolfe - „Adrian al VII lea” / 1904 (BOXHALL 2006)

<
Adrian al VII lea
Frederick Rolfe

n. 1850 (Anglia), m. 1913 (Italia)
Prima ediție 1904
Primul editor Chatto & Windus (Londra)
Titlul original Hadrian The Seventh: A Romance

Vrând să fie luat drept preot, el și-a scurtat prenumele în „Fr”; în acest roman, el se imaginează papă, Adrian al VII lea, primul papă englez de după Adrian al V lea, dar și un alter ego al autorului, un catolic convertit, excentric și sărac. Noul papă face ordine în Europa combinînd autoritatea religioasă cu abilitatea politică într-un mod indirect, dar uneori sinistru de profetic. Progerman într-o epocă antigermană, romanul imaginează o Europă sub hegemonie germană. Adrian este urmărit de Jerry Sant, membru al grupului Liblab (combinație de liberali și laburiști). Înșelat în așteptările sale că papa va sprijini socialismul, Sant îl împușcă. „Lumea a plîns, a oftat, s-a șters la gură și a răsuflat ușurată... Dacă nu ai fi domnit, ar fi fost conducătorul ideal.”
Aceste ironii finale demonstrează că Adrian al VII lea este o ficțiune ciudată, dar nu o încercare de autoamăgire. O senzualitate fermecătoare, inocentă, dar neechivoc masculină temperează impulsurile romanului de a curăți Biserica Catolică. Într-un episod de un farmec surprinzător, papa îl învață pe un tânăr mlădios, membru al gărzii, secretele fotografiei color (necunoscută la acea vreme), dovadă a interesului său pentru noile tehnologii, precum marconigraful. Obsedat de jurnalism, Adrian citește zilnic treizeci și șapte de ziare, calculîndu-și mișcările politice pentru a le da satisfacție. În pofida arhaismului său, romanul a identificat cîteva din componentele de bază ale modernismului. AMu
>

SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citi într-o viață, trad. , ed. , 2007, p. 24?:

CETATEA EVREIASCĂ JOTAPAT

Jotapat în Galilea - http://holylandphotos.wordpress.com

Anticul oraş Jotapat (azi Yodfat) era aşezat pe un deal de 419 metri înălţime, înconjurat de văi adânci. Era situat în centrul regiunii Galilelea, la 14, 5 km de Nazaret.

Textele rabinice arată că Jotapat era o fortăreaţă din epoca lui Iosua (cca. 1200 î. H.), conducătorul evreilor după Moise.

Ea a fost cucerită de regele asirian Tiglat-Palasar III în 732 î. H.

Flavisu Josephus - www.gojerusalem.com

www.librariasophia.ro

În perioada celui de-al doilea Templu (519 î. H. - 70 d. H.), Jotapat era un important oraş evreiesc, menţionat în Michna şi Talmud. Amplasarea sa este indicată cu precizie de istoricul evreu romanizat Flavius Josephus  (Yossef ben Matityahou) (37d.H. - 100 d. H.) în lucrarea sa Războiul evreilor ( III, 7, 7), scrisă în anul 75 d.H.

În perioada 1992-1998 au fost realizate şapte campanii de săpături arheologice, care au adus la lumină, printre altele, fortificaţii din epocile elenistică şi romană, precum şi urmele distrugerii oraşului de către romani în timpul revoltei evreieşti din anii 66-73 d.H.

Sătucul construit în epoca elenistică (secolele III-II î. H.) pe vârful colinei a fost înconjurat cu un zid în timpul dinastiei evreieşti a Asmoenilor (134 î.H. – 40 î. H.), latura nordică, lipsită de protecţie naturală, fiind întărită cu un zid dublu  de 5, 5 m grosime şi de turnuri mari.

La începutul epocii romane (sf. sec. I î. H. – înc. sec. I d. H.) a fost construit un nou zid pe latura sudică, fapt ce a mărit suprafaţa localităţii la 6, 25 ha.

Vespasianus - http://www.studioistria.com

În anul 67 trei legiuni romane conduse de Flavius Vespasianus (9 d. H.-79 d, H.), viitor împărat (69 d.H. – 79 d. H.), a asediat cetatea timp de 47 de zile. Flavius Josephus, comandant al asediaţilor,  a descris asediul, sinuciderea ultimilor apărători şi propria sa predare (Războiul evreilor, III,7).

Ruinele rampei asediului au fost descoperite la nord de oraş, ca şi dovezi ale luptelor: zeci de vârfuri de săgeţi din fier, pietre care erau aruncate de catapultele asediatorilor, pietre mari care erau aruncate de către asediaţi şi scheletele a 30 de locuitori: bărbaţi, femei şi copii.

O piatră prelucrată de un locuitor are pe o faţă un mausoleu, iar pe cealaltă un crab, desene care sunt interpretate ca reprezentând moartea şi, respectiv, momentul distrugerii  -  luna ebraică Tamouz cu semn astrologic Racul (iunie-iulie).

SURSA

Hillel Geva, Jotapat. Une ville de Galilée, Centre d’information d’Israel, Sites archeologiques d’Israel, Jerusalem, 2000, no 6, pp. 10-12.

„O monografie așteptată”

 ?, Lecturi critice. O monografie așteptată, „Tomis”?, Constanța, 2003?, p. 29

Până la apariția monografiei lui Ilie Rad (Aron Pumnul, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2002), despre mentorul lui Eminescu - Aron Pumnul - s-au scris câteva studii referitoare mai cu seamă la activitatea lingvistică și concepția filosofică.

Elaborată de-a lungul unui deceniu, cartea prof. univ. Ilie Rad, bazată în primul rând pe cercetări de arhivă (e meritul cercetătorului de a fi descoperit documente noi în arhivele din Viena și Budapesta, la Arhivele Naționale din București, precum și în bibliotecile publice din Alba-Iulia și Blaj), pornește de la următoarea idee - sesizată în prefață de V. Fanache: „Biografia unei personalități dintr-o anumită epocă sintetizează, în unele împrejurări, epoca însăși”.

În Argument, se arată că procedându-se la comentarea scrierilor importante ale lui Aron Pumnul, au fost relevate concepția pedagogică, dublată de cea teologică, subliniindu-se de fiecare dată valențele artistice ale scriiturii. 

Primele capitole ale monografiei prezintă nașterea, copilăria și primii ani de școală ai lui Pumnul, la Odorhei, apoi ca elev de gimnaziu și de liceu, la Blaj, precum și la Liceul Piariștilor din Cluj, student la Universitatea din Viena și profesor de filosofie la Liceul „Sf. Vasile” din Blaj. Dacă primele cinci capitole urmăresc mai ales odiseea spirituală a lui Pumnul, începând cu capitolul al șaselea - În vâltoarea Revoluției de la 1848 - sesizăm și odiseea politică și socială a acestuia. Să remarcăm mai întâi faptul că monografistul surprinde activitatea revoluționară a lui Pumnul în contextul epocii. Apoi, să reținem că se comentează in extenso textul propriu-zis al Proclamației, după ce se va fi menționat că: „Dacă marea majoritate a proclamațiilor din epocă erau niște manifeste politice, textul elaborat de Aron Pumnul urmărea un scop practic, având o finalitate imediată: convocarea unei adunări populare la Blaj...”(p. 92). Nu în ultimul rând, textul Proclamației e analizat și sub aspect stilistic, remarcându-se că aceasta este „concepută în spiritul regulilor clasice ale oratoriei”(p. 96).  

Activitatea jurnalistică a lui Aron Pumnul trebuie corelată cu cea revoluționară. De altfel, cercetările lui I. Rad, la finele capitolului IX către o atare opinie converg: „... fără a fi deosebit de prolific în cei cinci ani de activitate publicistică (...), Aron Pumnul a publicat totuși câteva studii și articole de valoare, care-i definesc concepția lingvistică și ideologică revoluționară” (p. 130).  

Pornind de la ideea că „toți marii oameni de cultură români, care au contribuit la emancipare națională și socială a poporului din care proveneau au avut (...) și preocupări lingvistice”(p. 135) - iar Aron Pumnul a fost unul dintre aceștia - monografistul se oprește în capitolul X asupra ideilor și teoriilor lingvistice ale acestui cărturar. După ce discută de pe poziția filologului sistemul scrierii fonetice propus de Pumnul. I. Rad inserează reacțiile contemporanilor față de teoriile pumniste, cele mai multe ironice. Merită reținută critica exigentă și obiectivă formulată de Maiorescu în cunoscutele studii Despre scrierea limbii române, Limba română în jurnalele  din Austria și Observări polemice, precum și opinia lui Eminescu din articolul O scriere critică (apărut în „Albina”, la Pesta, 1869), în care se explică „nu numai cauzele care l-au dus pe Aron Pumnul la un fonetism exagerat, ci și faptul că teoria sa lingvistică este cronologic vorbind <dreaptă și scuzată>(p. 154).  

Capitolul XI al cărții în discuție este rezervat Lepturariului. Aici, este discutat conținutul fiecărui tom din cele patru câte a realizat Aron Pumnul, menționându-se și ecoul în mediile didactice, literare și culturale - de la părerea lui Al. Hurmuzachi (consemnată într-un articol publicat în „Foaia Soțietății”), pentru care Lepturariul este „un adevărat tezaur național”(p. 168), până la osândirea formulată de T. Cipariu și rezervele lui Maiorescu. În ciuda vizibilelor minusuri ale acestei cărți a lui Pumnul, concluziile la care ajunge I. Rad sunt juste: „Lepturariul (...) constituie, cronologic, vorbind, prima istorie a literaturii române, incluzând texte ale unor scriitori culți din toate provinciile locuite de români, creații populare, scrieri vechi și literatură bisericească”(p. 171) s. n.

Capitolul Ctitor al bibliotecii învățăceilor români gimnaziaști din Cernăuți ar fi trebuit să stea în prelungirea celui despre Concepția pedagogică. În primul, se discută despre organizarea și funcționarea bibliotecii, necesitate îmbogățirii fondului de carte (susținută, pe bună dreptate, de către Aron Pumnul), ca și despre conținutul și importanța bibliotecii. Concepția pedagogică a lui Aron Pumnul, detectabilă din studii Viața năciunei rumâne și Neatârnarea limbei românești, vădește influența lui J. J. Rousseau, în ceea ce privește „înțelegerea adecvată a vârstei infantile” (p. 212), ca și necesitatea „unui învățământ formativ”(p. 212). De altfel, studiile amintite mai sus constituie baza exemplificării artei scriitoricești a lui Aron Pumnul, ilustrându-se, cu citate elocvente, interogația și exclamația retorică, procedeul comparației, ca și arta dialogului, care transpare și din studiul  Convorbire între un tată și între fiul lui asupra limbei și literelor românești. 

„Spiritul critic și canonul literar” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Spiritul critic și canonul literar, „Tomis”, ianuarie 2002

Am reținut câteva fraze de o limpezime seducătoare din dialogul purtat de Nicolae Manolescu și Ion Simuț la Oradea („Familia”, nr. 2, dec. 2001) despre Canonul estetic al literaturii române. Ion Simuț se arată îngrijorat de opiniile celor care susțin că nu mai e nevoie de nici un canon. Și Nicolae Manolescu, calm, îl asigură că „fără un canon nu se poate; pentru că, de fapt, canonul e expresia spiritului critic... Or, cultură fără spirit critic nu există... Canonul ne ajută să ne descurcăm într-o cultură”, ca un criteriu de clasificare într-o bibliotecă. Fără el n-am ști „unde sunt anumite cărți, de ce le citim pe acele și nu pe altele, cum facem să le folosim când vrem să creăm un anume gust sau o anume stare de spirit în beneficiarii noștri”. Dar spre deosebire de biblioteci. unde criteriul are o viață mai lungă, în literatură canonul se schimbă pentru că noi înșine ne schimbăm. Pentru că nu ne mai citim noi înșine așa cum ne citeam acum zece, douăzeci sau treizeci de ani. Nu-l mai citim pe Buzura cu Drumul cenușii așa cum îl citeam în 1988, pentru că între timp, minerii despre care vorbește el acolo au venit peste noi de două ori la București. Ei nu mai sunt eroii care se opuneau comunismului, ci derbedeii care voiau să ne spargă capul.

Ceva mai înainte criticul ne avertizase: „Canonul rezultă din Dumnezeu cine știe ce necesități și standarde de gust și de epocă și din ce circumstanțe aleatorii, dar rezultă la un moment dat și funcționează”. Se pare că nu se poate spune nimic sigur dacă e bine să te ții de un canon sau să-l sfidezi: „Eu știu de un caz celebru, în care un scriitor a ieșit din canon și n-a intrat nici până astăzi, numai pentru că cel care făcea canonul la data aceea ura scriitorii și cărțile în care era vorba de boală, mă refer la Bleher și Călinescu. Lui Călinescu nu-i plăceau cărțile despre boală. Din cauză că Bleher era bolnav și literatura lui reflecta chestia asta, el i-a dat lui Bleher zece rânduri în Istoria literaturii..., făcându-l țăndări. Rezultatul este că astăzi Bleher nu este nici astăzi un scriitor canonic. Devine, încep să, dar nu e.”

La altă întrebare a lui Ion Simuț cu privire la modul în care se formează un nou canon literar, amintind de falsa bătălie a generației 80 față de șaizeciști, răspunsul lui Nicolae Manolescu nu este mai puțin incitant și convingător: „Eu am spus odată că un canon se reformează, nu se revoluționează. Să ne aducem aminte teza formaliștilor ruși despre literatură: încercau să spună că în evoluțiile culturale schimbările se produc cam în felul în care se produc schimbările politice, cu alte cuvinte, marginea tinde să se centralizeze, iar centrul să fie marginalizat. Fenomene, produse, stiluri, standarde care sunt la un moment dat în centru și sunt socotite esențiale și care au marginalizat altele diferite, sunt într-un anume timp substituite de celelalte, dar substituția se face încet, fără să știm cum, și la un moment ne trezim că în locul unora apar altele, fără să știm când s-a întâmplat. Ceea ce presupune un paralelism”.

Cele două exemple ilustrative pentru tema canonului estetic pot fi privite și din alt unghi de vedere. Romanul Drumul cenușii, deși părea că corespunde exigențelor unui canon, acela al biruinței esteticului față de pretențiile ideologizante ale puterii politice, și-a dovedit până la urmă perisabilitatea și din vina autorului care a pus accent prea mare pe universul unei profesii (Se știe că romanele cu mineri, medici sau marinari țin de genul unei literaturi de consum...). De asemenea, celălalt caz, al scriitorului care n- a intrat în canon pentru că n-a vrut G. Călinescu, este un exemplu care poate ilustra și cât de nocivă poate fi exercitarea criticii literare din unghiul de vedere al unei subiectivități exagerate chiar dacă (sau mai ales pentru că) aparține unui mare critic și istoric literar.

„De la Boccacio la Casanova” („TOMIS” 2000)

G. M. T., De la Boccacio la Casanova, „Tomis”, Constanța

În biserica Santa Apollonia din Florența, o frescă a lui Andrea del Castagno (1423-1457) reprezintă un bărbat de 40 de ani, sobru îmbrăcat, care se uită din colțul ochilor ținându-și capul într-o parte. Fața lui bărbierită poartă expresia unei atenții relaxate, mâna fină arată spre o carte de format mare. Această frescă, în stilul Renașterii timpurii, îl reprezintă pe Giovanni Boccacio, poetul mort de 100 de ani la momentul la care tânărul Castagno decora pereții bisericii. El face parte din rândul acelor scriitori, precum Aretino și Casanova, ale căror relatări transmit o imagine plastică despre moravurile epocii lor. Deoarece simțirea lor este naturală, ei au ajuns în secolul XIX în raftul destinat pornografiei și în dulapurile ferecate. Cum Boccacio (1313-1375) este omul Umanismului timpuriu, așa și Pietro Aretino (1492-1558) reprezenta patima diferențiată a plăcerii în apogeul Renașterii. Așa cum autoiintitulatul Chevalier de Seignalt, pe numele lui Giacomo Girolamo Casanova (1725-1789), ilustra epoca galantă a Rococo-ului.  Astfel de clasificări, după o schemă rigidă, nu rezistă unei analize diferențiate, deoarece fiecare epocă amestecă trăsături din secolele trecute și viitoare, dar fără astfel de jaloane nu se poate creiona o imagine cuprinzătoare.

Viața lui Boccacio este marcată de ciuma care venise din India via Don și Crimeea în Europa. În Avignon mor în patru luni 62.000 de oameni. Ciuma ajunge în Anglia și Danemarca în 1349, în Renania, Franța și Spania în 1350. Între 1348-1350 moare în Europa o pătrime din populație: 25 milioane de oameni. Boccacio, fiu nelegitim al unui negustor florentin, născut la Paris și crescut la Neapole, avea doar 25 de ani când molima neagră bântuia prin Europa. Ar fi putut deveni negustor, datorită relațiilor tatălui său, și s-ar fi putut îmbogăți, dar el se dedică literaturii, studiază latina și citește autori antici, de preferință Ovidiu cu a sa Ars amatoria, a cărui artă erotică de a trăi și iubi îl fascinară. Compune în stilul lui Ovidiu încântătoare poezii, precum cea despre fata care își lepăda cămașa și se arunca goală în brațele iubitului, ajungând cu această lirică la o oarecare celebritate. la izbucnirea molimei, și el ca și alții, crede că totul „se datorează influenței corpurilor cerești, aplicată ca pedeapsă muritorilor, ca penitență pentru comportamentul nepotrivit și de aceea nici știința nu poate face nimic împotriva acestei nenorociri”. Numai la Florența au murit 100.000 de oameni și relatările din „Decamerone” lasă să se bănuie ce stare de spirit exista în oraș. Titlul acestei relevante culegeri de nuvele înseamnă „Zece zile”. Este vorba de o relatare clasică de povestiri cadru, precum „O mie și una de nopți”: șapte doamne tinere petrec cu trei bărbați tineri, bine crescuți, zece zile într-o casă de la țară, lângă Florența, unde s-au refugiat din calea ciumei. Aici, între lanuri de secară și vii, cu privirea spre albastrul mării, departe de groaza morții, se povestesc, pentru trecerea timpului, istorioare. Deoarece se scăpase de moarte, se povestesc istorioare de dragoste, și Boccacio s-a folosit copios de anecdote și poante din cultura indo-persană, unele deja aflate în poetica provensală, altele preluate din antichitate. Între ele se găsesc și nuvele ale lui Boccacio, dar paternitatea textelor nu avea mare importanță în acele vremuri. Performanța lui nu a constat în subiect, ci în stil, personajele sunt călugărițe și sălbatici, văduve și cavaleri, negustori și cerșetori, un cunoscător de oameni amuzanți, care nu are nimic sfânt, deoarece cunoaște viața, nicidecum ipocrizia și virtutea. În încheierea operei, autorul recunoaște că ar merita poate reproșuri datorită libertății ce și-a luat-o, „dar despre călugări am scris adevărul”. Multe din formulările sale au devenit zicale și opera sa a fost subiect pentru nenumărate dizertații savante. Pentru cititorul contemporan n-a pierdut nimic din prospețime, azi încă este valabilă expresia „ O gaură bună se vrea perforată”; povestirile lui rămân nemuritoare atâta timp cât „oamenii își unesc tandru sexele”.

Boccacio era un umanist erudit, nu un om de scandaluri ca Aretino, care și el s-a preocupat de ars amatoria, ajungând de fapt din întâmplare, din complezență, la așa numitul statut de „pornograf”.

(fragment dintr-o carte în pregătire la editura Constant)

„Modernism și postmodernism în arhitectură” (CREȚESCU-VOINEA 1995)

Ioan Crețescu-Voinea, Modernism și postmodernism în arhitectură, „Tomis”, Constanța, iun.-iul. 1995, p. 1, 2

Așa numită arhitectură modernă a secolului XX a respectat reguli și definiții foarte precise, și ea a lăsat o amprentă ineluctabilă asupra lumii noastre edilitare. Întregul fenomen este supus astăzi unor atacuri vehemente, iar valoare sa este pusă la îndoială. Afirmația că „arhitectura modernă este defunctă” e acum la modă. Din ce în ce mai des ne este dat să auzim că ne aflăm deja în perioada postmodernistă. Nici una dintre regulile ce au guvernat perioada modernistă vreme de peste o jumătate de secol nu mai este valabilă. Această „contrarevoluție” constituie subiectul unor discuții aprinse purtate între arhitecți, istorici, teoreticieni și critici,discuții care vor influența fără îndoială aspectul edificiilor ce vor fi construite în viitor și care, de aceea, prezintă interes pentru noi toți.

Dar într-o epocă în care revoluțiile de toate felurile abundă, noi tindem să nu le mai acordăm importanța cuvenită. Cu toate acestea, schimbările produse în secolul XX în peisajul arhitectonic sunt poate cele mai radicale schimbări ce au avut loc în această perioadă. Noi am fost martorii unei expansiuni explozive și modificări radicale a centrelor urbane, care au devenit labirinturi de defileuri de oțel, sticlă și beton. Doar numele orașelor au rămas aceleași. Din punct de vedere tehnologic, nici una din aceste clădiri nu ar fi putut construită în alt secol, arhitectura modernă devenind automat stilul universal al secolului XX. Nu are importanță dacă acest stil place sau nu; el nu pare a fi avut nevoie de încurajarea sau aprobarea cuiva. Își mai amintește cineva cât de aprigă a fost lupta avangardei pentru acceptarea acestor idei revoluționare? Mai păstrează cineva în amintire acel devotament intelectual, fervoarea acelor propovăduiri? Farmecul acelor cercuri de oameni ce împărtășeau această nouă viziune? Valul de indignare cu care au fost întâmpinate primele construcții „moderne”? Acele prime controverse asupra acoperișurilor plane? Acele expoziții menite să promoveze „the good design”?

Desigur, construcțiile moderne în sine conțin predici și învățături, dar, în retrospectivă, ele conțin și o bună doză de ironie. Astăzi nu mai putem fi siguri de nimic. Nu mai dispunem de principii general valabile, de unități de măsură sau idealuri sigur și universal aplicabile. Nu este surprinzător că principiile arhitecturii moderne - atât de sigure, de superioare, de binecuvântat cu revelația frumosului și adevărului - sunt astăzi ținta unor insistente atacuri. Este ușor de dovedit astăzi că acel cuceritor vid de mântuire prin design a eșuat. Este ușor să aduci dovezi de ignoranță, corupție și abuz, decât să-ți amintești esența viziunii și bunele intenții. Eșecurile arhitecturii moderne sunt atât de voluminoase și vizibile - noi le întâlnim la fiecare colț de stradă. Suntem conștienți de pierderile ireparabile pe care respingerea trecutului le-a adus orașelor noastre - demolarea nesăbuită a unor construcții de valoare istorică, lezarea prin dimensiuni exagerate a raporturilor firești existente în mediul ambiant, ignorarea și neglijarea acelei continuități caracteristice a culturii urbane.

Dacă țelurile arhitecturii moderne ar fi fost mai modeste, s-ar putea ca această mișcare să fi fost mai puțin vulnerabilă. Acele idealuri au fost formulate însă într-o perioadă de mare optimism în privința capacității omului de a perfecționa sa existență, sistemele sociale și politice și condițiile sale de viață în general.

Sub stindardul postmodernismului s-au unit un număr de tabere (a căror conviețuire nu este totdeauna armonioasă) cu cele mai diferite credințe, începând cu formaliștii, care reduc totul la abstracții universale de tipologie și semiologie, și sfârșind cu așa-zișii inclusiviști, care îmbrățișează fără alegere tot ce este tot ce este istoric și tot ce este ambiental. Disputele continuă ad ennui, iat uneori ad nauseam, numitorul comun al diferitelor școli de gândire fiind doar credința că modernismul aparține trecutului. Tendința predominantă este de  respinge integral modernismul drept o aberație temporară. Dintre aceste critici, unele sunt sincere și reprezintă ritualul anevoios de încheiere a unei epoci arhitecturale; altele nu sunt decât modă - cel mai nemilos vehicul al transformărilor. Pasiunea repudierii se răspândește epidemic.

Ca mișcare, arhitectura modernă dă semne de bătrânețe; la urma urmelor, ne referim la o perioadă ce ocupă o parte a secolului XIX și cea mai mare parte a secolului XX. Această mișcare este destul de veche, pentru a putea prezenta un volum de realizări impresionante și un stil caracteristic care ocupă deja un loc precis în istoria artelor. Ea a parcurs desigur un proces de transformare, căci natura artei nu este statică. Volumul lucrărilor este suficient de mare și prezintă suficientă continuitate pentru a conține acele succese și eșecuri care fac posibilă analizarea și evaluarea. O mișcare atât de amplă, care a persistat atât de mult timp nu poate fi o eroare globală. În timp ce adversarii sunt preocupați de evidențierea tot ceea  ce a constituit eșec - fiecare hotărâre greșită, fiecare cusur de execuție - istoricii se află pentru prima dată într-o poziție prielnică unei analizări obiective a acestei lungi perioade de activitate arhitecturală în ansamblul ei. Pentru un teoretician, aceasta este, desigur, o poziție demnă de invidiat.

Este mult prea trivial a formula atacuri bazate în exclusivitate pe greșeli. Arhitectura modernă este un imens, fascinant și incontestabil fait accompli, egalat doar de foarte puține perioade de magnitudine creatoare comparabile în istoria civilizației umane. Această perioadă a cuprins somități ce se cer comparate cu protagoniștii cunoscuți ai celorlalte perioade de mare creativitate; Alvar Alto, Le Corbusier și Mies van der Rohe ocupă deja un loc de onoare în istoria artelor.

Cred că cele mai potrivite cuvinte pentru descrierea stării actuale a arhitecturii sunt calificate ambiguu, curios și dezordonat. Într-o asemenea situație este greu a detecta valorile reale. Majoritatea noilor idei nu-și găsesc materializarea în cadrul peisajului urban; ele continuă să populeze cu precădere paginile revistelor de specialitate și să fie discutate în cadrul simpozioanelor. Dar toate aceste inițiative generează un volum surprinzător de energie. Acesta este genul de ambiguitate ce pare a fi caracteristic pentru acele importante și anevoioase faze de tranziție de la o epocă la alta.

Dorința de a remodela lumea este treptat înlocuită cu dorința de a remodela arta. Trecerea de la activismul social al arhitecților din deceniul al optulea la intensele preocupări ezoterice ale celor din deceniul actual constituie fără îndoială o mutație traumatică. Întrebările fundamentale privind rolul arhitectului în societatea contemporană și răspunderea sa față de aceasta continuă să rămână fără răspuns. Dacă noi insistăm însă să ne concentrăm asupra greșelilor trecutului recent, arhitectura timpurilor noastre va fi și ea un eșec. Este greu de apreciat în ce măsură arhitecții ar purta vina unui asemenea eșec. Creațiile lor sunt condiționate într-o foarte mare măsură de condiții, concepții, deziderate și restricții pe care ei nu le pot influența. Este foarte probabil că aspectul mediului nostru arhitectural este cel pe care îl dorim și pe care îl merităm.

„La răscruce de milenii” (ROMAN 1990)

Carol Roman, La răscruce de milenii. Nostradamus n-a avut dreptate, Albatros, București, 1990, 333 p.

7 Ante portas...

15 I. Oamenii anului 1000
16 Cronică medievală
24 Epocă de asediu
40 Așa grăit-a Menumorut 
51 Alchimie și nu doar atât
68 Între Beowulf și Sutra de diamant
85 Călători și pirați

99 II. La „Judecata de apoi” a mileniului nostru
100 Aristotel și miracolul științei
106 Dintre sute... de invenții
118 Și ei au dreptul la celebritate
124 Printre extratereștri
130 Errare humanum est
142 Civilizația industrială și „revoluția sentimentelor”
152 O viziune global planetară
157 Marea invazie. Asaltul orașelor gigant
163 O gură uriașă cere pâine
168 Miliardele trișate
181 Angoasele lumii tinere
204 Cazul Nostradamus
207 „Arta influențelor”
210 O aparentă digresiune
214 Oracolele spre sfârșit de secol 

221 Mesaje false

230 Eșecul „aptitudinilor misterioase”

237 Psihoza sfârșitului lumii

248 Calendarul? O convenție

253 Din arhiva zeului Marte

263 Genocidul de fiecare zi

277 Jocul de-a moartea și de-a viața

287 III. Lumea de mâine
288 Ziua cea mai lungă
294 Colonizarea viitorului
301 Sâmbătă, 1 ianuarie, anul 2000
308 La orizont
314 „Tineretul viitorului” sau „viitorul tineretului” 

329 Marea opțiune

333 Bibliografie selectivă  

„Insula lui Robinson” (PIETRI 1981)

 Arturo Uslar Pietri, Insula lui Robinson, trad. L. Pleșa-Iacob (orig. spaniol 1981), Univers/Romanul secolului XX, București, 1990, 317 p.

p. 5 
„A sosit timpul să-i învățăm pe oameni să trăiască” 
Simon Rodriguez

coperta 4

„Cu douăzeci de ani în urmă am făcut o afirmație care a fost citată apoi în multe ocazii, fără a se preciza că-mi aparține: Arturo Uslar Pietri este inteligența cea mai bine organizată din generația noastră. În cazul cînd cineva m-ar întreba cum dacă aș vrea să rectific acest concept, i-aș răspunde că ceea ce aș fi dispus să fac ar fi să-l lărgesc astfel: Arturo Uslar Pietri este inteligența cea mai bine organizată și cea mai bine mobilată din întregul secol XX venezuelean”
Migule Otero Silva, 1981

Perceptor al lui Simon Bolivar în tinerețea acestuia, Simon Rodriguez (1771-1854) a trăit mai bine de douăzeci de ani în Statele Unite și Europa, asistînd la imensele prefaceri ale epocii. Animat de convingerea că revoluția în planul vieții sociale, economice și politice trebuie să-și afle suportul în revoluția conștiințelor, el revine în 1823 pe continentul latino-american, propunînd îndrăznețe planuri pentru educarea tinerei generații după metode complet noi, care să permită formarea de adevărați republicani.

Interviu cu Ana Blandiana (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, 1979

A. B. - (...) Toată viața am avut nostalgia că m-am născut la oraș și nu într-un sat. I-am invidiat întotdeauna pe poeții care au un loc unde să se întoarcă, o matcă.

- Cunoști altă rațiune de existență a poeziei decît credința că însăși soarta omenirii atîrnă de ea?

- Vezi, în românește există 2 expresii legate de umor, definind 2 atitudini diametral opuse față de el: a rîde ca prostul și a face haz de necaz. (...)

G. A. - Din gravitatea de moralitate provine și intransigența cu care despărțeai în urmă cu nu mulți ani binele de rău. (...)

A. B. - (...) Ar fi fost extraordinar să existe oameni pe care să-i pot respecta integral și oameni pe care să-i detest fără remușcări.   

- În clipa în care accepți lucrurile așa cum sînt, nu mai ai ambiția de a le schimba. (...) La asta a contribuit mult „descoperirea naturii”. (...)

- (...) Eu, maturizîndu-mă, am descoperit că la urma urmei oamenii nu reprezintă totul.

G. A. - ?!

A. B. - Da, viața este mult mai mult. Și o parte importantă a ei e dincolo de relații sociale. (...)

G. A. - (...) Cred că un scriitor trebuie să vadă cît mai exact, nu mai frumos.

A. B. - Uneori, trebuie să te dai cu un pas înapoi ca să vezi mai exact tabloul. (...)

G. A. - (...) De ce nu-ți place să rămîi datoare? De ce vrei ca totul să fie achitat, plătit?

A. B. - Pentru că în felul acesta mă simt mai liberă: nemaidatorînd nimănui nimic, am senzație că nu mai depind de nimeni sau cel puțin am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru asta.

G. A. - Ce pagină din istoria noastră te-a indignat cel mai mult?

A. B. - Cea semnată de Roller.

- Cred că singura rigoare căreia românii i s-au supus a fost încăpățânarea de a supraviețui. (...) Iar această fantastică supraviețuire se datorește în egală măsură vitejiei și scepticismului - lui Ștefan cel Mare și proverbului „apa trec, pietrele rămîn”.

G. A. - (...) Un scriitor trebuie numai să-și contempleze epoca, fără să intervină în modul în care se desfășoară evenimentele?

A. B. - (...) Un scriitor trebuie să fie profund responsabil față de sine, în primul rînd, și abia așa față de ceilalți. Cu timpul (și de cele mai multe ori e vorba de foarte mult timp), se dovedește că aceia care au fost responsabili cu ei înșiși au răspuns și pentru epoca lor.

G. A. - (..) Însă ce înțelegi prin această responsabilitate?

A. B. - (...) A nu-ți permite să spui altceva decît adevărul, sau, dacă se poate, să nu spui minciuni. Să nu speri că istoria va trece cu vederea compromisului cu tine însuți. Scriitorul adevărat își asumă, chiar fără să vrea, adevărul contemporan. Dar responsabilitatea față de cititori are importanță numai după ce ai devenit tu cititorul de care temi cel mai mult.

G. A. - Ce poate compromite destinul unui scriitor?

A. B. - Lipsa de responsabilitate față de propriul nume. Un scriitor care nu e convins că numele lui trebuie să fie sfînt și imaculat, că numele lui va răspunde în eternitate pentru fiecare cuvânt scris este compromis dinainte. Greșeala pe care mulți scriitori o fac este că se bazează pe lipsa de atenție a posterității.

G. A. - Un pericol care ameninț omul contemporan?

A. B. - Propria sa dispariție ca specie. O problemă care nu s-a mai pus în istoria umanității. Și să nu crezi că mă refer numai la pericolul atomic. Ci la faptul că noi, ca oameni moderni, amețiți de propria noastră capacitate de a schimba natura riscăm să interzicem propria noastră viață.

G. A. - Umilința în fața naturii și a istoriei poate fi o soluție?

A. B. - Orgoliul în orice caz nu e soluție.

G. A. - Ce nu accepți din condiția umană?

A. B. - Oportunismul

G. A. - Mărturia pe care ai vrea să o lași despre timpul în care ai trăit?

A. B. - Aș vrea, rămînînd sinceră, să pot mărturisi că am trăit în cea mai dreaptă și mai liberă dintre epoci.

G. A. - Scriitorul se poate socoti mai presus de contemporanii săi?

A. B. - Nu. Cu o singură condiție contemporanii săi să nu i se socotească deasupra. Ca și în societate, în artă relația de egalitate este cea ideală și, ca și în societate, cea mai greu de atins.

G. A. - Care este idealul tău politic?

A. B. - Dacă îți spun că aș vrea ca toți oamenii să fie fericiți și buni înseamnă că ți-am spus idealul meu politic. Fără să fi un om politic sau poate tocmai de aceea, cu cît studiez mai mult istoria, cu atît înțeleg mai puțin de ce acest ideal nu a putut fi înfăptuit în atîtea milenii.

- (...) Nu există mai mare ispită pentru un scriitor decît aceea de a înceta să mai scrie. (...) Singura scuză a poetului este aceea că este faptul de a fi inevitabil.

Anticariatul din Constanța în vara anului 1973 („LITORAL”)

Nu puțini sunt turiștii care, odată ajunși într-o localitate, se interesează de adresa anticariatului, magazin ce oferă spre vânzare nu orice fel de marfă, ci poate ce a mai de preț marfă - cartea. În Constanța, anticariatul se află pe bulevardul Tomis nr. 39, fiind prezente în rafturile sale mii de volume mai vechi sau mai noi, ilustrative pentru toate genurile de literatură, creații ale scriitorilor români și străini din cele mai diferite epoci. În plus, anticariatul oferă spre cumpărare celor doritori și o serie de colecții de reviste române și străine.