<
Orășelul se află la numai 12 kilometri de Sibiu, pe șoseaua ce se bifurcă din E68 la dreapta în dreptul Aeroportului Sibiu. Exploatarea sării se făcea aici încă din epoca fierului, iar prelucrarea acesteia a fost ocupația de bază a localnicilor vreme de secole, până la închiderea ultimei saline în 1931. În jurul anului 1820, când acțiunea curativă a apei sărate și nămolului a devenit cunoscută, a apărut ideea utilizării balneare a lacurilor naturale formate în salinele abandonate.
Dintre cele 15 lacuri, Lacul Negru, Lacul Roșu și Lacul Brâncoveanu sunt cele mai sărate din Europa, cu o salinitate de 415 grame de sare la litru de apă. În prezent, baza de tratament a fost reamenajată în câteva din clădirile Jugendstil* ridicate între 1906 - 1909 și deține echipamente moderne pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, otorinolaringologice și endocrine. (...)
>
Sursa
Asociația Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, p. 36.
Notă M. T.
* Jugendstil sau Art Nouveau sau Secssion sau Arts &Crafts = Stil artistic european de la sf. sec XIX și înc. sec. XX, apărut în Franța și care reprezintă începutul artei moderne. (www.fundatiacaleavictoriei.ro/aer-nouveau-jugendstil)
Se afișează postările cu eticheta fier. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta fier. Afișați toate postările
luni, 2 iulie 2018
sâmbătă, 16 septembrie 2017
Primul autobuz în 1827 (URSULEANU 1981)
<
(...)
Deși născut în țara gentlemenilor, autobuzul a avut încă de la obîrșia sa apucături grosiere, învățînd să întîrzie înainte de a ajunge la punctul terminus al primei sale călătorii hurducate. Năravul s-a manifestat în chiar ziua inaugurării sale: 5 aprilie 1827. În acea zi întîiul autobuz din istorie, un soi de măgăoaie mecanică înjghebată de englezii Trevithick și Guerney, a pornit să străbată drumul dintre Londra și Bath, scoțînd un fum gros prin nu mai puțin de 5 coșuri.
Cetățenii nimeriți pe traseu priveau cu nedumerire dihania care înainta cu stupefianta viteză de 17 kilometri pe oră. Viteză care s-a mai muiat înainte de Reaving, pentru a se stinge complet în respectiva localitate. Stricăciunile acumulate pe parcurs copleșiseră viteza de înaintare a mașinii. Numai după reparații însumînd 5 ore bătute pe muche, mastodontul mecanic a fost repus în mișcare pentru eroicul marș, atingînd ținta unde nu mai era așteptat de nici o festivitate oficială. Ce vreți, se plictisiseră să-l tot aștepte.
În schimb, nu s-a înregistrat nici o pană de cauciuc. Era și greu, roțile fiind integral din... fier.
(...)
>
Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, pp. 295-296
(...)
Deși născut în țara gentlemenilor, autobuzul a avut încă de la obîrșia sa apucături grosiere, învățînd să întîrzie înainte de a ajunge la punctul terminus al primei sale călătorii hurducate. Năravul s-a manifestat în chiar ziua inaugurării sale: 5 aprilie 1827. În acea zi întîiul autobuz din istorie, un soi de măgăoaie mecanică înjghebată de englezii Trevithick și Guerney, a pornit să străbată drumul dintre Londra și Bath, scoțînd un fum gros prin nu mai puțin de 5 coșuri.
Cetățenii nimeriți pe traseu priveau cu nedumerire dihania care înainta cu stupefianta viteză de 17 kilometri pe oră. Viteză care s-a mai muiat înainte de Reaving, pentru a se stinge complet în respectiva localitate. Stricăciunile acumulate pe parcurs copleșiseră viteza de înaintare a mașinii. Numai după reparații însumînd 5 ore bătute pe muche, mastodontul mecanic a fost repus în mișcare pentru eroicul marș, atingînd ținta unde nu mai era așteptat de nici o festivitate oficială. Ce vreți, se plictisiseră să-l tot aștepte.
În schimb, nu s-a înregistrat nici o pană de cauciuc. Era și greu, roțile fiind integral din... fier.
(...)
>
Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, pp. 295-296
sâmbătă, 1 octombrie 2016
Legenda indiană a elefanților (KIPKING 1900-1)
<
(...)
- Demult, foarte de mult, pe vremea cînd în Benares* stăpînea regele Devadatta**, toată lumea să asculte Jâtaka***, vînătorii regelui au prins un elefant și i-au ferecat pe picior un inel greu de fier, înainte ca elefantul să fi putut scăpa din din nou din închisoarea lui. Înfuriat și revolta de acestă lipsă de omenie, a încercat să scoată inelul, apoi a luta-o la fugă prin păduri, rugînd pe ceilalți elefanți, frații lui, să i-l rupă ei. Elefanții veniră unul cîte unul și încercară să-l rupă cu trompele lor uriașe, dar nu reușiră. La urmă de tot, elefanții își dădură cu părerea că acest inel nu poate fi rupt de puterea nici unei fiare. Într-un desiș din apropiere tocmai atunci stătea lungit un tînăr elefant pe care maică-sa îl fătase abia de o zi și murise răpusă în chinuri. Elefantul scăpat, uitînd de amărăciunea lui, își zise: „Dacă nu voi avea grijă de puiul acesta, va pieri sub picioarele noastre”. Așa că își trecu picioarele peste el, ocrotindu-l sub pîntece, ca să nu fie lovit de cireada elefanților care trecea în goană pe lîngă ei. Ceru și lapte de la femeiușca miloasă a unui elefant și așa deveni el călăuza și apărătorul puiului în mijlocul junglei. Acum se știe - toată lumea să asculte Jâtaka - că zilele elefantului pînă cînd ajunge în depline puteri, sînt treizeci și cinci de ani, așa că vreme de treizeci și cinci de ani elefantul scăpat fu prietenul și călăuză și în tot timpul acesta inelul de pe piciorul lui intra tot mai adînc în carne. Într-o zi, însă, puiul de elefant văzu fierul inelului pe jumătate intrat în piciorul bătrînului și-l întrebă: „Ce este aceasta?”, iar bătrînul răspunse:„Aceasta este canonul zilelor mele”. Atunci elefantul cel tînăr întins trompa și cît ai clipi îi smulse inelul ca pe o nimica , și spuse: „A sosit ziua sorocită”. Așa s-a întîmplat că elefantul cel milos care aștepta și și-a purtat durerea cu răbdare, a fost izbăvit, la ziua sorocită chiar de către puiul de elefant pe care îl ocrotise - toată lumea să asculte Jâtaka -căci elefantul era Ananda****, iar puiul care a smuls inelul era însuși Domnul a Tot Puternic*****.
Apoi bătrînul începu să dea din cap resemnat și din clinchetul sec al mătăniilor lăsa să se înțeleagă cît era de neîntinat acest pui de elefant de orice păcat al trufiei.
(...)
>
SURSA
Rudyard Kipling, Kim******, vol. II, trad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 31-32.
NOTE M. T.
* Benares / Varanasi / Kashi = Oraș pe malurile fluviului sfânt Gange, în N Indiei. Cel mai sfânt din cele șapte orașe sacre ale religiei hinduse, important și pentru jainism și budism. (https://www.britannica.com/place/Varanasi)
** Devadatta = Fiul al regelui Suppabuddha. Sora sa Yasodhara a fost soția prințului Gautama Siddharta, viitorul Buddha. Inițial a fost un adept al lui Buddha, dar apoi a devenit adversar al acestuia.(http://www.buddhanet.net/e-learning/buddhism/lifebuddha/2_5lbud.htm)
*** Jâtaka („naștere” în sanscrită) = Literatură populară indiană despre viețile anterioare ale lui Buddha. (https://www.britannica.com/topic/Jataka)
**** Ananda = Văr al lui Gautama Siddharta și unul din cei zece importanți discipoli ai lui Buddha. (http://www.accesstoinsight.org/lib/authors/hecker/wheel273.html)
***** La 29 de ani prințul hindus Gautama Siddharta și-a abandonat familia și rangul de prinț pentru a deveni ascet. Prin meditație sub arborele Bodhi a atins iluminarea devenind Buddha („cel treaz”) și fondând religia budistă. (http://oaks.nvg.org/buddha-life.html#enlig)
****** Biblioteca Adevărul 101 / 29 mai 2012 (http://www.cartile-adevarul.com/80-kim-p-788.html)
(...)
- Demult, foarte de mult, pe vremea cînd în Benares* stăpînea regele Devadatta**, toată lumea să asculte Jâtaka***, vînătorii regelui au prins un elefant și i-au ferecat pe picior un inel greu de fier, înainte ca elefantul să fi putut scăpa din din nou din închisoarea lui. Înfuriat și revolta de acestă lipsă de omenie, a încercat să scoată inelul, apoi a luta-o la fugă prin păduri, rugînd pe ceilalți elefanți, frații lui, să i-l rupă ei. Elefanții veniră unul cîte unul și încercară să-l rupă cu trompele lor uriașe, dar nu reușiră. La urmă de tot, elefanții își dădură cu părerea că acest inel nu poate fi rupt de puterea nici unei fiare. Într-un desiș din apropiere tocmai atunci stătea lungit un tînăr elefant pe care maică-sa îl fătase abia de o zi și murise răpusă în chinuri. Elefantul scăpat, uitînd de amărăciunea lui, își zise: „Dacă nu voi avea grijă de puiul acesta, va pieri sub picioarele noastre”. Așa că își trecu picioarele peste el, ocrotindu-l sub pîntece, ca să nu fie lovit de cireada elefanților care trecea în goană pe lîngă ei. Ceru și lapte de la femeiușca miloasă a unui elefant și așa deveni el călăuza și apărătorul puiului în mijlocul junglei. Acum se știe - toată lumea să asculte Jâtaka - că zilele elefantului pînă cînd ajunge în depline puteri, sînt treizeci și cinci de ani, așa că vreme de treizeci și cinci de ani elefantul scăpat fu prietenul și călăuză și în tot timpul acesta inelul de pe piciorul lui intra tot mai adînc în carne. Într-o zi, însă, puiul de elefant văzu fierul inelului pe jumătate intrat în piciorul bătrînului și-l întrebă: „Ce este aceasta?”, iar bătrînul răspunse:„Aceasta este canonul zilelor mele”. Atunci elefantul cel tînăr întins trompa și cît ai clipi îi smulse inelul ca pe o nimica , și spuse: „A sosit ziua sorocită”. Așa s-a întîmplat că elefantul cel milos care aștepta și și-a purtat durerea cu răbdare, a fost izbăvit, la ziua sorocită chiar de către puiul de elefant pe care îl ocrotise - toată lumea să asculte Jâtaka -căci elefantul era Ananda****, iar puiul care a smuls inelul era însuși Domnul a Tot Puternic*****.
Apoi bătrînul începu să dea din cap resemnat și din clinchetul sec al mătăniilor lăsa să se înțeleagă cît era de neîntinat acest pui de elefant de orice păcat al trufiei.
(...)
>
SURSA
Rudyard Kipling, Kim******, vol. II, trad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 31-32.
NOTE M. T.
* Benares / Varanasi / Kashi = Oraș pe malurile fluviului sfânt Gange, în N Indiei. Cel mai sfânt din cele șapte orașe sacre ale religiei hinduse, important și pentru jainism și budism. (https://www.britannica.com/place/Varanasi)
** Devadatta = Fiul al regelui Suppabuddha. Sora sa Yasodhara a fost soția prințului Gautama Siddharta, viitorul Buddha. Inițial a fost un adept al lui Buddha, dar apoi a devenit adversar al acestuia.(http://www.buddhanet.net/e-learning/buddhism/lifebuddha/2_5lbud.htm)
*** Jâtaka („naștere” în sanscrită) = Literatură populară indiană despre viețile anterioare ale lui Buddha. (https://www.britannica.com/topic/Jataka)
**** Ananda = Văr al lui Gautama Siddharta și unul din cei zece importanți discipoli ai lui Buddha. (http://www.accesstoinsight.org/lib/authors/hecker/wheel273.html)
***** La 29 de ani prințul hindus Gautama Siddharta și-a abandonat familia și rangul de prinț pentru a deveni ascet. Prin meditație sub arborele Bodhi a atins iluminarea devenind Buddha („cel treaz”) și fondând religia budistă. (http://oaks.nvg.org/buddha-life.html#enlig)
****** Biblioteca Adevărul 101 / 29 mai 2012 (http://www.cartile-adevarul.com/80-kim-p-788.html)
vineri, 17 iulie 2015
Un student al arheologului român V. Pârvan despre mentorul său (ELIADE 1936)
<
(...) D-na Moscu îi mulțumi, absentă.
- E o mare cinste să vă avem printre noi, începu ea, recăpătîndu-și subit un glas mult mai sigur și mult mai puternic. Sînteți o mare mîndrei a științei românești..
(...)
- Doamnă, întrerupse uluit d-l Nazarie, laudele domniei voastre se adresează fără îndoială învățătorului meu, marele Vasile Pârvan*. El a fost într-adevăr o culme, o mîndrie a noastră, un geniu românesc...
(...) Vorbi cu însuflețire și evlavie despre Pârvan. De la el a învățat meșteșugul săpăturilor. El, premergătorul, a dovedit că cea mai mare mîndrie a pămîntului românesc e preistoria și protoistoria. Și farmecul săpăturilor, viața de cort, tresărirea în fața fiecărui obiect găsit.
- ... Un pieptene de fier, un cui, un fragment de oală, continua d-l Nazarie, toate lucrurile acestea sărăcăcioase și neutre, pe care un drumeț nici nu le-ar ridica din țărînă, au pentru noi mai mult farmec decît cea mai frumoasă carte și, poate, chiar, cea mai frumoasă femeie...
(...)
- Un pieptene de fier îți descopere cîteodată o civilizație, adăugă d-l Nazarie, adresînsdu-se d-nei Moscu.
(...)
>
SURSA
Mircea Eliade, Domnișoara Christina: Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. I: Domnișoara Christina, ed. îngrijită de E. Simion, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, p. 16-17.
NOTĂ M:T.
* Vasile Pârvan (1882-1927) = Pionierul arheologiei românești. Membru al Academiei Române din 1923. (http://jurnalul.ro/it/stiinta/vasile-parvan-mentorul-arheologiei-moderne-romanesti-319418.html)
(...) D-na Moscu îi mulțumi, absentă.
- E o mare cinste să vă avem printre noi, începu ea, recăpătîndu-și subit un glas mult mai sigur și mult mai puternic. Sînteți o mare mîndrei a științei românești..
(...)
- Doamnă, întrerupse uluit d-l Nazarie, laudele domniei voastre se adresează fără îndoială învățătorului meu, marele Vasile Pârvan*. El a fost într-adevăr o culme, o mîndrie a noastră, un geniu românesc...
(...) Vorbi cu însuflețire și evlavie despre Pârvan. De la el a învățat meșteșugul săpăturilor. El, premergătorul, a dovedit că cea mai mare mîndrie a pămîntului românesc e preistoria și protoistoria. Și farmecul săpăturilor, viața de cort, tresărirea în fața fiecărui obiect găsit.
- ... Un pieptene de fier, un cui, un fragment de oală, continua d-l Nazarie, toate lucrurile acestea sărăcăcioase și neutre, pe care un drumeț nici nu le-ar ridica din țărînă, au pentru noi mai mult farmec decît cea mai frumoasă carte și, poate, chiar, cea mai frumoasă femeie...
(...)
- Un pieptene de fier îți descopere cîteodată o civilizație, adăugă d-l Nazarie, adresînsdu-se d-nei Moscu.
(...)
>
SURSA
Mircea Eliade, Domnișoara Christina: Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. I: Domnișoara Christina, ed. îngrijită de E. Simion, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, p. 16-17.
NOTĂ M:T.
* Vasile Pârvan (1882-1927) = Pionierul arheologiei românești. Membru al Academiei Române din 1923. (http://jurnalul.ro/it/stiinta/vasile-parvan-mentorul-arheologiei-moderne-romanesti-319418.html)
marți, 19 iunie 2012
Județul Sibiu istoric (A. J. T. SiIBIU 2007)
<
Sudul Transilvaniei, cu văile râurilor și podișurile joase, a fost o zonă favorabulă pentru apariția și dezvoltarea așezărilor umane începând din Paleolitic și Neolitic. Pe bazele acestora a răsărit apoi civilizația geto-dacă ce s-a dezvoltat în epocile bronzului și fierului. După secolul II zona a intrat sub admnistrație romană, care însă s-a retras în 271 în fața valurilor migratoare de goți, gepizi, avari și huni. Chiar și după retragerea romanilor, în zonă au rămas populații creștine și latinizate, așa cum o arată descoperirea arheologică făcută la Biertan, unde a fost dezgropat Donariul reprezentat de un fragment dintr-o ofrandă votivă datând din secolul IV.
Mai multe valuri de populații migratoare au continuat să treacă în secolele următoare peste aceste teritorii - slavii, pecenegii, cumanii, tătarii și maghiarii. Cei din urmă au preluat în secolele IX - X controlul asupra Câmpiei Panonice și apoi și asupra Transilvaniei. Începând din secolul XII, regii unguri din dinastia arpadiană au adus în zonă coloniști sași pentru a păzi granițele acestui teritoriu, cea mai intensă colonizare fiind în părțile Sibiului. Zona a devenit un important punct de contact între celei populații de pe aceste meleaguri - românii, sașii și maghiarii.
În secolul XIII a fost recunoscut voievodatul Transilvaniei, iar în 1224 se atesta comitatul de Sibiu, condus de un comite condus de rege, cu reședința la Sibiu (atestat documentar din 1191). Zona dominată de sași a fost organizată apoi în scaune și districte. Provincia Sibiului a cuprins, din 1335, șapte scaune (Orăștie, Sebeș, Miercurea Sibiului, Nocrich, Cincu, Sighișoara și Rupea), cărora li se adăuga și Sibiul, ca scaun principal, iar mai târziu încă două (Mediaș și Șeica Mare).
Grație privilegiilor acordate de regii unguri, coloniștii sași aveau dreptul de a întemeia orașe și sate, de a cultiva pământul fără obligații feudale, de a-și alege magistrații și preoții, de a face comerț și de a bate monedă, de a se organiza în bresle. Orașele din zonă au avut parte de o înflorire economică în ciuda invaziilor turce care au urmat și în urma cărora Transilvania a căpătat în1571* statutul de principat autonom sub suzeranitate otomană.
Provincia Sibiului, cu cele zece scaune împreună cu districtele Brașov și Bistrița au format din 1486 până în 1876*, obștea sașilor (Universitas Saxorum) ca unitate politică, administrativă și judecătorească a tuturor comunităților săsești de pe pământul crăiesc, având în frunte pe comitele sașilor, care era și jude regal al Sibiului. Atacurile turcești din anii 1437, 1438 și 1442 s-au lovit de rezistența locuitorilor zonei și au determinat construirea unor fortificații prin care orașele și satele să-și apere populația și avuțiile. De la începutul secolului XV au fost ridicate cetăți puternice, iar cele vechi au fost întărite (Sibiu, Mediaș, Slimnic și în majoritatea satelor de pe văile Târnavei Mari și Hârtibaciului).
În octombrie 1599, în împrejurimile Sibiului, la Șelimbăr, a avut loc bătălia în urma căreia a înfrânt oștirea lui Andrei Bathory, unind apoi pentru o scurtă perioadă sub stăpânirea sa Transilvania, Muntenia și Moldova. Transilvania, prinsă la mijloc în conflictul dintre habsburgi și turci, s-a aflat sub suzeranitate otomană până în 1688, când a fost înglobată în Imperiul Habsburgic.
O figură importantă pentru Sibiul secolului XVIII a fost Samuel von Bruckenthal (1721 - 1803), guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, care a construit la Sibiu palatul care-i poartă numele și a strâns o bogată colecție de artă. Conform dorinței sale, colecția de picturi a fost deschisă publicului încă din 1790, iar începând din 1817 a devenit muzeu public.
Între timp, din 1867, Transilvania a fost din nou parte a Regatului Ungariei în cadrul Imperiului Austro-Ungar, iar Sibiul a devenit centrul luptei de emancipare și unitate a românilor. La Sibiu se afla sediul Mitropoliei ortodoxe a românilor din fostul Imperiu Habsburgic, aici a luat ființă, în 1861, ASTRA (Asociațiunea Transilvană pentru Literatura și Cultura Poporului Român) și aici a fost sediul ei central, aici s-a constituit și își avea organul central de conducere Partidul Național Român (1881).
În perioada interbelică, o parte a teritoriului actual al județului Sibiu intra în componența fostelor județe Târnava Mare și Făgăraș. După venirea la putere a regimului comunist, teritoriul județului Sibiu a fost înglobat în Regiunea Brașov, până la reorganizarea administrativ-teritorială din 1968, când s-a constituit județul Sibiu în forma sa actuală. Deși cele două războaie mondiale nu au provocat distrugeri însemnate aici, în perioada comunistă zona a adus o lipsă acută de investiții.
De la sfârșitul anilor 70, au început să emigreze masiv în Germania, fenomen care a dus, până la jumătatea anilor 90, la descreșterea masivă a ponderii sașilor din întreaga populație a județului (de la 19,1% în 1977 la 3,56% în 1992).
Sibiul a fost unul din orașele care s-a revoltat împotriva regimului comunist chiar în zorii revoluției din decembrie 1989. (...)
>
Sursa
Asociația Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, pp. 8-9.
Sudul Transilvaniei, cu văile râurilor și podișurile joase, a fost o zonă favorabulă pentru apariția și dezvoltarea așezărilor umane începând din Paleolitic și Neolitic. Pe bazele acestora a răsărit apoi civilizația geto-dacă ce s-a dezvoltat în epocile bronzului și fierului. După secolul II zona a intrat sub admnistrație romană, care însă s-a retras în 271 în fața valurilor migratoare de goți, gepizi, avari și huni. Chiar și după retragerea romanilor, în zonă au rămas populații creștine și latinizate, așa cum o arată descoperirea arheologică făcută la Biertan, unde a fost dezgropat Donariul reprezentat de un fragment dintr-o ofrandă votivă datând din secolul IV.
Mai multe valuri de populații migratoare au continuat să treacă în secolele următoare peste aceste teritorii - slavii, pecenegii, cumanii, tătarii și maghiarii. Cei din urmă au preluat în secolele IX - X controlul asupra Câmpiei Panonice și apoi și asupra Transilvaniei. Începând din secolul XII, regii unguri din dinastia arpadiană au adus în zonă coloniști sași pentru a păzi granițele acestui teritoriu, cea mai intensă colonizare fiind în părțile Sibiului. Zona a devenit un important punct de contact între celei populații de pe aceste meleaguri - românii, sașii și maghiarii.
În secolul XIII a fost recunoscut voievodatul Transilvaniei, iar în 1224 se atesta comitatul de Sibiu, condus de un comite condus de rege, cu reședința la Sibiu (atestat documentar din 1191). Zona dominată de sași a fost organizată apoi în scaune și districte. Provincia Sibiului a cuprins, din 1335, șapte scaune (Orăștie, Sebeș, Miercurea Sibiului, Nocrich, Cincu, Sighișoara și Rupea), cărora li se adăuga și Sibiul, ca scaun principal, iar mai târziu încă două (Mediaș și Șeica Mare).
Grație privilegiilor acordate de regii unguri, coloniștii sași aveau dreptul de a întemeia orașe și sate, de a cultiva pământul fără obligații feudale, de a-și alege magistrații și preoții, de a face comerț și de a bate monedă, de a se organiza în bresle. Orașele din zonă au avut parte de o înflorire economică în ciuda invaziilor turce care au urmat și în urma cărora Transilvania a căpătat în1571* statutul de principat autonom sub suzeranitate otomană.
Provincia Sibiului, cu cele zece scaune împreună cu districtele Brașov și Bistrița au format din 1486 până în 1876*, obștea sașilor (Universitas Saxorum) ca unitate politică, administrativă și judecătorească a tuturor comunităților săsești de pe pământul crăiesc, având în frunte pe comitele sașilor, care era și jude regal al Sibiului. Atacurile turcești din anii 1437, 1438 și 1442 s-au lovit de rezistența locuitorilor zonei și au determinat construirea unor fortificații prin care orașele și satele să-și apere populația și avuțiile. De la începutul secolului XV au fost ridicate cetăți puternice, iar cele vechi au fost întărite (Sibiu, Mediaș, Slimnic și în majoritatea satelor de pe văile Târnavei Mari și Hârtibaciului).
În octombrie 1599, în împrejurimile Sibiului, la Șelimbăr, a avut loc bătălia în urma căreia a înfrânt oștirea lui Andrei Bathory, unind apoi pentru o scurtă perioadă sub stăpânirea sa Transilvania, Muntenia și Moldova. Transilvania, prinsă la mijloc în conflictul dintre habsburgi și turci, s-a aflat sub suzeranitate otomană până în 1688, când a fost înglobată în Imperiul Habsburgic.
O figură importantă pentru Sibiul secolului XVIII a fost Samuel von Bruckenthal (1721 - 1803), guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, care a construit la Sibiu palatul care-i poartă numele și a strâns o bogată colecție de artă. Conform dorinței sale, colecția de picturi a fost deschisă publicului încă din 1790, iar începând din 1817 a devenit muzeu public.
Între timp, din 1867, Transilvania a fost din nou parte a Regatului Ungariei în cadrul Imperiului Austro-Ungar, iar Sibiul a devenit centrul luptei de emancipare și unitate a românilor. La Sibiu se afla sediul Mitropoliei ortodoxe a românilor din fostul Imperiu Habsburgic, aici a luat ființă, în 1861, ASTRA (Asociațiunea Transilvană pentru Literatura și Cultura Poporului Român) și aici a fost sediul ei central, aici s-a constituit și își avea organul central de conducere Partidul Național Român (1881).
În perioada interbelică, o parte a teritoriului actual al județului Sibiu intra în componența fostelor județe Târnava Mare și Făgăraș. După venirea la putere a regimului comunist, teritoriul județului Sibiu a fost înglobat în Regiunea Brașov, până la reorganizarea administrativ-teritorială din 1968, când s-a constituit județul Sibiu în forma sa actuală. Deși cele două războaie mondiale nu au provocat distrugeri însemnate aici, în perioada comunistă zona a adus o lipsă acută de investiții.
De la sfârșitul anilor 70, au început să emigreze masiv în Germania, fenomen care a dus, până la jumătatea anilor 90, la descreșterea masivă a ponderii sașilor din întreaga populație a județului (de la 19,1% în 1977 la 3,56% în 1992).
Sibiul a fost unul din orașele care s-a revoltat împotriva regimului comunist chiar în zorii revoluției din decembrie 1989. (...)
>
Sursa
Asociația Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, pp. 8-9.
duminică, 25 aprilie 1971
Falcata din Las Angosturas (Spania)
'Falcata' from the necropolis of Las Angosturas, Granada. Cerralbo Museum, Madrid © Ministerio de Cultura
Dimensions
Length = 63 cm; Maximum width = 5.4 cm; Minimum width = 3.1 cm
Technique
Damascene, wrought and soldered
Material
Silver and iron
Abonați-vă la:
Postări (Atom)