<
Denumită și Țara Făgărașului, zona se întinde de la sud-est de orașul Sibiu, de-a lungul cursului mijlociu al râului Olt, în județele Sibiu și Brașov. Regiunea este străjuită la sud de culmile Munților Făgărașului și se deschide la nord spre lunca Oltului, dincolo de care se zăresc colinele din Podișul Hârtibaciului. Partea aflată în județul Sibiu cuprinde orașul Avrig și localitățile Racovița, Cârța, Cârțișoara, Porumbacu de Jos, Arpașu de Jos.
Accesul se face din Sibiu pe E68 în direcția Făgăraș - Brașov trecând peste dealurile de la Hula Bradului și ajungând apoi în Avrig. Aici turistul poate vizita Palatul de Vară Bruckenthal*, un splendid edificiu baroc din secolul XVIII, cu trei corpuri așezate în formă de U. Corpurile laterale au doar parter, în vreme ce corpul central cu parter, etaj și mansardă are un aspect impunător. Grădina cu terase, fântâni și o oranjerie a fost amenajată după modelul baroc** al celei de la Schonbrunn***. Tot în Avrig se poate vizita și biserica ortodoxă din sec. XVIII, în cimitirul căreia se află mormântul cărturarului Gheorghe Lazăr****.
În apropiere de Porumbacu de Jos, la Sărata, se poate vizita biserica ortodoxă Nașterea Domnului din 1804, pictată de frații Grecu, ca și biserica Adormirea Maicii Domnului din Arpașu de Jos, ridicată în 1791. În stânga de pe E68, la Cârța, se află ruina abației cisterciene***** datând din 1202, un monument al goticului timpuriu******, în al cărui cor cu absidă funcționează o biserică evanghelică******. La Cârțișoara turistul poate vizita Muzeul Badea Cârțan, care adăpostește, într-o casă specifică zonei, o colecție de icoane pe sticlă, mobilier pictat și piese de port popular. Muzeul poartă numele unui țăran (Gheorghe Cârțan, 1849 - 1911) care a participat la lupta de emancipare politică a românilor din Transilvania, distribuind în case cărți aduse din România și care a mers pe jos până la Roma pentru a vedea Columna lui Traian, mărturie a originii latine a românilor.
>
Sursa
Asociația Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, p. 32.
Note M. T.
* Reședința de vară a fost construită în 1756 de gucernatorul austriac al Principatului Transilvaniei, Samuel von Bruckenthal. (www.palatulbruckenthalavrig.ro/resedinta-de-vara)
** baroc = Stil artistic apărut în secolul XVI în Italia sub influența Bisericii Catolice și răspândit în Europa în secolul XVII. (www.spațiulconstruit.ro)
*** Reședința dinastiei imperiale Habsburg din Viena a fost construită în 1642 și renovată în 1696 și 1743. Cu cele 1441 de camere, palatul e inclus pe lista UNESCO a Patrimoniului Mondial. (www.wien.info/ro)
**** Gheorghe Lazăr (1779 Avrig/Marele Principat al Transilvaniei - 1823 Avrig/Marele Principat al Transilvaniei) = Pedagog, teolog și inginer. Întemeietorul învățământului în limba română în Țara Românească în 1818. (https://gheorghe.manolea.ro - 5'iunie 2013)
***** Ordin călugăresc catolic întemeiat în 1098 în localitatea franceză Cîteaux, al cărei nume latin era Cistericum. (https://povestisasesti.com - 12 august 2014)
****** gotic = Stil arhitectonic european derivat în secolul al XII lea din stilul romanic și caracterizat prin arcul frânt în construcția catedralelor. (www.ziarulevenimentul.ro - 6 iulie 2016)
****** Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (C. A.) a apărut în comunitatea sașilor în anii 1542-1550, ca urmare a propăvăduirii Reformei Luterane de către brașoveanul Johannes Honterus. (www.evang.ro - Scurt istoric)
Se afișează postările cu eticheta Sibiu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Sibiu. Afișați toate postările
miercuri, 11 iulie 2018
luni, 2 iulie 2018
Ocna Sibiului istorică (A. J. T. SIBIU 2007)
<
Orășelul se află la numai 12 kilometri de Sibiu, pe șoseaua ce se bifurcă din E68 la dreapta în dreptul Aeroportului Sibiu. Exploatarea sării se făcea aici încă din epoca fierului, iar prelucrarea acesteia a fost ocupația de bază a localnicilor vreme de secole, până la închiderea ultimei saline în 1931. În jurul anului 1820, când acțiunea curativă a apei sărate și nămolului a devenit cunoscută, a apărut ideea utilizării balneare a lacurilor naturale formate în salinele abandonate.
Dintre cele 15 lacuri, Lacul Negru, Lacul Roșu și Lacul Brâncoveanu sunt cele mai sărate din Europa, cu o salinitate de 415 grame de sare la litru de apă. În prezent, baza de tratament a fost reamenajată în câteva din clădirile Jugendstil* ridicate între 1906 - 1909 și deține echipamente moderne pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, otorinolaringologice și endocrine. (...)
>
Sursa
Asociația Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, p. 36.
Notă M. T.
* Jugendstil sau Art Nouveau sau Secssion sau Arts &Crafts = Stil artistic european de la sf. sec XIX și înc. sec. XX, apărut în Franța și care reprezintă începutul artei moderne. (www.fundatiacaleavictoriei.ro/aer-nouveau-jugendstil)
Orășelul se află la numai 12 kilometri de Sibiu, pe șoseaua ce se bifurcă din E68 la dreapta în dreptul Aeroportului Sibiu. Exploatarea sării se făcea aici încă din epoca fierului, iar prelucrarea acesteia a fost ocupația de bază a localnicilor vreme de secole, până la închiderea ultimei saline în 1931. În jurul anului 1820, când acțiunea curativă a apei sărate și nămolului a devenit cunoscută, a apărut ideea utilizării balneare a lacurilor naturale formate în salinele abandonate.
Dintre cele 15 lacuri, Lacul Negru, Lacul Roșu și Lacul Brâncoveanu sunt cele mai sărate din Europa, cu o salinitate de 415 grame de sare la litru de apă. În prezent, baza de tratament a fost reamenajată în câteva din clădirile Jugendstil* ridicate între 1906 - 1909 și deține echipamente moderne pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, otorinolaringologice și endocrine. (...)
>
Sursa
Asociația Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, p. 36.
Notă M. T.
* Jugendstil sau Art Nouveau sau Secssion sau Arts &Crafts = Stil artistic european de la sf. sec XIX și înc. sec. XX, apărut în Franța și care reprezintă începutul artei moderne. (www.fundatiacaleavictoriei.ro/aer-nouveau-jugendstil)
sâmbătă, 30 iunie 2018
Păltinișul istoric (A. J. T. SIBIU 2007)
<
Stațiunea turistică permanentă Păltiniș este situată în Munții Cindrel, la 32 km sud-vest de Municipiul Sibiu, de care aparține administrativ. Localitatea aflată la altitudinea de 1442 m a fost întemeiată de Societatea Carpatină Transilvană (Siebenburgischer Karpaten Verein)* în ultimul deceniu al sec. XIX. (...)
>
Sursa
Autoritatea Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, p. 38.
Notă M. T.
* SKV a construit și Cabana Bâlea Lac în 1904. (AJTS, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, p. 39).
Stațiunea turistică permanentă Păltiniș este situată în Munții Cindrel, la 32 km sud-vest de Municipiul Sibiu, de care aparține administrativ. Localitatea aflată la altitudinea de 1442 m a fost întemeiată de Societatea Carpatină Transilvană (Siebenburgischer Karpaten Verein)* în ultimul deceniu al sec. XIX. (...)
>
Sursa
Autoritatea Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, p. 38.
Notă M. T.
* SKV a construit și Cabana Bâlea Lac în 1904. (AJTS, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, p. 39).
luni, 25 iunie 2018
Sibiul istoric (M. D. R. T. 2011)
Desemnat Capitală Europeană a Culturii în 2007, împreună cu Luxembourg, Sibiul a trecut timp de mai mulți ani printr-un proces extins de restaurare și centrul său istoric este acum un mic, dar încântător oraș medieval, pe care îl puteți traversa pe jos, plimbându-vă pe străzile pietonale și piețele înconjurate de clădiri istorice. Cunoscut, de asemenea, sub numele german de Hermannstadt, Sibiul a fost întotdeauna un important centru al comunității germane din Transilvania. Propriu-zis, orașul a fost întemeiat în secolul XII de coloniști germani, cunoscuți aici ca sași și în secolul XVII era cunoscut ca cel mai estic oraș al Europei. Casă a unei populații mixte românești, germane și maghiare, Sibiul aduce împreună cele trei culturi, care, de asemenea, au influențat stilul arhitectonic al orașului.
Piața Mare a Sibiului, una din cele mai mari din Transilvania, a fost întotdeauna adevăratul simbol al orașului. În cursul secolului XV, a fost principala piață de cereal și, de asemenea, loc pentru adunări publice și execuții. Palatele și clădirile istorice care înconjoară piața prezintă elemente ale arhitecturilor gotică, renascentistă și barocă. Acestea includ Palatul Bruckenthal și, în apropiere, hotelul "Împăratul Roman" și hanul "Steaua Albastră", unde a locuit împăratul austriac Iosif II în 1773.
În decembrie 1989, Piața Mare a fost punctul focal al revoluției din Sibiu, eveniment comemorat printr-o placă memorială așezată în pavajul de granit. (...)
Piața Mică a Sibiului, formată între secolele XIV și XVI, este vechiul centru comercial al orașului și unul din punctele de interes cultural ale Sibiului modern. Situată între Piața Mare și Piața Huet, această zonă este caracterizată prin arcuri și galerii exterioare, acoperite și deschise, pe care vechii negustori le foloseau pentru a-și proteja mărfurile, neobișnuitele ferestre mici de pe acoperișuri, pe care localnicii le numeau "ochii orașului" și lămpi de fier forjat suspendate de variate elemente arhitectonice. (...) Muzeul de Istorie a Farmaciei este găzduit aici în fosta farmacie "La Ursul Negru", unde Samuel Hahnemann, părintele homeopatiei, a lucrat în cea mai mare parte a vieții.
Muzeul de Etnografie, care este parte a Complexului Muzeal Național Astra, este situat într-o clădire în stil neo-gotic din Piața Mică. Expoziția permanentă "Artă și cultură universală" a fost realizată în cursul secolului trecut cu numeroase obiecte de artă provenite din mai multe colecții (originare din Africa de Nord, regiunea izvorului Nilului, China, Japonia, Oceania, Asia Mică, Brazilia, Laponia și Australia). Printre artefacte se numără o mumie egipteană și o colecție de cadouri ale fostului dictator Nicolae Ceaușescu.
Acesta este locul cel mai mitologic din Sibiu. Podul Mincinosului leagă două dintre cartierele medievale ale Sibiului, Orașul de Jos și Orașul de Sus. Mai multe legende sunt adesea povestite în legătură cu acest pod. Una dintre ele spune că podul "simte" fiecare minciună rostită de cei care îl traversează și începe să hârâie și să scârție într-un mod amenințător.
Alte legende menționează minciunile îndrăgostiților sau ale negustorilor care își vând mărfurile în zonă. În realitate, numele podului pare să-și aibe originea în înțelegerea greșită ca pod fără piloni, el era numit Liegenbrucke în germană - "podul mincinos" - un omofon al cuvântului Lugenbrucke - "podul mincinosului".
Una dintre cele mai impresionante clădiri amplasate în centrul istoric al orașului este Catedrala Evanghelică din Piața Huet, care are cea mai înaltă clopotniță din Transilvania, de peste 73 de metri. Aceasta poate fi văzut aproape din orice parte a orașului. Biserica are o orgă barocă realizată de un meșter slovac în 1671, care a înlocuit prima orgă adusă în Sibiu în secolul XVI. În 1914, a fost instalată o imensă orgă bisericească, cea mai mare din Europa de Sud-Est. Aceasta a fost complet renovată în 1997 și acum au loc recitaluri de orgă din iunie până în septembrie. Impresionanta clădire a bisericii, construită în stil gotic cu arce curbate și pietre de mormânt pe peretele nordic, a fost ridicată în secolul XVI pe locul unei biserici în stil romanic datând din secolul XII. Statuia episcopului Georg Daniel Teutsch, înălțată în 1899, poate fi admirată în fața bisericii.
Una din cele mai pitorești părți ale Orașului Vechi este Pasajul Scărilor, cunoscut de asemenea, ca "Zidul cu ace". Acesta leagă Orașul de Sus de Orașul de Jos prin două și care urmează zidurile fortificate de lângă Biserica Evanghelică. Construit în secolul XIII din piatră și cărămidă, pasajul duce la Turnul Porții, una din cele mai vechi secțiuni ale fortificațiilor.
Catedrala Mitropolitană "Sfânta Treime" a fost construită la începutul secolului XX, pe locul unei biserici grecești care fusese folosită ca o catedrală episcopală. Patru icoane pictate pe lemn din vechea biserică, montate în argint și împidobite cu pietre prețioase, au fost păstrate în altar. Clădirea, o replică a Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol la o scară mai mică, are caracteristicile unei bazilici bizantine. Elementul central este cupila înconjurată de patru mici turnuri. Exteriorul este decorat cu șiruri de cărămizi galbene și roșii, în timp ce arcul de la intrarea intrarea principală este ornamentat cu cinci desene de mozaic, care au fost realizate la Munchen.
(...)
Azi, parcul natural Dumbrava Sibiului cuprinde mai multe lacuri care izvorăsc din pârâul Valea Aurie, și este străbătut de poteci pentru public. Acesta include, de asemenea, excelentul muzeu în aer liber Astra, o grădină zoologică și un număr de hoteluri și zone de distracții. Muzeul Civilizației Populare Tradiționale amplasat în Dumbrava Sibiului este unul dintre cele mai mari și mai impresionante muzee în aer liber din Europa. Cuprinde peste 300 de locuințe rurale, alături de biserici, hanuri și mori de apă și de vânt, reprezentând tehnologia rurală din întreaga România.
Prima grădină zoologică din România a fost înființată în 1929 în Dumbrava Sibiului. Ocupând o suprafață de 6 hectare, are în prezent 47 specii de animale și păsări, incluzând maimuțe, urși, lupi albi, lupi carpatini, vulpi, tigri, lei, jaguari, pume, porci sălbatici, lame, cerbi carpatini, căprioare de câmp, bivoli albi, ponei, un piton, un crocodil (...), fazani, papagali, păuni și porumbei. (...)
Trecând de grădina zoologică, drumul dntre Sibiu și stațiunea montană Păltiniș traversează satul Rășinari, care este legat de oraș printr-o linie de tramvai lungă de 13 kilometri. (...)
Rășinari este satul natal al mai multor importante personalități culturale românești, ca poetul Octavian Goga și faimosul filozof Emil Cioran. Casele în care ei au locuit sunt deschise vizitatorilor. Alte atracții turistice includ Muzeul Etnografic, Biserica Veche Sfânta Paraschiva, Biserica Sfântul Ilie, Biserica din Deal, vechea școală și ruinele unei cetăți de pământ datând din secolul XIII. (...)
Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 10-13 (Sibiu - The European Capital of Culture).
Piața Mare a Sibiului, una din cele mai mari din Transilvania, a fost întotdeauna adevăratul simbol al orașului. În cursul secolului XV, a fost principala piață de cereal și, de asemenea, loc pentru adunări publice și execuții. Palatele și clădirile istorice care înconjoară piața prezintă elemente ale arhitecturilor gotică, renascentistă și barocă. Acestea includ Palatul Bruckenthal și, în apropiere, hotelul "Împăratul Roman" și hanul "Steaua Albastră", unde a locuit împăratul austriac Iosif II în 1773.
În decembrie 1989, Piața Mare a fost punctul focal al revoluției din Sibiu, eveniment comemorat printr-o placă memorială așezată în pavajul de granit. (...)
Piața Mică a Sibiului, formată între secolele XIV și XVI, este vechiul centru comercial al orașului și unul din punctele de interes cultural ale Sibiului modern. Situată între Piața Mare și Piața Huet, această zonă este caracterizată prin arcuri și galerii exterioare, acoperite și deschise, pe care vechii negustori le foloseau pentru a-și proteja mărfurile, neobișnuitele ferestre mici de pe acoperișuri, pe care localnicii le numeau "ochii orașului" și lămpi de fier forjat suspendate de variate elemente arhitectonice. (...) Muzeul de Istorie a Farmaciei este găzduit aici în fosta farmacie "La Ursul Negru", unde Samuel Hahnemann, părintele homeopatiei, a lucrat în cea mai mare parte a vieții.
Muzeul de Etnografie, care este parte a Complexului Muzeal Național Astra, este situat într-o clădire în stil neo-gotic din Piața Mică. Expoziția permanentă "Artă și cultură universală" a fost realizată în cursul secolului trecut cu numeroase obiecte de artă provenite din mai multe colecții (originare din Africa de Nord, regiunea izvorului Nilului, China, Japonia, Oceania, Asia Mică, Brazilia, Laponia și Australia). Printre artefacte se numără o mumie egipteană și o colecție de cadouri ale fostului dictator Nicolae Ceaușescu.
Acesta este locul cel mai mitologic din Sibiu. Podul Mincinosului leagă două dintre cartierele medievale ale Sibiului, Orașul de Jos și Orașul de Sus. Mai multe legende sunt adesea povestite în legătură cu acest pod. Una dintre ele spune că podul "simte" fiecare minciună rostită de cei care îl traversează și începe să hârâie și să scârție într-un mod amenințător.
Alte legende menționează minciunile îndrăgostiților sau ale negustorilor care își vând mărfurile în zonă. În realitate, numele podului pare să-și aibe originea în înțelegerea greșită ca pod fără piloni, el era numit Liegenbrucke în germană - "podul mincinos" - un omofon al cuvântului Lugenbrucke - "podul mincinosului".
Una dintre cele mai impresionante clădiri amplasate în centrul istoric al orașului este Catedrala Evanghelică din Piața Huet, care are cea mai înaltă clopotniță din Transilvania, de peste 73 de metri. Aceasta poate fi văzut aproape din orice parte a orașului. Biserica are o orgă barocă realizată de un meșter slovac în 1671, care a înlocuit prima orgă adusă în Sibiu în secolul XVI. În 1914, a fost instalată o imensă orgă bisericească, cea mai mare din Europa de Sud-Est. Aceasta a fost complet renovată în 1997 și acum au loc recitaluri de orgă din iunie până în septembrie. Impresionanta clădire a bisericii, construită în stil gotic cu arce curbate și pietre de mormânt pe peretele nordic, a fost ridicată în secolul XVI pe locul unei biserici în stil romanic datând din secolul XII. Statuia episcopului Georg Daniel Teutsch, înălțată în 1899, poate fi admirată în fața bisericii.
Una din cele mai pitorești părți ale Orașului Vechi este Pasajul Scărilor, cunoscut de asemenea, ca "Zidul cu ace". Acesta leagă Orașul de Sus de Orașul de Jos prin două și care urmează zidurile fortificate de lângă Biserica Evanghelică. Construit în secolul XIII din piatră și cărămidă, pasajul duce la Turnul Porții, una din cele mai vechi secțiuni ale fortificațiilor.
Catedrala Mitropolitană "Sfânta Treime" a fost construită la începutul secolului XX, pe locul unei biserici grecești care fusese folosită ca o catedrală episcopală. Patru icoane pictate pe lemn din vechea biserică, montate în argint și împidobite cu pietre prețioase, au fost păstrate în altar. Clădirea, o replică a Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol la o scară mai mică, are caracteristicile unei bazilici bizantine. Elementul central este cupila înconjurată de patru mici turnuri. Exteriorul este decorat cu șiruri de cărămizi galbene și roșii, în timp ce arcul de la intrarea intrarea principală este ornamentat cu cinci desene de mozaic, care au fost realizate la Munchen.
(...)
Azi, parcul natural Dumbrava Sibiului cuprinde mai multe lacuri care izvorăsc din pârâul Valea Aurie, și este străbătut de poteci pentru public. Acesta include, de asemenea, excelentul muzeu în aer liber Astra, o grădină zoologică și un număr de hoteluri și zone de distracții. Muzeul Civilizației Populare Tradiționale amplasat în Dumbrava Sibiului este unul dintre cele mai mari și mai impresionante muzee în aer liber din Europa. Cuprinde peste 300 de locuințe rurale, alături de biserici, hanuri și mori de apă și de vânt, reprezentând tehnologia rurală din întreaga România.
Prima grădină zoologică din România a fost înființată în 1929 în Dumbrava Sibiului. Ocupând o suprafață de 6 hectare, are în prezent 47 specii de animale și păsări, incluzând maimuțe, urși, lupi albi, lupi carpatini, vulpi, tigri, lei, jaguari, pume, porci sălbatici, lame, cerbi carpatini, căprioare de câmp, bivoli albi, ponei, un piton, un crocodil (...), fazani, papagali, păuni și porumbei. (...)
Trecând de grădina zoologică, drumul dntre Sibiu și stațiunea montană Păltiniș traversează satul Rășinari, care este legat de oraș printr-o linie de tramvai lungă de 13 kilometri. (...)
Rășinari este satul natal al mai multor importante personalități culturale românești, ca poetul Octavian Goga și faimosul filozof Emil Cioran. Casele în care ei au locuit sunt deschise vizitatorilor. Alte atracții turistice includ Muzeul Etnografic, Biserica Veche Sfânta Paraschiva, Biserica Sfântul Ilie, Biserica din Deal, vechea școală și ruinele unei cetăți de pământ datând din secolul XIII. (...)
Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 10-13 (Sibiu - The European Capital of Culture).
marți, 23 ianuarie 2018
Biografie cronologică a poetului O. Goga (1881-1938) (BĂLAN 1980)
<
1881 - 1 aprilie
Se naște la Rășinari Octavian Goga.
1892
Goga intră intern la liceul unguresc din Sibiu.
1893 - 14 mai
Goga scrie primele versuri dedicate țăranului român, care "de dimineață până seara tot lucră necontenit/ Dar cu toată osteneala tot este neprețuit."
1897
Apare prima poezie a lui Octavian Goga: Atunci și acum, semnată Tavi, în "Tribuna", 12/24 decembrie.
1898
- Apare a doua poezie a lui Goga: Nu-i fericire pe pământ, semnată Octavian, în "Revista ilustrată", an I, nr. 5-6, mai-iunie.
- Apare a treia poezie a lui Goga: Așa a fost să fie, semnată Octavian, în "Familia" lui Iosif Vulcan, Oradea, an XXXIV, nr. 44, noiembrie.
1899
Trece la liceul românesc din Brașov.
1900
- Goga își ia bacalaureatul.
- Vara, vizitează pentru prima dată Bucureștiul.
- 11 septembrie: Se înscrie la facultatea de litere și filozofie de la Universitatea din Budapesta.
1902
- 1 iulie: Apare la Budapesta revista "Luceafărul", unde Goga își va publica majoritatea poeziilor.
- 1 decembrie: În "Luceafărul" nr. 11 apare poezia, devenită romanță, Bătrîni.
1903
- Vara, la Rășinari, Goga începe să traducă celebrul poem dramatic al lui Emerik Madach* - Tragedia omului.
- Apare în "Luceafărul" poezia Casa noastră, semnată Nic. Otavă.
1904
- Moare învățătoarea Victoria, sora poetului, care i-a inspirat poezia Dăscălița.
- Goga absolvă facultatea de litere și filozofie a Universității din Budapesta și i se eliberează un Absolutorium.
- Apare în "Luceafărul" celebra poezie Oltul, semnată Nic. Otavă.
- aprilie: Apare, în "Luceafărul", poezia Dăscălița.
1905
- Apar în "Luceafărul" antologicele poezii Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune, Clăcașii.
-Apare volumul Poezii, la Budapesta, Institutul tipografic și de editură "Luceafărul". Volumul cuprinde 48 de poezii.
- 24 decembrie: Moare Iosif Goga, tatăl poetului, care a fost probabil prototipul preotului din poezia Apostolul.
1906
Apare în "Viața Românească" poezia cu o puternică notă socială Un om.
1907
Izbucnesc răscoalele țărănești, care îi vor inspira lui Goga mai multe poezii precum: Cain, O țară știu, Cosașul și se vor resimți în întreaga atmosferă a volumului Ne cheamă pământul.
1908
Apare revista lui Octavian Goga "Țara noastră".
1909
Apare volumul de versuri Ne cheamă pământul, în Editura Minerva.
1912
Goga e închis în temnița din Seghedin** pentru articolele sale patriotice îndrăznețe. Acolo scrie poezia Eu știu un basm...
1913
Apare. volumul de versuri În umbra zidurilor, în Editura Minerva.
1914
Apare, în volum, piesa Domnul Notar și se joacă pe scena Teatrului Național din București.
1916
- Apare volumul Cîntece fără țară, în Editura Sfetea, cu un cuvânt înainte al autorului.
- O. Goga ia parte la primul război mondial și scrie ciclul de versuri Război.
1919
Goga e numit ministru al Instrucțiunii în guvernul de Uniune Națională***.
1923
Goga e ales membru al Academiei.
1924
O. Goga obține Premiul Național de poezie.
1928
Apare piesa Meșterul Manole.
1928-1938
Goga scrie foarte rar versuri, e absorbit de politică**** și gazetărie la zi.
1938
- 7 mai: Moare, la Ciucea*****, Octavian Goga.
- Apare volumul postum Din larg.
>
Sursa
Octavian Goga, Poezii, ed. I. Dodu Bălan, editura Ion Creangă / col. Biblioteca școlarului, București, 1980, pp. 201-203.
Note M. T.
* Imre Madach (1823-1864) = Nobil, jurist, politician și poet maghiar. Opwra tradusă de Goga este supranumită "Faustul" maghiar. (www.britannica.com(
** Szeged în limba maghiară. Al patrulea oraș al Ungariei. Situat în sudul țării, lângă granița cu România și Serbia.
*** În guvernul condus de ardeleanul Al. Vaida-Voevod, în perioada 1-16 decembrie 1919.
**** Fondator al Paetidului Național Agrar și apoi lider al Partidului Național Creștin. Prim-ministru în perioada 28.12.1937-11.02.1938.
***** Sat în județul Cluj. În 1920, O. G. cumpără aici domeniul unui proprietar magjiar, loc în care va fi înmormântat alături de soția sa. Conacul va deveni casă memorială. (ro.wikipedia.org)
1881 - 1 aprilie
Se naște la Rășinari Octavian Goga.
1892
Goga intră intern la liceul unguresc din Sibiu.
1893 - 14 mai
Goga scrie primele versuri dedicate țăranului român, care "de dimineață până seara tot lucră necontenit/ Dar cu toată osteneala tot este neprețuit."
1897
Apare prima poezie a lui Octavian Goga: Atunci și acum, semnată Tavi, în "Tribuna", 12/24 decembrie.
1898
- Apare a doua poezie a lui Goga: Nu-i fericire pe pământ, semnată Octavian, în "Revista ilustrată", an I, nr. 5-6, mai-iunie.
- Apare a treia poezie a lui Goga: Așa a fost să fie, semnată Octavian, în "Familia" lui Iosif Vulcan, Oradea, an XXXIV, nr. 44, noiembrie.
1899
Trece la liceul românesc din Brașov.
1900
- Goga își ia bacalaureatul.
- Vara, vizitează pentru prima dată Bucureștiul.
- 11 septembrie: Se înscrie la facultatea de litere și filozofie de la Universitatea din Budapesta.
1902
- 1 iulie: Apare la Budapesta revista "Luceafărul", unde Goga își va publica majoritatea poeziilor.
- 1 decembrie: În "Luceafărul" nr. 11 apare poezia, devenită romanță, Bătrîni.
1903
- Vara, la Rășinari, Goga începe să traducă celebrul poem dramatic al lui Emerik Madach* - Tragedia omului.
- Apare în "Luceafărul" poezia Casa noastră, semnată Nic. Otavă.
1904
- Moare învățătoarea Victoria, sora poetului, care i-a inspirat poezia Dăscălița.
- Goga absolvă facultatea de litere și filozofie a Universității din Budapesta și i se eliberează un Absolutorium.
- Apare în "Luceafărul" celebra poezie Oltul, semnată Nic. Otavă.
- aprilie: Apare, în "Luceafărul", poezia Dăscălița.
1905
- Apar în "Luceafărul" antologicele poezii Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune, Clăcașii.
-Apare volumul Poezii, la Budapesta, Institutul tipografic și de editură "Luceafărul". Volumul cuprinde 48 de poezii.
- 24 decembrie: Moare Iosif Goga, tatăl poetului, care a fost probabil prototipul preotului din poezia Apostolul.
1906
Apare în "Viața Românească" poezia cu o puternică notă socială Un om.
1907
Izbucnesc răscoalele țărănești, care îi vor inspira lui Goga mai multe poezii precum: Cain, O țară știu, Cosașul și se vor resimți în întreaga atmosferă a volumului Ne cheamă pământul.
1908
Apare revista lui Octavian Goga "Țara noastră".
1909
Apare volumul de versuri Ne cheamă pământul, în Editura Minerva.
1912
Goga e închis în temnița din Seghedin** pentru articolele sale patriotice îndrăznețe. Acolo scrie poezia Eu știu un basm...
1913
Apare. volumul de versuri În umbra zidurilor, în Editura Minerva.
1914
Apare, în volum, piesa Domnul Notar și se joacă pe scena Teatrului Național din București.
1916
- Apare volumul Cîntece fără țară, în Editura Sfetea, cu un cuvânt înainte al autorului.
- O. Goga ia parte la primul război mondial și scrie ciclul de versuri Război.
1919
Goga e numit ministru al Instrucțiunii în guvernul de Uniune Națională***.
1923
Goga e ales membru al Academiei.
1924
O. Goga obține Premiul Național de poezie.
1928
Apare piesa Meșterul Manole.
1928-1938
Goga scrie foarte rar versuri, e absorbit de politică**** și gazetărie la zi.
1938
- 7 mai: Moare, la Ciucea*****, Octavian Goga.
- Apare volumul postum Din larg.
>
Sursa
Octavian Goga, Poezii, ed. I. Dodu Bălan, editura Ion Creangă / col. Biblioteca școlarului, București, 1980, pp. 201-203.
Note M. T.
* Imre Madach (1823-1864) = Nobil, jurist, politician și poet maghiar. Opwra tradusă de Goga este supranumită "Faustul" maghiar. (www.britannica.com(
** Szeged în limba maghiară. Al patrulea oraș al Ungariei. Situat în sudul țării, lângă granița cu România și Serbia.
*** În guvernul condus de ardeleanul Al. Vaida-Voevod, în perioada 1-16 decembrie 1919.
**** Fondator al Paetidului Național Agrar și apoi lider al Partidului Național Creștin. Prim-ministru în perioada 28.12.1937-11.02.1938.
***** Sat în județul Cluj. În 1920, O. G. cumpără aici domeniul unui proprietar magjiar, loc în care va fi înmormântat alături de soția sa. Conacul va deveni casă memorială. (ro.wikipedia.org)
luni, 7 septembrie 2015
duminică, 9 martie 2014
sâmbătă, 1 februarie 2014
Româniile frumoase (MACAROV 2007)
Lavinia Macarov, Belles Roumanies 2007, „Tomis”, Constanța, XLI/2007, februarie, p. 80.
Dacă aderarea la UE aduce Europa la noi, anul cultural 2007 ne trimite pe noi în Europa. Orașul Sibiu este capitala asociată a culturii, alături de Marea Regiune (Saarland, Lorrena, Luxembourg, Renania, Walona, Comunitatea francofonă și cea germanofonă din Belgia). Cu această ocazie, Asociația Kulturfabrik organizează o serie de evenimente ce vizează prezentarea culturii românești publicului multinațional din Luxembourg. Literatura, arta cinematografică, muzic, teatrul, se reunesc anul acesta sub numle de Belles Rouamanies.
Primul bistro literar, consacrat prozei artistice, a avut loc în Esch sur Alzette pe 6 februarie și a fost moderat de către Ion Bogdan Lefter. Au fost invitați scriitorii Mircea Cărtărescu și Ștefan Agopian, care în 2006 au fost traduși, alături de alți zece scriitori români, pentru culegerea Les Belles Etrangeres. A fost prezent și scriitorul Pierre Oster, ca reprezentant al literaturii franceze. Evenimentul s-a desfășurat într-o ambianță muzicală asigurată de reprezentanți ai Conservatorului din Esch.
Agopian a citit pasaje din Fric (tradus Zadar pentru a evita omonimia cu cuvântul francez), iar Cărtărescu din De ce iubim femeile, pasaje care sunt traduse în limba franceză, după care publicul a avut posibilitatea să adreseze întrebări.
Următorul eveniment va avea loc pe 6 martie, când Ana Blandiana și Emil Brumaru vor reprezenta poezia românească.
Saga întoarcerii la origini
Întrucât de patru luni sunt „ruptă” de România, am învățat să apreciez ceea ce nu mai am. Și cred că același lucru s-a întâmplat cu majoritatea românilor care trăiesc peste hotare. Așa s-ar explica numărul mare al românilor care au participat la evenimentul de ieri. Ca procentaj, mai bine de 90% din cei prezenți. Aceasta este partea bună a lucrurilor. România și cultura noastră ne interesează. Partea proastă este că până acum nu ne-a interesat.
Totul a mers bine până în momentul în care ni s-a permis să punem întrebări. Majoritatea s-au referit la elemnete menționate de către autori în secțiunile anterioare. Întrebări de genul „Cum poate fi cineva și armean și turc?” și „Pentru cine ați scris De ce iubim femeile?” au predominat. „În ce măsură au fost traduse operele acestor scriitori într-o limbă de circulație internațională?” Acestea sunt cele mai puțin pertinente, având în vedere că noi nu le-am citit nici măcar în română.
Și aici m-am revolta cu toată ființa, m-am revoltat împotriva mea însămi, căci nici eu nu găseam o întrebare pertinentă, deoarece nu citisem decât foarte puțin din opera unuia dintre cei doi.
Am intrat automat în pământ, ca la un examen pentru care nu mă pregătisem. Am zburdat pe ușă afară cu Orbitor varianta kinder garden în franceză, achiziționată pe loc. Căci acesta chiar a fost un examen. Ne vedem la toamnă!
Dacă aderarea la UE aduce Europa la noi, anul cultural 2007 ne trimite pe noi în Europa. Orașul Sibiu este capitala asociată a culturii, alături de Marea Regiune (Saarland, Lorrena, Luxembourg, Renania, Walona, Comunitatea francofonă și cea germanofonă din Belgia). Cu această ocazie, Asociația Kulturfabrik organizează o serie de evenimente ce vizează prezentarea culturii românești publicului multinațional din Luxembourg. Literatura, arta cinematografică, muzic, teatrul, se reunesc anul acesta sub numle de Belles Rouamanies.
Primul bistro literar, consacrat prozei artistice, a avut loc în Esch sur Alzette pe 6 februarie și a fost moderat de către Ion Bogdan Lefter. Au fost invitați scriitorii Mircea Cărtărescu și Ștefan Agopian, care în 2006 au fost traduși, alături de alți zece scriitori români, pentru culegerea Les Belles Etrangeres. A fost prezent și scriitorul Pierre Oster, ca reprezentant al literaturii franceze. Evenimentul s-a desfășurat într-o ambianță muzicală asigurată de reprezentanți ai Conservatorului din Esch.
Agopian a citit pasaje din Fric (tradus Zadar pentru a evita omonimia cu cuvântul francez), iar Cărtărescu din De ce iubim femeile, pasaje care sunt traduse în limba franceză, după care publicul a avut posibilitatea să adreseze întrebări.
Următorul eveniment va avea loc pe 6 martie, când Ana Blandiana și Emil Brumaru vor reprezenta poezia românească.
Saga întoarcerii la origini
Întrucât de patru luni sunt „ruptă” de România, am învățat să apreciez ceea ce nu mai am. Și cred că același lucru s-a întâmplat cu majoritatea românilor care trăiesc peste hotare. Așa s-ar explica numărul mare al românilor care au participat la evenimentul de ieri. Ca procentaj, mai bine de 90% din cei prezenți. Aceasta este partea bună a lucrurilor. România și cultura noastră ne interesează. Partea proastă este că până acum nu ne-a interesat.
Totul a mers bine până în momentul în care ni s-a permis să punem întrebări. Majoritatea s-au referit la elemnete menționate de către autori în secțiunile anterioare. Întrebări de genul „Cum poate fi cineva și armean și turc?” și „Pentru cine ați scris De ce iubim femeile?” au predominat. „În ce măsură au fost traduse operele acestor scriitori într-o limbă de circulație internațională?” Acestea sunt cele mai puțin pertinente, având în vedere că noi nu le-am citit nici măcar în română.
Și aici m-am revolta cu toată ființa, m-am revoltat împotriva mea însămi, căci nici eu nu găseam o întrebare pertinentă, deoarece nu citisem decât foarte puțin din opera unuia dintre cei doi.
Am intrat automat în pământ, ca la un examen pentru care nu mă pregătisem. Am zburdat pe ușă afară cu Orbitor varianta kinder garden în franceză, achiziționată pe loc. Căci acesta chiar a fost un examen. Ne vedem la toamnă!
duminică, 3 februarie 2013
luni, 16 ianuarie 2012
Festivalul de jazz de la Sibiu din 1984 („Tomis” 1984)
<
Evenimentul cardinal al jazzului românesc, cea mai semnificativă manifestare culturală a genului prin gama stilistică și valorică, festivalul de la Sibiu a reunit încă o dată, între 29 martie - 1 aprilie '84, debutanți, forțele interpretative naționale consacrate și mesageri ai cîntului de pe alte meleaguri. Scena sibiană a devenit și la a XIV a ediție a festivalului un spațiu generos, caleidoscopic, al modurilor de exprimare jazzistică, de la dixieland pînă la jazz-rock, free-jazz și jazz minimal, atmosfera sărbătorească dominînd interpreții și numerosul public. Trebuie să mulțumim organizatorilor pentru arta de a stăpîni maratonul muzical și pentru echilibrul axiologic asigurat prin programarea formațiilor STUDIO (Iași) - în prima seară - CREPUSCUL (Timișoara), Trio JOHNNY RĂDUCANU (București), SATURNUS (R.P. Ungară) - în a doua - ANCA PARGHEL (Suceava), ALB-3 (Sibiu), VALENTIN FARCAȘ (Cluj-Napoca), Trio ION BACIU (Iași / Timișoara), sextetul CREATIV (Constanța) și Trio LIUBOMIR DENEV (R. P. Bulgaria) - în a treia - ZBIGNIEW NAMYSLOWSKI și formația sa AIR CONDITION (R. P. Polonă) - în a patra, încheind cu AURA URZICEANU. Reținem strălucitorul flux melodic punctat de asperități timbrale al trompetei lui Dan Huides (STUDIO), rafinamentul liric specific muzicii lui Johnny Răducanu, finețea interpretativă a pianistului Ion Baciu Jr., virtuozitatea de excepție a chitaristului Valentin Farcaș, vocea Ancăi Parghel. Ni s-au părut mai puțin articulate quartetele Zoltan Boros, Dragoș Nedelcu, Garbis Dedeian, Marius Popp. Tradiționalismul a fost susținut de cei mai tineri - Big-bandul Casei pionierilor din Cluj-Napoca - și, în medie, cei mai în vîrstă interpreți - octetul de dixieland din Reșița și Vocal Jazz Quartet din Sibiu. Un splendid paradox.
>
SURSA
?, Festivalul de jazz (...), „Tomis”, Constanța, aprilie 1984.
Evenimentul cardinal al jazzului românesc, cea mai semnificativă manifestare culturală a genului prin gama stilistică și valorică, festivalul de la Sibiu a reunit încă o dată, între 29 martie - 1 aprilie '84, debutanți, forțele interpretative naționale consacrate și mesageri ai cîntului de pe alte meleaguri. Scena sibiană a devenit și la a XIV a ediție a festivalului un spațiu generos, caleidoscopic, al modurilor de exprimare jazzistică, de la dixieland pînă la jazz-rock, free-jazz și jazz minimal, atmosfera sărbătorească dominînd interpreții și numerosul public. Trebuie să mulțumim organizatorilor pentru arta de a stăpîni maratonul muzical și pentru echilibrul axiologic asigurat prin programarea formațiilor STUDIO (Iași) - în prima seară - CREPUSCUL (Timișoara), Trio JOHNNY RĂDUCANU (București), SATURNUS (R.P. Ungară) - în a doua - ANCA PARGHEL (Suceava), ALB-3 (Sibiu), VALENTIN FARCAȘ (Cluj-Napoca), Trio ION BACIU (Iași / Timișoara), sextetul CREATIV (Constanța) și Trio LIUBOMIR DENEV (R. P. Bulgaria) - în a treia - ZBIGNIEW NAMYSLOWSKI și formația sa AIR CONDITION (R. P. Polonă) - în a patra, încheind cu AURA URZICEANU. Reținem strălucitorul flux melodic punctat de asperități timbrale al trompetei lui Dan Huides (STUDIO), rafinamentul liric specific muzicii lui Johnny Răducanu, finețea interpretativă a pianistului Ion Baciu Jr., virtuozitatea de excepție a chitaristului Valentin Farcaș, vocea Ancăi Parghel. Ni s-au părut mai puțin articulate quartetele Zoltan Boros, Dragoș Nedelcu, Garbis Dedeian, Marius Popp. Tradiționalismul a fost susținut de cei mai tineri - Big-bandul Casei pionierilor din Cluj-Napoca - și, în medie, cei mai în vîrstă interpreți - octetul de dixieland din Reșița și Vocal Jazz Quartet din Sibiu. Un splendid paradox.
>
SURSA
?, Festivalul de jazz (...), „Tomis”, Constanța, aprilie 1984.
sâmbătă, 5 ianuarie 2008
Despre un mare patriot român, avrigeanul Vasile Stoica (BUZATU 2008)
Gheorghe Buzatu, Despre un mare patriot român, avrigeanul Vasile Stoica,
în
Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, ed. IV, Vicovia, Bacău, 2008, 446 p.
Vasile
Stoica, îndeobşte
neglijat ori uitat, victimă a holocaustului roşu, aparţine generaţiei de aur a
diplomaţiei române din perioada delimitată de cele două Congrese Mondiale ale
Păcii din 1919-1920 şi 1946 şi de Tratatele de Pace aferente din 1919-1923 şi
1947. A fost, şi mai mult decât atât, unul dintre reprezentanţii ei străluciţi,
un model. Cunoscutul Anuar diplomatic şi consular din 1942 l-a
inclus, la rangul miniştrilor plenipotenţiari clasa I în funcţie, în tabloul
corpului diplomatic al Ministerului Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti
alături de Victor Cădere, Vasile Grigorcea, Raoul Bossy, Ion Christu, Gh.
Davidescu sau Frederic C. Nanu, cu toţii lansaţi sau activând sub
ministeriatele străluciţilor Take Ionescu, I. G. Duca, N. Titulescu, Grigore
Gafencu sau Mihai Antonescu1, dintre care, desigur, nici unul nu
are nevoie de vreo recomandare. în acelaşi breviar, aflăm şi o notiţă
biografică privind activitatea diplomatului Vasile Stoica în
care se marcau, cu exactitate, etapele carierei sale printre primii 20 în
cadrele Ministerului Regal al Afacerilor Străine al României2.
Vasile
Stoica s-a născut
la Avrig (Sibiu), la 1 ianuarie 1889. A făcut temeinice studii liceale la Sibiu
şi Braşov, iar cele superioare la Budapesta, Paris şi Bucureşti, devenind
licenţiat în Litere. A funcţionat iniţial ca profesor la Sibiu, în 1913-1914,
apoi ca redactor la cotidianul „Românul” din Arad. Când a izbucnit Primul
Război Mondial, tânărul sublocotenent a fost mobilizat în armata austro-ungară,
dar, foarte curând după aceea, el a trecut în România, militând, alături de
Take Ionescu şi N. Filipescu, în campania filo-antantistă. Om de vastă cultură,
poliglot desăvârşit, cunoscând fluent nu mai puţin de 14 limbi străine, Vasile
Stoica s-a impus şi ca luptător prin faptă şi scris în acţiunea pentru fondarea
şi, după aceea, pentru recunoaşterea internaţională şi consacrarea României
Mari3. Aşa după cum ulterior avea să
menţioneze, într-o declaraţie păstrată la dosarul său din 1947, el a fost acela
care a redactat proclamaţiile către Ţară şi Armată lansate de regele
Ferdinand I cu prilejul intrării României, în august 1916, în
gloriosul Război al Unităţii Naţionale din 1916-19194. S-a înrolat voluntar în armată,
distingându-se în lupte, fapt pentru care a fost decorat cu „Virtutea
Militară”. A fost rănit şi operat în mai multe rânduri, la Iaşi, capitala
vremelnică a României în 1916-1918. Dar, deja la 5/18 aprilie 1917, potrivit
deciziei Guvernului Ionel I. C. Brătianu şi a Marelui Cartier General
Român, Vasile Stoica a fost trimis, împreună cu Vasile
Lucaciu, preşedintele Ligii Culturale, şi preotul Ion Moţa, în SUA, pentru a
prezenta opiniei publice nord-americane adevărul despre acţiunea României în
Războiul Mondial5, iar în continuare pentru
propagandă în folosul cauzei naţionale şi acţiune pentru reunirea voluntarilor
transilvăneni din Lumea Nouă dispuşi să lupte, în cadrul unei legiuni aflate
sub drapel american (peste 15.000 de oameni), pe frontul din Franţa. în 1917 şi
mai târziu, Vasile Stoica avea să coopereze strâns cu toţi
ceilalţi membri ai emigraţiei române, în primul rând Epaminonda Lucaciu, dr.
Nicolae Lupu şi Ludovic Mrazec, iar, asupra faptelor petrecute, el avea să
stăruie în volumele sale de conferinţe ori de amintiri ca să nu mai vorbim de
intensa activitate desfăşurată în calitate de colaborator al unor celebre
cotidiane nord-americane („The New York Times”, „The Washington Post”, „The New
York Herald Tribune”, „The New Republic”, „The Litteratury Digest” ş.a.). La
începutul lunii iulie 1917, Vasile Stoica a fost primit de
Robert Lansing, liderul Departamentului de Stat al SUA, şi de N. Baker,
titularul Apărării, pentru ca la confluenţa anilor 1917-1918 să efectueze un
amplu turneu de conferinţe, un prilej fericit de a angaja discuţii cu fostul
preşedinte Theodore Roosevelt6 ori cu unii dintre „monştrii
sacri” ai presei nord-americane de la „The Washington Post” şi „The New York
Times”. În context, activitatea lui Vasile Stoica a
câştigat impuls la începutul anului 1918, atât pentru timpul scurt cât a
beneficiat şi de susţinerea Legaţiei României înfiinţate la Washington7, sub conducerea dr. Constantin
Angelescu8, dar şi după aceea, stabilind
strânse raporturi cu viitori lideri ai Cehoslovaciei, Poloniei sau Serbiei
(Thomas G. Masaryk, Ignacyjan Paderewski, H. Hinkovici). Finalmente, contactele
au ajuns să fie extinse până la cel mai înalt nivel, inclusiv la Casa Albă, la
20 septembrie 1918, Vasile Stoica fiind primit, o dată cu
Masaryk, Paderewski şi Hinkovici, de către şeful executivului de la Washington,
nimeni altul decât preşedintele Woodrow Wilson9 , celebrul autor al „Celor 14
puncte” prezentate Congresului la 26 decembrie 1917/8 ianuarie 1918. De altfel,
1918 avea să fie anul marilor împliniri peste Ocean, mai ales în momentul când,
în urma străduinţelor sale sistematice şi necontenite, la 22 iunie/5 iulie, s-a
fondat Liga Naţională a Românilor din America, al cărei
preşedinte a fost ales. Peste puţin timp, la 13 septembrie 1918, Liga avea să
fuzioneze cu Comitetul Naţional Român din Transilvania şi
Bucovina, fondat deja la Paris, în 17/30 aprilie 1918, sub preşedinţia
lui Traian Vuia, transferată apoi dr. Ion Cantacuzino10. După 20 septembrie/3 octombrie
1918, o dată cu formarea la Paris a Consiliului Naţional al Unităţii
Române11, diriguit de Take Ionescu şi
numeroşi ardeleni (Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Traian Vuia ş.a.), liderii
emigraţiei române din America s-au integrat armonios bătăliei generale
declanşate pentru triumful României Mari12. De asemenea, alături de dr. N.
Lupu, Vasile Stoica n-a încetat demersurile la Casa Albă,
pentru a obţine – vizavi de o proiectată Legiune slavă – constituirea
unei Legiuni distincte a voluntarilor români din SUA13 şi care, dat fiind finalul
ostilităţilor generale dintre 1914 şi 1918, n-a mai ajuns pe frontul din Europa14.
Având în
seamă bogata sa experienţă şi rezultatele deosebite obţinute, din momentul în
care la 18 ianuarie 1919 s-a deschis
Areopagul Păcii, Vasile Stoica a fost convocat, în februarie
1919, la Paris ca membru al Delegaţiei României la Versailles. Invitaţia
venea din partea premierului Ionel I. C. Brătianu în persoană, iar acesta l-a
numit ofiţerul său de legătură cu delegaţiile britanică şi americană din
capitala Franţei. în acest fel, Vasile Stoica a debutat
propriu-zis în activitatea diplomatică, care, cu scurte dar motivate
întreruperi, avea a se prelungi până în noiembrie 1947, când la Bucureşti, prin
impunerea de către comunişti a Anei Pauker la conducerea Ministerului
Afacerilor Străine, Centrala a fost dezafectată de… „elementele
burghezo-moşiereşti” şi copleşită peste noapte de infuzia de „noi cadre
diplomatice”- comunişti români şi minoritari, cu toţii agenţi şi unelte la
dispoziţia URSS, puterea ocupantă a momentului în România ca şi în restul
Europei Est-Centrale.
O schiţă
biografică nepretenţioasă îl reţine pe Vasile Stoica ca
fondator al Agenţiei „Rador”, apoi ca director al secţiei din Paris a
instituţiei, dar îndeosebi ca secretar de legaţie, cu începere de la 16 iulie
1921, când a pătruns în Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti, iar, în
continuare ca ministru al României, succesiv în Albania (1930-1932), în
Bulgaria (1932-1936) şi în Ţările Baltice (1937-1939), cel dintâi ambasador
român în Turcia (1939-1940), subsecretar de stat la Ministerul Propagandei
Naţionale (4 martie-14 septembrie 1940)15, trecut în administraţia
Ministerului Afacerilor Străine (după 15 septembrie 1940)16 , pentru ca în perioada
martie 1945 – iulie 1946 să fie desemnat Secretar General al Centralei, apoi
ambasador la Haga (1946-1947) şi, concomitent, delegat la Conferinţa Păcii de
la Paris (iulie-octombrie 1946). Rechemat în ţară la 1 mai 1947, Vasile
Stoica nu avea să mai fie trimis în vreo misiune, iar din
Centrală, aşa cum am menţionat deja, avea să fie eliminat, o dată cu
comunizarea forţată a instituţiei17.
Şi, toate
acesta, în ciuda experienţei sale diplomatice enorme, a meritelor sale
netăgăduite şi a calităţilor de excepţie probate pe parcursul deceniilor
în serviciul ţării. în declaraţia sa la dosar, la care ne-am referit, Vasile
Stoica scria astfel despre idealurile fundamentale ale sale şi ale
generaţiei sale strălucite:
„Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter şi de linie
dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului ţărănescpână la celmai
înalt grad diplomatic prin muncă, talent şi hărnicie; îmi ador ţara şi poporul
meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viaţa mea. Am
fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poţi realiza o
operă atât de importantă”18.
În fapt,
alungarea diplomatului din Ministerul Afacerilor Străine, căruia îi dăduse
peste un sfert de veac strălucire nu reprezenta altceva decât începutul
infernului, pentru el şi pentru atâţia dintre iluştrii săi contemporani, iar în
mod concret pentru întreg poporul său. întrucât pentru Vasile
Stoica au urmat şase ani de închisoare (1948-1954), trei ani de
vremelnică „libertate”, succedată de o nouă condamnare la zece ani temniţă grea
(1957). A murit la Jilava, la 27 iulie 195919.
În afară
de rezultatele sale remarcabile pe tărâmul activităţii diplomatice, în afară de
contribuţiile sale în presă ori de paginile memorialistice tratând epoca
primului război mondial, Vasile Stoica a lăsat în urmă-i un
bogat şi apreciat fond documentar20, adăpostit în Arhivele Naţionale
ale României, Arhiva Istorică Centrală din Bucureşti, unde poate fi
investigat cu maximum de folos ştiinţific şi practic21.
Activitatea
publicistică a lui Vasile Stoica a fost, fără inutile
exagerări, extrem de bogată şi variată. Nefiind posibil, în acest cadru, să
detaliem, ne mulţumim a reţine în principal: lucrările consacrate de Vasile
Stoica problemei naţionale esenţiale pentru românii de pretutindeni în
epoca Primului Război Mondial (vezi, îndeosebi, Habsburgii şi România, Bucureşti,
1915, în colaborare; Suferinţele din Ardeal, Bucureşti,
1916 şi 1917; Bessarabia, Dobrodja, New York,
1919; The Roumanian Question, Pittsburgh,
1919; The Roumanian Nation a Sentry of Western Latin Civilization in
Eastern Europe, Pittsburgh, 1919); paginile memorialistice (în
America pentru cauza Românilor, Bucureşti,
Editura Universul, 1926; O lămurire în legătură cu propaganda noastră
în America. Scrisoare scrisă către D-l Anton Bibescu, Ministrul României la
Washington, Bucureşti, 1924; Un episod de acum 25
de ani, în „Magazin Istoric”, nr. 12/1992, p. 5-8) şi
amplele rapoarte diplomatice (în cea mai mare parte nepublicate) ;
sinteza menţionată din 1937 privind Problema propagandei22 şi materialele
pregătite la nivelul Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti pentru
participarea României la Conferinţa Păcii de la Paris (1946) şi, în sfârşit,
dar nu în cele din urmă, articolele diseminate cu maximă dărnicie în paginile
presei nord-americane în cursul misiunii din 1917-1918 (Roumanian
Question; The Roumanian Nation and the Roumanian Kingdom etc.).
Dintre toate acestea, netăgăduit, cea mai distinctă carieră a fost
rezervată Suferinţelor din Ardeal, care a
înregistrat deja trei ediţii (Bucureşti, 1916-1917 şi Cluj-Napoca, 1994), iar,
de data aceasta, graţie iniţiativei mai presus de orice laudă, a Editurii
Vicovia din Bacău, sporeşte la cea de a patra. Specificăm că, deja
în Prefaţa ediţiei
secunde (scrisă pe când autorul se afla în America şi, deci, localizată şi
datată precis – Washington, DC, 1 noiembrie 1917), Vasile Stoica a
motivat necesitatea cărţii şi i-a explicitat structura, după cum i-a delimitat
bibliografia, iar finalmente – descoperind că „faptele grăiesc ele
destul de lămurit” – a anexat o amplă cronologie,
sub titlul Un mănunchi de isprăvi ale autorităţilor ungureşti.
Iunie 1897 – aprilie 1913. în rest,
drept concluzie generală, Vasile Stoica observa, cu deplină
îndreptăţire pentru acel moment că: „Stăpânirea ungurească şi nemţească
pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără
seamăn în istoria omenirii este să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru
dezrobirea noastră toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi
sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o România puternică, ale
cărei hotare, de la apele Nistrului până în pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi
cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească”.
Erau
consideraţii care, în baza unei expuneri sintetice şi atrăgătoare a Suferinţelor
din Ardeal ale românilor, sistematizate pe parcursul
celor şapte capitole, aveau să se întregească magistral cu aceste premoniţii
adeverite integral chiar în cursul anului 1918, marcat de întreitele clipe
astrale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia:
„Un lucru
de acum încolo e sigur: Ardealul cu toate pământurile româneşti de sub
stăpânirea ungurească şi austriacă, cu Banatul, cu Biharia, cu Sălagiul,
Sătmarul, Maramureşul şi Bucovina vor fi eliberate şi împreunate cu România de
azi, alcătuind astfel laolaltă un mare şi puternic Stat Românesc independent şi
democratic. Tratatul, pe care la intrarea sa în război l-a încheiat România cu
Aliaţii, înainte de toate cu Franţa, Anglia, Italia şi apoi cu Rusia, şi pe
care l-a aprobat în declaraţia sa de război şi marea republică a Statelor Unite
din America, garantează Regatului Român stăpânirea tuturor acestor ţinuturi
româneşti, iar biruinţa Aliaţilor, ale căror izvoare de muniţii şi de arme, de
bani şi de oameni sunt nesecate, e aşa de sigură, precum e sigur că râurile
niciodată nu curg în deal spre vârfurile munţilor”!
În
concluzie, prin forţa realităţilor surprinse şi semnificaţia mesajului
transmis, Suferinţele românilor din Ardeal s-au dovedit
şi au rămas o carte mereu actuală, iar, în consecinţă, absolut necesară.
Prof. univ. dr. Gh. Buzatu
Iaşi, 5 ianuarie 2008
1 Vezi Ministerul Regal al Afacerilor Străine al României, Anuar diplomatic şi consular, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1942, p. 78-79.
2 Ibidem, p. 153.
3 ŞerbanN. Ionescu, Who Was Who in Twentieth Century Romania, Boulder-NewYork, Columbia University Press, 1994, p. 275. Este interesant că, în ediţia română a volumului, numele lui Vasile Stoica nu a mai fost reţinut (cf. Şerban N. Ionescu, Dicţionarul panoramic al personalităţilor din România. Secolul XX, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 2006).
4 Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, I, Bucureşti, Tip. „Hrisovul”, 1995, p. 153.
5 Dinu C. Giurescu, coordonator, Istoria României în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 337.
6 Cf. Ion Stanciu, Theodore Roosevelt, Vasile Stoica şi cauza unităţii româneşti, în „Revista de Istorie”, Bucureşti, nr. 12/1988, p. 1 199-1209.
Dumitru Preda, Vasile Stoica, în „Magazin Istoric”, Bucureşti, nr. 12/1992, p. 4-, Traian Rus, Vasile Stoica, în „Transilvania”, Sibiu, nr. 11/1978, p. 32.
7 In perioada respectivă, Vasile Stoica a fost ataşat personalului Legaţiei.
8 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 474. Activitatea Legaţiei a fost de scurtă durată, fiind încheiată în condiţiile intervenţiei negocierilor de pace separată între România şi Puterile Centrale.
9 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, p. 478; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2004, p. 213. Mai apoi, Vasile Stoica avea să relateze personal întrevederea cu Wilson (cf. 20 septembrie 1918. Cu Prof. Masaryk la Preşedintele Wilson, în „Magazin Istoric”, nr. 12/1995).
10 Dinu C. Giurescu, coordonator, Istoria României în date, p. 347.
11 Fapt remarcabil, Consiliul Naţional, în condiţiile în care România fusese izolată în urma Păcii de la Bucureşti cu Puterile Centrale, avea să fie recunoscut de Puterile Aliate învingătoare în conflagraţia din 1914-1918 – Franţa (12 octombrie 1918), SUA (5 noiembrie 1918), Marea Britanie (12 noiembrie 1918) şi Italia (19 noiembrie 1918).
12 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, p. 479.
13 Pentru epoca respectivă şi acţiunile desfăşurate a se vedea lucrările memorialistice ale lui Vasile Stoica, George Moroianu, jurnalul dr. N. Lupu, studiile recente şi istoriografia raporturilor româno-americane în timpul Războiului Mondial din 1914-1918 (apud Gh. I. Florescu, editor, Relaţii româno-americane în timpurile moderne. Iaşi, Editura Universităţi „Al. I. Cuza”, 1993, passim).
14 Cf. Gelu Neamţu, Legiunea românilor americani, 1917-1918, în voi. Relaţii româno-americane în timpurile moderne, p. 143-160.
15 De remarcat că, la 15 ianuarie 1937, Vasile Stoica redactase excelenta sinteză Problema propagandei, nu demult valorificată de noi (Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu, Diplomaţie şi propagandă, în Diplomaţie şi diplomaţi români, II, Focşani, 2002, p. 329-345) Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, p. 212-226). Reţinem că autorul, în baza experienţei personale şi a analizei fenomenului la nivel global după 1919, releva: „… Necesitatea unei acţiuni pozitive pentru combaterea propagandei duşmănoase în străinătate, pentru răspândirea ştirilor bune despre viaţa şi progresul ţării şi pentru afirmarea şi apărarea drepturilor noastre, pe de o parte, pe de altă parte, necesitatea de a se da opiniei publice a ţării, în vălmăşagul de astăzi, o îndrumare sănătoasă – monarhică şi naţională, democratică şi disciplinată – impune crearea unui organism central viguros, dotat cu personal pregătit şi cu mijloace suficiente, cu menirea şi posibilitatea de a exercita influenţa cerută de interesele naţionale superioare, atât înăuntrul cât şi în afara frontierelor ţării. Nu trebuie să uităm că, dacă este necesar ca presa şi opinia publică din străinătate să fie favorabil informate despre viaţa şi sforţările noastre şi să ne susţină cu căldură, este tot aşa de necesar ca în interiorul ţării presa să fie un mijloc de consolidare şi de disciplinare a vieţii naţionale, un instrument de educaţie şi civilizaţie în serviciul Patriei” (ibidem, p. 222-223).
16 In vremea Războiului din Est (1941-1944), Vasile Stoica avea să joace un rol predominant în aşa-numita Comisie a Păcii, fondată şi dirijată de Mihai Antonescu, pentru pregătirea materialelor necesare Bucureştilor la forumul mondial ce avea să se întrunească după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial (cf. Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului, 1930- 1943, Bucureşti, Editura RAO, 2007, p. 340 şi urm.).
17 Cicerone Ioniţoiu, op. cit., p. 153-154.e
18 Ibidem, p. 154.
19 Potrivit certificatului de deces Seria M, nr. 047968, comunicat de d-na Lia Stoica, fiica eminentului diplomat. Un reuşit portret al diplomatului, scris la cel dintâi semnal, fals, al decesului său, în … 1950, a publicat Pamfil Şeicaru. Materialul cuprindea şi amintiri personale. Reţinem din excelentul eseu: „[Vasile Stoica] era din ce în ce mai prins de problemele de politică externă. N. Titulescu îl avea ca un preţios colaborator; fusese însărcinat să urmărească toate publicaţiile ungureşti, cărţi, reviste, ziare, din care făcea fişe cu aceeaşi râvnă cu care odinioară îşi făcea note din lecturile lui literare. Mediul de la Externe nu-1 transformase însă, rămăsese aceeaşi fire deschisă, naturală, o inteligenţă clară, orientându-se cu siguranţă în complexul problemelor internaţionale, ajutat fiind de sârguincioasa lui lectură” (Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, II, Portrete politice, ediţie I. Oprişan, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002, p. 345).
20 CrisantaPodăreanu, FondulpersonalVasile Stoica, în „Revista Arhivelor”, Bucureşti, nr. 1/1993, pp. 76-82. Filofteia Rînziş, Arhivele personale şi familiale, I, Repertorii arhivistice, Bucureşti, 2001, p. 155. Reţinem numele unora dintre personalităţile cu care Vasile Stoica a corespondat: Ion şi Mihai Antonescu, Constantin Argetoianu, Lucian Blaga, Ionel I. C. Brătianu, Carol al II-lea, Aron Cotruş, PatriarhulMiron Cristea, I. Gigurtu, dr. Petru Groza, Iorgu Iordan, Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu, Sextil Puşcariu, Savel Rădulescu, M. Sadoveanu, Gh.
Tătărescu, Viorel Virgil Tilea, N.Titulescu, Al. Vaida-Voievod, Elena Văcărescu, Traian Vuia ş.a. (ibidem).
21 Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu, Diplomaţie şi propagandă, în Diplomaţie şi diplomaţi români, II, p. 329-345; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, p. 212-226; „Magazin Istoric”, nr. 12/1992; 10/1994; 11/1994; 12/1994; 1/1995; 10/1995; 10/1996; 11/1996 şi „Revista de Istorie Militară”, Bucureşti, nr. 5-6/1997, materiale valorificate de D. Preda şi, îndeosebi, I. Lăcustă. Pe acelaşi temei, al arhivei personale, istoricul Ioan Opriş pregăteşte o biografie a lui Vasile Stoica.
Pentru excepţii, vezi supra, documentele valorificate în paginile revistei „Magazin Istoric”.
22 Editori: Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)