Iulia Carciog, Ministrul Toader şi-a exprimat dorinţa ca Fortul 13 Jilava să devină muzeu, Agerpres, 2 august 2017

Amintiri din închisoarea comunistă Jilava (PICA 2009)

Ioan Victor Pica, Fostul nr. 13 - Jilava, „Revista Astra”, martie 2009, p. 87

Din marginea „grădinii” - căci Jilava, închisoarea de sub pământ, din depărtare, arată ca o grădină - se văd câteva movile de pământ înverzite, așezate în cerc. Odată pășiți pe poarta acestei „grădini”, s- a năpusti asupra noastră o haită de milițieni. Încolțiți din toate părțile de aceștia, am pășit pe o poartă masivă din fier, îngropată toată sub piatră. Odată trecuți de aceasta, ne-am pomenit sub o boltă enormă de beton, vopsită toată în alb. De jur împrejur, cam de un stat de om, pereții sunt dați cu negru. Din loc în loc, cu o roșață de sânge au fost zugrăvite lalele mari și sinistre. Fiecare zgomot de aici se amplifică în zeci de ecouri halucinante.
... Ne aflam la „Secret”. Apoi am fost introduși pe culoarul „Reduitului”. Când s-a deschis ușa unei „catacombe” de beton, ca la comandă, circa 150 de capete, tunse chilug, îmbrobonate de sudoare, aducând mai curînd cu niște figurine de ceară decât cu chipuri omenești, s-au răsucit spre noi. Zumzetul și forfota acestor ființe incredibile, aproape toate goale până la brâu, asemuite în mintea mea cu niște viermi enormi care își caută în materia lăptoasă a aerului poziția cea mai comodă, nu se putea să nu-ți trezească în minte o scenă de infern. O scenă de infern reală. După regula camerei, noi, proaspeții sosiți, am ocupat, locurile pe prici, din imediat apropiere a tinetelor de murdărie. Și cine știe cât timp ar fi trebuit să treacă până ajungeam la fereastră!
Un planton avea un dar nemaipomenit în a inventa zilnic câte o știre propasătă, pe care o servea de obicei cu un fel de mâncare.
„Dumneata nu știi că omul acesta inventează?”, i se adresă unul din colacatarii celulei, altuia. „A inventat?”, răspunse acesta. „Eu nu cred că a inventat. Și chiar dacă a inventat, mie mi-e indiferent. De ce vrei dumneata să mă lipsești de un suport moral, fără de care aș putea muri?”
...Un lucru care m-a impresionat aici era acel echilibru la care ajunseseră vechii pușcăriași prin calculul strict al oricărui efort. Aceștia aveau convingerea că orice mișcare în plus presupunea consum sporit de calorii.
Aici am cunoscut un elev din Cluj, care fusese trimis de la Canal, ca indezirabil, care avea doar 16 ani. Acesta reuși să-mi zguduie imaginea „idilică” pe care mi-o făcusem despre Canal. „Canalul, zicea acesta, muncă, înfometare, bătaie”.
... Cea mai plăcută perioadă a zilei o constituia aici intervalul dintre cină și stingere. Una dintre zecile de figurine de ceară urca în vârful priciului. Pe dată zgomotul amuțea. „Vorbește Domnul cutare”, auzeai. Atunci, pentru două sau trei ore, nu ne mai aflam acolo. Ne închipuiam undeva într-o sală mare de curs. Omul din vârful priciului  se metamorfoza, redevenea el însuși. Ochii îi deveneau strălucitori, iar cuvâtul lui devenea Spirit, ceea ce cu greu ți-ai fi putut închipui că locuiește în acel schelet. Atunci mi se demonstra un adevăr pe care nu aveam să-l uit niciodată: Actul de cultură este poate singurul nostru efort de a depăși această inerție a materiei. El este forța noastră spirituală care ne ridică deasupra celorlalte ființe.
... Într-o seară, un profesor a vorbit despre „Scrierile politice” ale lui Eminescu, ceea ce a constituit pentru mine o adevărată revelație. Descopeream acum un Eminescu integral, fără interpretări false și adaosuri, așa cum am învățat în școală. A trebuit să străbat atâtea garduri de sârmă ghimpată să-l regăsesc pe Eminescu, al nostru.

Despre un mare patriot român, avrigeanul Vasile Stoica (BUZATU 2008)

Gheorghe Buzatu, Despre un mare patriot român, avrigeanul Vasile Stoica, 

în

Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, ed. IV, Vicovia, Bacău, 2008, 446 p.

                          

Vasile Stoica, îndeobşte neglijat ori uitat, victimă a holocaustului roşu, aparţine generaţiei de aur a diplomaţiei române din perioada delimitată de cele două Congrese Mondiale ale Păcii din 1919-1920 şi 1946 şi de Tratatele de Pace aferente din 1919-1923 şi 1947. A fost, şi mai mult decât atât, unul dintre reprezentanţii ei străluciţi, un model. Cunoscutul Anuar diplomatic şi consular din 1942 l-a inclus, la rangul miniştrilor plenipotenţiari clasa I în funcţie, în tabloul corpului diplomatic al Ministerului Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti alături de Victor Cădere, Vasile Grigorcea, Raoul Bossy, Ion Christu, Gh. Davidescu sau Frederic C. Nanu, cu toţii lansaţi sau activând sub ministeriatele străluciţilor Take Ionescu, I. G. Duca, N. Titulescu, Grigore Gafencu sau Mihai Antonescu¹, dintre care, desigur, nici unul nu are nevoie de vreo recomandare. în acelaşi breviar, aflăm şi o notiţă biografică privind activitatea diplomatului Vasile Stoica în care se marcau, cu exactitate, etapele carierei sale printre primii 20 în cadrele Ministerului Regal al Afacerilor Străine al României².

Vasile Stoica s-a născut la Avrig (Sibiu), la 1 ianuarie 1889. A făcut temeinice studii liceale la Sibiu şi Braşov, iar cele superioare la Budapesta, Paris şi Bucureşti, devenind licenţiat în Litere. A funcţionat iniţial ca profesor la Sibiu, în 1913-1914, apoi ca redactor la cotidianul „Românul” din Arad. Când a izbucnit Primul Război Mondial, tânărul sublocotenent a fost mobilizat în armata austro-ungară, dar, foarte curând după aceea, el a trecut în România, militând, alături de Take Ionescu şi N. Filipescu, în campania filo-antantistă. Om de vastă cultură, poliglot desăvârşit, cunoscând fluent nu mai puţin de 14 limbi străine, Vasile Stoica s-a impus şi ca luptător prin faptă şi scris în acţiunea pentru fondarea şi, după aceea, pentru recunoaşterea internaţională şi consacrarea României Mari³. Aşa după cum ulterior avea să menţioneze, într-o declaraţie păstrată la dosarul său din 1947, el a fost acela care a redactat proclamaţiile către Ţară şi Armată lansate de regele Ferdinand I cu prilejul intrării României, în august 1916, în gloriosul Război al Unităţii Naţionale din 1916-1919⁴. S-a înrolat voluntar în armată, distingându-se în lupte, fapt pentru care a fost decorat cu „Virtutea Militară”. A fost rănit şi operat în mai multe rânduri, la Iaşi, capitala vremelnică a României în 1916-1918. Dar, deja la 5/18 aprilie 1917, potrivit deciziei Guvernului Ionel I. C. Brătianu şi a Marelui Cartier General Român, Vasile Stoica a fost trimis, împreună cu Vasile Lucaciu, preşedintele Ligii Culturale, şi preotul Ion Moţa, în SUA, pentru a prezenta opiniei publice nord-americane adevărul despre acţiunea României în Războiul Mondial⁵, iar în continuare pentru propagandă în folosul cauzei naţionale şi acţiune pentru reunirea voluntarilor transilvăneni din Lumea Nouă dispuşi să lupte, în cadrul unei legiuni aflate sub drapel american (peste 15.000 de oameni), pe frontul din Franţa. în 1917 şi mai târziu, Vasile Stoica avea să coopereze strâns cu toţi ceilalţi membri ai emigraţiei române, în primul rând Epaminonda Lucaciu, dr. Nicolae Lupu şi Ludovic Mrazec, iar, asupra faptelor petrecute, el avea să stăruie în volumele sale de conferinţe ori de amintiri ca să nu mai vorbim de intensa activitate desfăşurată în calitate de colaborator al unor celebre cotidiane nord-americane („The New York Times”, „The Washington Post”, „The New York Herald Tribune”, „The New Republic”, „The Litteratury Digest” ş.a.). La începutul lunii iulie 1917, Vasile Stoica a fost primit de Robert Lansing, liderul Departamentului de Stat al SUA, şi de N. Baker, titularul Apărării, pentru ca la confluenţa anilor 1917-1918 să efectueze un amplu turneu de conferinţe, un prilej fericit de a angaja discuţii cu fostul preşedinte Theodore Roosevelt⁶ ori cu unii dintre „monştrii sacri” ai presei nord-americane de la „The Washington Post” şi „The New York Times”. În context, activitatea lui Vasile Stoica a câştigat impuls la începutul anului 1918, atât pentru timpul scurt cât a beneficiat şi de susţinerea Legaţiei României înfiinţate la Washington⁷, sub conducerea dr. Constantin Angelescu⁸, dar şi după aceea, stabilind strânse raporturi cu viitori lideri ai Cehoslovaciei, Poloniei sau Serbiei (Thomas G. Masaryk, Ignacyjan Paderewski, H. Hinkovici). Finalmente, contactele au ajuns să fie extinse până la cel mai înalt nivel, inclusiv la Casa Albă, la 20 septembrie 1918, Vasile Stoica fiind primit, o dată cu Masaryk, Paderewski şi Hinkovici, de către şeful executivului de la Washington, nimeni altul decât preşedintele Woodrow Wilson⁹ , celebrul autor al „Celor 14 puncte” prezentate Congresului la 26 decembrie 1917/8 ianuarie 1918. De altfel, 1918 avea să fie anul marilor împliniri peste Ocean, mai ales în momentul când, în urma străduinţelor sale sistematice şi necontenite, la 22 iunie/5 iulie, s-a fondat Liga Naţională a Românilor din America, al cărei preşedinte a fost ales. Peste puţin timp, la 13 septembrie 1918, Liga avea să fuzioneze cu Comitetul Naţional Român din Transilvania şi Bucovina, fondat deja la Paris, în 17/30 aprilie 1918, sub preşedinţia lui Traian Vuia, transferată apoi dr. Ion Cantacuzino¹⁰. După 20 septembrie/3 octombrie 1918, o dată cu formarea la Paris a Consiliului Naţional al Unităţii Române¹¹, diriguit de Take Ionescu şi numeroşi ardeleni (Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Traian Vuia ş.a.), liderii emigraţiei române din America s-au integrat armonios bătăliei generale declanşate pentru triumful României Mari¹². De asemenea, alături de dr. N. Lupu, Vasile Stoica n-a încetat demersurile la Casa Albă, pentru a obţine – vizavi de o proiectată Legiune slavă – constituirea unei Legiuni distincte a voluntarilor români din SUA¹³ şi care, dat fiind finalul ostilităţilor generale dintre 1914 şi 1918, n-a mai ajuns pe frontul din Europa¹⁴.

Având în seamă bogata sa experienţă şi rezultatele deosebite obţinute, din momentul în care la 18 ianuarie 1919 s-a deschis Areopagul Păcii, Vasile Stoica a fost convocat, în februarie 1919, la Paris ca membru al Delegaţiei României la Versailles. Invitaţia venea din partea premierului Ionel I. C. Brătianu în persoană, iar acesta l-a numit ofiţerul său de legătură cu delegaţiile britanică şi americană din capitala Franţei. în acest fel, Vasile Stoica a debutat propriu-zis în activitatea diplomatică, care, cu scurte dar motivate întreruperi, avea a se prelungi până în noiembrie 1947, când la Bucureşti, prin impunerea de către comunişti a Anei Pauker la conducerea Ministerului Afacerilor Străine, Centrala a fost dezafectată de… „elementele burghezo-moşiereşti” şi copleşită peste noapte de infuzia de „noi cadre diplomatice”- comunişti români şi minoritari, cu toţii agenţi şi unelte la dispoziţia URSS, puterea ocupantă a momentului în România ca şi în restul Europei Est-Centrale.

O schiţă biografică nepretenţioasă îl reţine pe Vasile Stoica ca fondator al Agenţiei „Rador”, apoi ca director al secţiei din Paris a instituţiei, dar îndeosebi ca secretar de legaţie, cu începere de la 16 iulie 1921, când a pătruns în Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti, iar, în continuare ca ministru al României, succesiv în Albania (1930-1932), în Bulgaria (1932-1936) şi în Ţările Baltice (1937-1939), cel dintâi ambasador român în Turcia (1939-1940), subsecretar de stat la Ministerul Propagandei Naţionale (4 martie-14 septembrie 1940)¹⁵, trecut în administraţia Ministerului Afacerilor Străine (după 15 septembrie 1940)¹⁶ , pentru ca în perioada martie 1945 – iulie 1946 să fie desemnat Secretar General al Centralei, apoi ambasador la Haga (1946-1947) şi, concomitent, delegat la Conferinţa Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946). Rechemat în ţară la 1 mai 1947, Vasile Stoica nu avea să mai fie trimis în vreo misiune, iar din Centrală, aşa cum am menţionat deja, avea să fie eliminat, o dată cu comunizarea forţată a instituţiei¹⁷.

Şi, toate acesta, în ciuda experienţei sale diplomatice enorme, a meritelor sale netăgăduite şi a calităţilor de excepţie probate pe parcursul deceniilor în serviciul ţării. în declaraţia sa la dosar, la care ne-am referit, Vasile Stoica scria astfel despre idealurile fundamentale ale sale şi ale generaţiei sale strălucite:

„Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter şi de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului ţărănescpână la celmai înalt grad diplomatic prin muncă, talent şi hărnicie; îmi ador ţara şi poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viaţa mea. Am fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poţi realiza o operă atât de importantă”¹⁸.

În fapt, alungarea diplomatului din Ministerul Afacerilor Străine, căruia îi dăduse peste un sfert de veac strălucire nu reprezenta altceva decât începutul infernului, pentru el şi pentru atâţia dintre iluştrii săi contemporani, iar în mod concret pentru întreg poporul său. întrucât pentru Vasile Stoica au urmat şase ani de închisoare (1948-1954), trei ani de vremelnică „libertate”, succedată de o nouă condamnare la zece ani temniţă grea (1957). A murit la Jilava, la 27 iulie 1959¹⁹.

În afară de rezultatele sale remarcabile pe tărâmul activităţii diplomatice, în afară de contribuţiile sale în presă ori de paginile memorialistice tratând epoca primului război mondial, Vasile Stoica a lăsat în urmă-i un bogat şi apreciat fond documentar²⁰, adăpostit în Arhivele Naţionale ale României, Arhiva Istorică Centrală din Bucureşti, unde poate fi investigat cu maximum de folos ştiinţific şi practic²¹.

Activitatea publicistică a lui Vasile Stoica a fost, fără inutile exagerări, extrem de bogată şi variată. Nefiind posibil, în acest cadru, să detaliem, ne mulţumim a reţine în principal: lucrările consacrate de Vasile Stoica problemei naţionale esenţiale pentru românii de pretutindeni în epoca Primului Război Mondial (vezi, îndeosebi, Habsburgii şi România, Bucureşti, 1915, în colaborare; Suferinţele din Ardeal, Bucureşti, 1916 şi 1917; Bessarabia, Dobrodja, New York, 1919; The Roumanian Question, Pittsburgh, 1919; The Roumanian Nation a Sentry of Western Latin Civilization in Eastern Europe, Pittsburgh, 1919); paginile memorialistice (în America pentru cauza Românilor, Bucureşti, Editura Universul, 1926; O lămurire în legătură cu propaganda noastră în America. Scrisoare scrisă către D-l Anton Bibescu, Ministrul României la Washington, Bucureşti, 1924; Un episod de acum 25 de ani, în „Magazin Istoric”, nr. 12/1992, p. 5-8) şi amplele rapoarte diplomatice (în cea mai mare parte nepublicate) ; sinteza menţionată din 1937 privind Problema propagandei²² şi materialele pregătite la nivelul Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti pentru participarea României la Conferinţa Păcii de la Paris (1946) şi, în sfârşit, dar nu în cele din urmă, articolele diseminate cu maximă dărnicie în paginile presei nord-americane în cursul misiunii din 1917-1918 (Roumanian Question; The Roumanian Nation and the Roumanian Kingdom etc.). Dintre toate acestea, netăgăduit, cea mai distinctă carieră a fost rezervată Suferinţelor din Ardeal, care a înregistrat deja trei ediţii (Bucureşti, 1916-1917 şi Cluj-Napoca, 1994), iar, de data aceasta, graţie iniţiativei mai presus de orice laudă, a Editurii Vicovia din Bacău, sporeşte la cea de a patra. Specificăm că, deja în Prefaţa ediţiei secunde (scrisă pe când autorul se afla în America şi, deci, localizată şi datată precis – Washington, DC, 1 noiembrie 1917), Vasile Stoica a motivat necesitatea cărţii şi i-a explicitat structura, după cum i-a delimitat bibliografia, iar finalmente – descoperind că „faptele grăiesc ele destul de lămurit” – a anexat o amplă cronologie, sub titlul Un mănunchi de isprăvi ale autorităţilor ungureşti. Iunie 1897 – aprilie 1913. în rest, drept concluzie generală, Vasile Stoica observa, cu deplină îndreptăţire pentru acel moment că: „Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o România puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până în pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească”.

Erau consideraţii care, în baza unei expuneri sintetice şi atrăgătoare a Suferinţelor din Ardeal ale românilor, sistematizate pe parcursul celor şapte capitole, aveau să se întregească magistral cu aceste premoniţii adeverite integral chiar în cursul anului 1918, marcat de întreitele clipe astrale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia:

„Un lucru de acum încolo e sigur: Ardealul cu toate pământurile româneşti de sub stăpânirea ungurească şi austriacă, cu Banatul, cu Biharia, cu Sălagiul, Sătmarul, Maramureşul şi Bucovina vor fi eliberate şi împreunate cu România de azi, alcătuind astfel laolaltă un mare şi puternic Stat Românesc independent şi democratic. Tratatul, pe care la intrarea sa în război l-a încheiat România cu Aliaţii, înainte de toate cu Franţa, Anglia, Italia şi apoi cu Rusia, şi pe care l-a aprobat în declaraţia sa de război şi marea republică a Statelor Unite din America, garantează Regatului Român stăpânirea tuturor acestor ţinuturi româneşti, iar biruinţa Aliaţilor, ale căror izvoare de muniţii şi de arme, de bani şi de oameni sunt nesecate, e aşa de sigură, precum e sigur că râurile niciodată nu curg în deal spre vârfurile munţilor”!

În concluzie, prin forţa realităţilor surprinse şi semnificaţia mesajului transmis, Suferinţele românilor din Ardeal s-au dovedit şi au rămas o carte mereu actuală, iar, în consecinţă, absolut necesară.

Prof. univ. dr. Gh. Buzatu

Iaşi, 5 ianuarie 2008

1 Vezi Ministerul Regal al Afacerilor Străine al României, Anuar diplomatic şi consular, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1942, p. 78-79.
2 Ibidem, p. 153.
3 ŞerbanN. Ionescu, Who Was Who in Twentieth Century Romania, Boulder-NewYork, Columbia University Press, 1994, p. 275. Este interesant că, în ediţia română a volumului, numele lui Vasile Stoica nu a mai fost reţinut (cf. Şerban N. Ionescu, Dicţionarul panoramic al personalităţilor din România. Secolul XX, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 2006).
4 Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, I, Bucureşti, Tip. „Hrisovul”, 1995, p. 153.
5 Dinu C. Giurescu, coordonator, Istoria României în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 337.
6 Cf. Ion Stanciu, Theodore Roosevelt, Vasile Stoica şi cauza unităţii româneşti, în „Revista de Istorie”, Bucureşti, nr. 12/1988, p. 1 199-1209.
Dumitru Preda, Vasile Stoica, în „Magazin Istoric”, Bucureşti, nr. 12/1992, p. 4-, Traian Rus, Vasile Stoica, în „Transilvania”, Sibiu, nr. 11/1978, p. 32.
7 In perioada respectivă, Vasile Stoica a fost ataşat personalului Legaţiei.
8 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 474. Activitatea Legaţiei a fost de scurtă durată, fiind încheiată în condiţiile intervenţiei negocierilor de pace separată între România şi Puterile Centrale.
9 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, p. 478; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2004, p. 213. Mai apoi, Vasile Stoica avea să relateze personal întrevederea cu Wilson (cf. 20 septembrie 1918. Cu Prof. Masaryk la Preşedintele Wilson, în „Magazin Istoric”, nr. 12/1995).
10 Dinu C. Giurescu, coordonator, Istoria României în date, p. 347.
11 Fapt remarcabil, Consiliul Naţional, în condiţiile în care România fusese izolată în urma Păcii de la Bucureşti cu Puterile Centrale, avea să fie recunoscut de Puterile Aliate învingătoare în conflagraţia din 1914-1918 – Franţa (12 octombrie 1918), SUA (5 noiembrie 1918), Marea Britanie (12 noiembrie 1918) şi Italia (19 noiembrie 1918).
12 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, p. 479.
13 Pentru epoca respectivă şi acţiunile desfăşurate a se vedea lucrările memorialistice ale lui Vasile Stoica, George Moroianu, jurnalul dr. N. Lupu, studiile recente şi istoriografia raporturilor româno-americane în timpul Războiului Mondial din 1914-1918 (apud Gh. I. Florescu, editor, Relaţii româno-americane în timpurile moderne. Iaşi, Editura Universităţi „Al. I. Cuza”, 1993, passim).
14 Cf. Gelu Neamţu, Legiunea românilor americani, 1917-1918, în voi. Relaţii româno-americane în timpurile moderne, p. 143-160.
15 De remarcat că, la 15 ianuarie 1937, Vasile Stoica redactase excelenta sinteză Problema propagandei, nu demult valorificată de noi (Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu, Diplomaţie şi propagandă, în Diplomaţie şi diplomaţi români, II, Focşani, 2002, p. 329-345) Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, p. 212-226). Reţinem că autorul, în baza experienţei personale şi a analizei fenomenului la nivel global după 1919, releva: „… Necesitatea unei acţiuni pozitive pentru combaterea propagandei duşmănoase în străinătate, pentru răspândirea ştirilor bune despre viaţa şi progresul ţării şi pentru afirmarea şi apărarea drepturilor noastre, pe de o parte, pe de altă parte, necesitatea de a se da opiniei publice a ţării, în vălmăşagul de astăzi, o îndrumare sănătoasă – monarhică şi naţională, democratică şi disciplinată – impune crearea unui organism central viguros, dotat cu personal pregătit şi cu mijloace suficiente, cu menirea şi posibilitatea de a exercita influenţa cerută de interesele naţionale superioare, atât înăuntrul cât şi în afara frontierelor ţării. Nu trebuie să uităm că, dacă este necesar ca presa şi opinia publică din străinătate să fie favorabil informate despre viaţa şi sforţările noastre şi să ne susţină cu căldură, este tot aşa de necesar ca în interiorul ţării presa să fie un mijloc de consolidare şi de disciplinare a vieţii naţionale, un instrument de educaţie şi civilizaţie în serviciul Patriei” (ibidem, p. 222-223).
16 In vremea Războiului din Est (1941-1944), Vasile Stoica avea să joace un rol predominant în aşa-numita Comisie a Păcii, fondată şi dirijată de Mihai Antonescu, pentru pregătirea materialelor necesare Bucureştilor la forumul mondial ce avea să se întrunească după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial (cf. Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului, 1930- 1943, Bucureşti, Editura RAO, 2007, p. 340 şi urm.).
17 Cicerone Ioniţoiu, op. cit., p. 153-154.e
18 Ibidem, p. 154.
19 Potrivit certificatului de deces Seria M, nr. 047968, comunicat de d-na Lia Stoica, fiica eminentului diplomat. Un reuşit portret al diplomatului, scris la cel dintâi semnal, fals, al decesului său, în … 1950, a publicat Pamfil Şeicaru. Materialul cuprindea şi amintiri personale. Reţinem din excelentul eseu: „[Vasile Stoica] era din ce în ce mai prins de problemele de politică externă. N. Titulescu îl avea ca un preţios colaborator; fusese însărcinat să urmărească toate publicaţiile ungureşti, cărţi, reviste, ziare, din care făcea fişe cu aceeaşi râvnă cu care odinioară îşi făcea note din lecturile lui literare. Mediul de la Externe nu-1 transformase însă, rămăsese aceeaşi fire deschisă, naturală, o inteligenţă clară, orientându-se cu siguranţă în complexul problemelor internaţionale, ajutat fiind de sârguincioasa lui lectură” (Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, II, Portrete politice, ediţie I. Oprişan, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002, p. 345).
20 CrisantaPodăreanu, FondulpersonalVasile Stoica, în „Revista Arhivelor”, Bucureşti, nr. 1/1993, pp. 76-82. Filofteia Rînziş, Arhivele personale şi familiale, I, Repertorii arhivistice, Bucureşti, 2001, p. 155. Reţinem numele unora dintre personalităţile cu care Vasile Stoica a corespondat: Ion şi Mihai Antonescu, Constantin Argetoianu, Lucian Blaga, Ionel I. C. Brătianu, Carol al II-lea, Aron Cotruş, PatriarhulMiron Cristea, I. Gigurtu, dr. Petru Groza, Iorgu Iordan, Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu, Sextil Puşcariu, Savel Rădulescu, M. Sadoveanu, Gh.
Tătărescu, Viorel Virgil Tilea, N.Titulescu, Al. Vaida-Voievod, Elena Văcărescu, Traian Vuia ş.a. (ibidem).
21 Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu, Diplomaţie şi propagandă, în Diplomaţie şi diplomaţi români, II, p. 329-345; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, p. 212-226; „Magazin Istoric”, nr. 12/1992; 10/1994; 11/1994; 12/1994; 1/1995; 10/1995; 10/1996; 11/1996 şi „Revista de Istorie Militară”, Bucureşti, nr. 5-6/1997, materiale valorificate de D. Preda şi, îndeosebi, I. Lăcustă. Pe acelaşi temei, al arhivei personale, istoricul Ioan Opriş pregăteşte o biografie a lui Vasile Stoica.
Pentru excepţii, vezi supra, documentele valorificate în paginile revistei „Magazin Istoric”.
22 Editori: Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu.

„Doina Stupcan și Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu” (RUSU 199?)

 Titus Rusu, Doina Stupcan și Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, „Tomis”, Constanța, 199?

În septembrie 1953, când am început cursurile anului universitar, la Facultatea de Drept din București, tensiunea întreținută de fanaticii de la organizațiile de UTM și de partid scăzuse. Din anul întâi am remarcat o fată frumoasă și blondă, Doina Stupcan, cu o alură sportivă, băiețească. Făcea parte dintr-un grup de colegi, în majoritate bucureșteni, care forma un fel de elită a promoției lor. Printre ei se remarca un băiat slăbuț, sobru, corect îmbrăcat, care urmărea atent ce se petrecea pe culoarele facultății. Era Șerban Nedelcovici, care avea să devină un scriitor important. Stabilit în Franța, în 1990, i s-a acordat titlul de Chevalier de l ordre des Artes et des Lettres, iar în 1992 Premiul Academiei Româno-Americane. În luna octombrie 1954, când eram în anul III, într-o sâmbătă după-amiază am plecat într-o excursie în Bucegi. Cred că eram vreo 80 de studenți. În tren era veselie. Tinerii își exprimau euforic evadarea din București pentru două zile. Am văzut-o și pe Doina Stupcan. Am coborât în  Bușteni când se lăsa seara. Începuse să burnițeze. La poalele muntelui, înainte de a începe ascensiunea, un student de la istorie s-a erijat în conducător al excursiei și a dat dispoziții cu privire la modul cum să escaladăm muntele, pentru a ajunge cu bine la Cabana Babele, locul de destinație. La începutul ascensiunii era veselie, se spuneau glume. Pe măsură ce oboseau, s-a instalat tăcerea. Ninsoarea se întețea. Nu bătea vântul. Prin ninsoare s-au auzit niște strigăte speriate, apoi niște comenzi ca la armată. Un student a alunecat de pe potecă și după câțiva zeci de metri s-a izbit de un brad. Câțiva studenți au coborât cu lanternele aprinse și l-au urcat pe potecă, după care mai mult pe sus l-au dus la Cabana Piatra Arsă. Studentul accidentat a rămas la Piatra Arsă în grija cabanierului și a altor turiști. Noi ne-am continuat drumul fără alte incidente până la cabana Babele. Când ne-am culcat, mai ningea lin.

A doua zi, după amiază, am plecat spre Predeal. Când am ajuns la Piatra Arsă, studentul de la Mine era în comă. Conducătorul excursiei a hotărât să-l coborâm cu o targă. S-au oferit să ajute la coborârea studentului cu targa doar vreo 5 sau 6 studenți, printre care Doina Stupcan. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o solidaritate ca în acel grup. Cred că prezența Doinei a contribuit la sudarea grupului și comportarea cu adevărat camaraderească a tinerilor. Zăpada începuse să se topească și exista pericol de alunecare. Nu știu la câte minute ne schimbam la căratul tărgii. Băieții au încercat s-o menajeze pe Doina, dar ea a refuzat. Nici noi nu vream să rămânem mai prejos. Când am ajuns la poalele muntelui, ne aștepta o ambulanță de la Spitalul din Predeal, care a luat studentul accidentat. Mai târziu am aflat că a murit. Pe ceilalți studenți din grup care au transportat targa cu studentul accidentat nu i-am mai întâlnit. Pe Doina o întâlneam zilnic în facultate și ne salutam cu simpatie.

Istoria din Bucegi am povestit-o de multe ori, elogiind comportamentul Doinei. Când am citit romanul Somnul vameșului, în trei volume, de Șerban Nedelcovici, am întâlnit mai multe personaje cunoscute, transfigurate artistic, bineînțeles, printre care și Doina.

Recent am citit „Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat” de D. Jela. Am aflat că Doina Stupcan, la sfârșitul lui 1957 sau începutul lui 1958, a fost arestată și condamnată la șapte ani închisoare. La Jilava a fost colegă de cameră cu Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, fosta soție a lui Eugen Lovinescu și mama Monicăi Lovinescu. Doina Jela reproduce din însemnările Monicăi Lovinescu care a încercat să reconstituie calvarul mamei sale. Monica Lovinescu a fost la Tel Aviv unde a întâlnit co-deținute cu mama sa, la Malmaison și Jilava, care, printre altele, i-au dat relații și despre Doina Stupcan. Citez din însemnările Monicăi Lovinescu: „Doina Stupcan (...) s-a remarcat prin curaj și îndârjire față de anchetatori la proces; îi aducea în fiecare zi mamei de la plimbarea prin curtea închisorii câte o floare, cu toate că un asemenea gest, dacă ar fi fost prins, ar fi fost pedepsit cu izolatorul. Astfel, mama avea prinsă în tăblia superioară a patului - deasupra ei dormea Botzie - un mic buchet care se reînnoia mereu și la care putea privi.”

Din însemnările Monicăi Lovinescu rezultă că Doina era fiică de general, așa cum de altfel se discuta în facultate, iar mama sa lucra într-o cooperativă.

Am cunoscut-o doar în treacăt pe Doiua Stupcan. Dar în cele două cazuri limită, când a ajutat la coborârea cu targa a studentului accidentat, în vreme ce marea majoritate a colegilor s-au eschivat și grija, ca față de o mamă, la Penitenciarul Jilava, pentru colega sa de detenție, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, demonstrează o mare forță de caracter.

În laboratoarele de la Facultatea de Drept care devenise ideologică aproape în totalitate, unde se încerca formarea omului nou, adevăratele caractere au rezistat. 

Este și cazul fiicei de general, Doina Stupcan.

„Parlamentari constănțeni: Sabin IVAN senator” („TOMIS” 1992)

 Parlamentari constănțeni: Sabin IVAN senator, „Tomis”, Constanța, 1992

*

Parlamentul a reușit elaborarea Constituției, pe care nu am votat-o din următoarele motive: n-am fost de acord cu înscrierea a formei de guvernământ înainte ca întregul popor să fie consultat printr-un referendum despre această chestiune; separarea puterilor în stat n-a fost suficient de clar definită, ceea ce ar putea da naștere la interpretări diferite, prin aceasta statul de drept și democrația și statul de drept putând fi puse în pericol. Având în vedere și elaborarea multor legi, pe lângă Constituție, consider activitatea Parlamentului satisfăcătoare. Afirm aceasta deși majoritatea inițiativelor legislative și a amendamentelor propuse de către grupul liberal, din care am făcut parte, au fost respinse. Mașina de vot fesenistă a funcționat impecabil. Grupul parlamentar din care am făcut parte până în ziua de 21 aprilie 1992, când am demisionat, s-a străduit să participe la dezbateri, cât și în comisiile parlamentare, foarte puține din punctele sale vedere fiind însă acceptate de majoritatea fesenistă zdrobitoare.

**

Am activat în Comisia de politică externă și în cadrul Comitetului director pentru Uniunea Interparlamentară, unde am fost vicepreședinte. În primele șapte luni de activitate parlamentară, am făcut făcut parte din Comisia de anchetă pentru evenimentele din 13-15 iunie, iar în ianuarie 1991 am făcut parte din delegația parlamentară care a înaintat la Paris și Bruxelles concluziile preliminare ale anchetei, unde am reprezentat opoziția alături de d-l deputat Sergiu Cunescu. Am prezentat în mod obiectiv evenimentele, criticând pe cei vinovați, ceea ce nu ne-a împiedicat să susținem cu tărie intrarea țării noastre în Consiliul Europei. 

Am fost unul din cei mai incisivi parlamentari prin intervențiile și întrebările puse de la tribuna Parlamentului, pledând, printre altele, pentru o carantină de o legislație, două, a foștilor nomenclaturiști, pentru a nu pătrunde în structurile societății post-revoluționare, la toate nivelele. Consider că este necesar un Purgatoriu. Am pus problema părăsirii Pactului de la Varșovia înainte de evenimentele respective, am criticat guvernul că nu întreprinde nici o măsură relativ la integrarea noastră în Consiliul Europei, întârziată de doi ani de zile, pe când Bulgaria a intrat deja, bucurându-se de toate drepturile. Cele mai importante intervenții le-am făcut cu ocazia legii audio-vizualului, Legii SRI și Legii electorale. Nici unul din amendamentele propuse n-a fost admis. La interpelările adresate executivului sau Biroului Senatului, multe dintre ele izvorând din discuțiile purtate cu alegătorii în biroul senatorial, nu am primit decât răspunsuri vagi.

***

În plan local m-au preocupat ilegalitățile comise de Ministerul Transporturilor, respectiv problema vânzării navelor, pe care am semnalat-o în Senat cu mult înainte de constituirea Comisiei parlamentare pentru cercetarea activității acestui minister. Am intervenit pe lângă organele locale sau la diferite ministere pentru soluționarea unor probleme ca: locuințele, aprovizionarea populației cu butelii, ilegalități comise în aplicarea Legii fondului funciar. Am acuzat pe cei responsabili de răspândirea flagelului SIDA, boală de care suferă câteva sute de constănțeni, Din totalul copiilor bolnavi de SIDA din Europa, peste 50% se găsesc din păcate în orașul nostru.

Am intrat în Parlament cu dorința de a contribui la instaurarea democrației în țara noastră. Așteptările mele au fost în mare parte neîmplinite. Am așteptat 40 de ani aceste clipe, din care 7 ani de detenție politică, anticomunistă. Ca o curiozitate, trebuie să vă spun că am făcut medicina în 22 de ani, începând-o în 1945 și terminând-o în 1967, timp în care am fost deținut politic, am fost exmatriculat de mai multe ori, am lucrat ca frizer. Am făcut pușcărie între anii 1945-1956 la Jilava, la Canal, la Gherla și la Oradea. Sunt președinte de onoare al Filialei județene a Asociației deținuți politici din Constanța. Am candidat pe listele PNL din partea Asociației deținuților politici, fără să fiu membru PNL. Așa cum am declarat în Senat, merg în continuare cu Convenția Democrată. La capăt de drum, apreciez că mi-am făcut cu prisosință datoria, reprezentând adevărata opoziție în Senat. Pentru viitor, consider că, pentru sănătatea democrației, un parlament trebuie să fie cât mai echilibrat, mașina de vot a unei majorități politice zdrobitoare producându-i imense suferințe.

„Jurnal de ocnă” (MIHALCEA 1990)

 Alexandru Mihalcea, Jurnal de ocnă, „Tomis”, Constanța, feb. 1990, p. 1, 10

(10) Un șef și doi membri, formă clasică, o cunoștea și antichitatea, simplă, nu prea greu de recunoscut, mai ales dacă insiști...Nu se poate și nu se poate? Dialectica ne învață și atunci renunțăm - cu greu - la organizație și rămânem la lot. Lotul de la ziaristică, cei șase din care fac parte și eu. preoți, mulți, s-ar putea face și o brigadă cu ei. Unu, doi călugări. Câțiva evrei, nu mulți, am întâlnit vreo-șapte-opt prin cele nouă pușcării de pe solul și din subsolul patriei, cum spunea Florin Pavlovici, prin care am trecut în patru ani - Iancu Saul, student la Filosofie, Barbălată, cel ce declamă cu patos și cu accent „noi vrem pământ”, Max Bănuș, gazetar la „Sportul popular”, rotund la față, cu ochelari și o căciulă imensă ca o cupolă de biserică moscovită, ba chiar, culmea insolitului, un plugar maramureșean, nenea Drozd, și domnul haham Herșcovici, de la Timișoara, silit să lăpăie ca un gânsac prin noroi, din pricina platfusului. Unguri, unguri cu duiumul, unii demult, rămași de pe urma tulburărilor pricinuite de Diktat, cum e Cocoș, altul decât doctorul, zdravăn ca un taur și celebru de la Periprava până în Aiud fiindcă l-a băgat la Jilava pe locotenentul Ștefan cu capul într-un butoi. Și, mai ales, pentru că a supraviețuit isprăvii. Dar cei mai mulți - prospătură, culeși din Banat, din Ardeal, de peste tot; printre ei, Helmuth Roth, fiul fostului al Frontului Etnic German. Și iar studenți - Emil Mihăilescu, de la arhitectură, istoricul Alexandru Zub, de la Iași, Gordan, Milică Pleșa, Barbu Teodorescu, de la medicină, alții de pe la drept, litere, filozofie. Undeva, în alte insule ale gulagului, își târâie viața „dușmanii poporului”, „năpârcile” pe care fălcile devoratoare ale revoluției n-au mai apucat să-i toace la canal: Noica, Giurescu, Petrovici, Steinhardt, Păstorel. Pe lângă noi trec dârele altor destine, lotul elevilor de la „Mihai Viteazul”, au fumat în pod, unul a uitat chiștocul, s-a aprins lemnăria. Sabotaj! O pomană, doar un cretin s-ar gândi la o amendă și la plata stricăciunilor. Și aristocrații, „foștii” - Dinu Cezianu, rasat, înăcrit, fost ministru la Paris,Tudor Greceanu scăpat ca prin minune din celula condamnaților la moarte, nepotul cronicarului, comandor de aviație la escadrila germană de bombardament de noapte Udet Vijeliosul, Riga, coborâtor din poetul Eteriei, poliglot, știe șapte limbi (și, fără glumă, și rusește, a făcut câțiva ani de lagăr la ruși), Lambrino, mic, scăpărător, fratele lui Zizi, cumnat morganatic al lui Carol, Nicolae Brâncoveanu, blajin și discret, căruia îi spunem ceremonios „mon prince”. O rara avis, curiozitate absolută, este căpitanul procuror militar Adrian Nițoiu.

Nu vezi, îmi spune într-o zi năbădăiosul planton Mangeavas, că suntem o țară privită cu ochianul întors? Are dreptate, lagărul este RPR în miniatură, cu o justă reprezentare categorială. Așa e la Salcia, așa e la Stoienești, la Periprava, la Gherla, Aiud și cine mai știe pe unde. Noi suntem instrumentul involuntar al teroarei. Suntem, la scara națiunii, al doilea val mare mânat spre țarcuri. Primul a fost tocat la canal din 49 până în 53, zdrobit la Galeș, Peninsula, Poarta Albă, pe șanțul dinspre Năvodari de la temelia cărora arheologii viitorului vor scoate odată și odată schelete fără nume. La Aiud, unde oamenii au mâncat var de pe pereți de foame, și la Sighet. Au pierit atunci marii intelectuali ai țării, cei mai destoinici militari, flamura clasei politice. Noi suntem altceva, noi facem pasul de la individualitate la număr. Noi suntem statistică. Unii nici nu știu de ce i-au arestat. Năvodul a cules orbește totul, pești , melci, ierburi. Cei ce cunosc adevărul, în toată monstruozitatea lui, sunt la mii de ani lumină de bolgia noastră într-un empireu unde nu există angoasa celor câteva clipe ce precedă fluierul care te smulge din zdrențele păturii la patru din noapte, foamea obsedantă care-ți râcâie mațele până la halucinație, pielea întinsă pe ciolane ca o tobă în care crivățul dă cu dușmănie. Sunt cel puțin trei, după moartea politică a Anei Pauker și a lui Teohari Georgescu: Dej, Drăghici, Nicolski. Bagheta e în mâna lor, capelmaiștrii care au orchestrat acest concert de vaiete împletite cu ritmul biciului într-o cacofonie drăcească. Oricare instrumentist este un „ar fi putut să facă” sau „să-l vadă ceilalți și să ia aminte”. Maiorul Profir: nici treizeci de ani, cu spate de urs sfielnic, moldovean blajin. Cel mai tânăr ofițer superior din trupele române de tancuri, avansat la excepțional. Îl pune dracu să învețe bine și feciorul de țărancă văduvă se pomenește trimis la „Frunze”. Vine în țară, e o capacitate, cine știe până unde poate urca... La o lecție de marxism, politrucul îl pune să vorbească despre minunatele condiții de trai ale poporului sovietic. Sigur, zice Profir, sunt minunate peste tot, dar sunt mai minunate în sud decât în nord. Adică cum? se încruntă ofițerul politic. Adică, răspunde maiorul, vreau să zic că siberienii o duc mai greu decât cei de la Soci că e mai frig, au fost și minus 30 de grade. Aha, va să zică asta a învățat banditul din experiența marelui nostru frate de la răsărit! Este convocat la București, urcat într-un „Gaz” la gară, i se pun ochelari negri și ajunge în beciul contrainformațiilor de pe Maria Rosetti. Un soldat cu șapcă albastră îi smulge epoleții, e dat pe mâna unui locotenent ceist care-i înmoaie oasele (nu singur), intră în cătușe în tribunalul militar de pe Negru Vodă, iese cu șapte ani pentru „defăimarea gloriosului popor sovietic eliberator”. Au trecut luni de zile, dar Profir tot n-a ieșit din starea de buimăceală. farmacistul Gheorghiu, bucureștean, dă de gustul „Europei libere” după 56. Îl aude un vecin, vin doi băieți și-l ridică. Politicoși. „Soția era de față?” Gheorghiu e de modă veche, nu știe să mintă și crede că nici nu are de ce. „Era”. „Dar soacra?”. „Păi era s-o dau afară?!”. În timp ce farmacistul se miră de cât de civilizat îi vorbesc tinerii, alți tineri le umflă pe cele două doamne și întreg trio-ul se îmbarcă pentru arhipeleag. Sababei, predicatorul sâmbătar, a făcut ce face și acum cu sectanții lui în colțul camerei, cu ochii luminați de extaz - slujbe. Sunt luați pe sus, cotonogiți la cataramă și risipiți prin lagăre și pușcării, unde vor fi puși la muncă forțată, mai ales sâmbăta. În toată diversitatea asta de cazuri, non bis in idem, un lucru ne uimește - fatidicul articol 209, pct. II, lit. a din C. P., desagă elastică în care pot încăpea orice destin și orice situație. E pur și simplu genial, cu le poți să condamni până și pe un orb pentru crima de privire dușmănoasă cu coada ochiului către stema partidului.

(Va urma)