Se afișează postările cu eticheta celulă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta celulă. Afișați toate postările
luni, 31 decembrie 2012
joi, 28 aprilie 2011
duminică, 1 martie 2009
Amintiri din închisoarea comunistă Jilava (PICA 2009)
Ioan Victor Pica, Fostul nr. 13 - Jilava, „Revista Astra”, martie 2009, p. 87
Din marginea „grădinii” - căci Jilava, închisoarea de sub pământ, din depărtare, arată ca o grădină - se văd câteva movile de pământ înverzite, așezate în cerc. Odată pășiți pe poarta acestei „grădini”, s- a năpusti asupra noastră o haită de milițieni. Încolțiți din toate părțile de aceștia, am pășit pe o poartă masivă din fier, îngropată toată sub piatră. Odată trecuți de aceasta, ne-am pomenit sub o boltă enormă de beton, vopsită toată în alb. De jur împrejur, cam de un stat de om, pereții sunt dați cu negru. Din loc în loc, cu o roșață de sânge au fost zugrăvite lalele mari și sinistre. Fiecare zgomot de aici se amplifică în zeci de ecouri halucinante.
... Ne aflam la „Secret”. Apoi am fost introduși pe culoarul „Reduitului”. Când s-a deschis ușa unei „catacombe” de beton, ca la comandă, circa 150 de capete, tunse chilug, îmbrobonate de sudoare, aducând mai curînd cu niște figurine de ceară decât cu chipuri omenești, s-au răsucit spre noi. Zumzetul și forfota acestor ființe incredibile, aproape toate goale până la brâu, asemuite în mintea mea cu niște viermi enormi care își caută în materia lăptoasă a aerului poziția cea mai comodă, nu se putea să nu-ți trezească în minte o scenă de infern. O scenă de infern reală. După regula camerei, noi, proaspeții sosiți, am ocupat, locurile pe prici, din imediat apropiere a tinetelor de murdărie. Și cine știe cât timp ar fi trebuit să treacă până ajungeam la fereastră!
Un planton avea un dar nemaipomenit în a inventa zilnic câte o știre propasătă, pe care o servea de obicei cu un fel de mâncare.
„Dumneata nu știi că omul acesta inventează?”, i se adresă unul din colacatarii celulei, altuia. „A inventat?”, răspunse acesta. „Eu nu cred că a inventat. Și chiar dacă a inventat, mie mi-e indiferent. De ce vrei dumneata să mă lipsești de un suport moral, fără de care aș putea muri?”
...Un lucru care m-a impresionat aici era acel echilibru la care ajunseseră vechii pușcăriași prin calculul strict al oricărui efort. Aceștia aveau convingerea că orice mișcare în plus presupunea consum sporit de calorii.
Aici am cunoscut un elev din Cluj, care fusese trimis de la Canal, ca indezirabil, care avea doar 16 ani. Acesta reuși să-mi zguduie imaginea „idilică” pe care mi-o făcusem despre Canal. „Canalul, zicea acesta, muncă, înfometare, bătaie”.
... Cea mai plăcută perioadă a zilei o constituia aici intervalul dintre cină și stingere. Una dintre zecile de figurine de ceară urca în vârful priciului. Pe dată zgomotul amuțea. „Vorbește Domnul cutare”, auzeai. Atunci, pentru două sau trei ore, nu ne mai aflam acolo. Ne închipuiam undeva într-o sală mare de curs. Omul din vârful priciului se metamorfoza, redevenea el însuși. Ochii îi deveneau strălucitori, iar cuvâtul lui devenea Spirit, ceea ce cu greu ți-ai fi putut închipui că locuiește în acel schelet. Atunci mi se demonstra un adevăr pe care nu aveam să-l uit niciodată: Actul de cultură este poate singurul nostru efort de a depăși această inerție a materiei. El este forța noastră spirituală care ne ridică deasupra celorlalte ființe.
... Într-o seară, un profesor a vorbit despre „Scrierile politice” ale lui Eminescu, ceea ce a constituit pentru mine o adevărată revelație. Descopeream acum un Eminescu integral, fără interpretări false și adaosuri, așa cum am învățat în școală. A trebuit să străbat atâtea garduri de sârmă ghimpată să-l regăsesc pe Eminescu, al nostru.
Din marginea „grădinii” - căci Jilava, închisoarea de sub pământ, din depărtare, arată ca o grădină - se văd câteva movile de pământ înverzite, așezate în cerc. Odată pășiți pe poarta acestei „grădini”, s- a năpusti asupra noastră o haită de milițieni. Încolțiți din toate părțile de aceștia, am pășit pe o poartă masivă din fier, îngropată toată sub piatră. Odată trecuți de aceasta, ne-am pomenit sub o boltă enormă de beton, vopsită toată în alb. De jur împrejur, cam de un stat de om, pereții sunt dați cu negru. Din loc în loc, cu o roșață de sânge au fost zugrăvite lalele mari și sinistre. Fiecare zgomot de aici se amplifică în zeci de ecouri halucinante.
... Ne aflam la „Secret”. Apoi am fost introduși pe culoarul „Reduitului”. Când s-a deschis ușa unei „catacombe” de beton, ca la comandă, circa 150 de capete, tunse chilug, îmbrobonate de sudoare, aducând mai curînd cu niște figurine de ceară decât cu chipuri omenești, s-au răsucit spre noi. Zumzetul și forfota acestor ființe incredibile, aproape toate goale până la brâu, asemuite în mintea mea cu niște viermi enormi care își caută în materia lăptoasă a aerului poziția cea mai comodă, nu se putea să nu-ți trezească în minte o scenă de infern. O scenă de infern reală. După regula camerei, noi, proaspeții sosiți, am ocupat, locurile pe prici, din imediat apropiere a tinetelor de murdărie. Și cine știe cât timp ar fi trebuit să treacă până ajungeam la fereastră!
Un planton avea un dar nemaipomenit în a inventa zilnic câte o știre propasătă, pe care o servea de obicei cu un fel de mâncare.
„Dumneata nu știi că omul acesta inventează?”, i se adresă unul din colacatarii celulei, altuia. „A inventat?”, răspunse acesta. „Eu nu cred că a inventat. Și chiar dacă a inventat, mie mi-e indiferent. De ce vrei dumneata să mă lipsești de un suport moral, fără de care aș putea muri?”
...Un lucru care m-a impresionat aici era acel echilibru la care ajunseseră vechii pușcăriași prin calculul strict al oricărui efort. Aceștia aveau convingerea că orice mișcare în plus presupunea consum sporit de calorii.
Aici am cunoscut un elev din Cluj, care fusese trimis de la Canal, ca indezirabil, care avea doar 16 ani. Acesta reuși să-mi zguduie imaginea „idilică” pe care mi-o făcusem despre Canal. „Canalul, zicea acesta, muncă, înfometare, bătaie”.
... Cea mai plăcută perioadă a zilei o constituia aici intervalul dintre cină și stingere. Una dintre zecile de figurine de ceară urca în vârful priciului. Pe dată zgomotul amuțea. „Vorbește Domnul cutare”, auzeai. Atunci, pentru două sau trei ore, nu ne mai aflam acolo. Ne închipuiam undeva într-o sală mare de curs. Omul din vârful priciului se metamorfoza, redevenea el însuși. Ochii îi deveneau strălucitori, iar cuvâtul lui devenea Spirit, ceea ce cu greu ți-ai fi putut închipui că locuiește în acel schelet. Atunci mi se demonstra un adevăr pe care nu aveam să-l uit niciodată: Actul de cultură este poate singurul nostru efort de a depăși această inerție a materiei. El este forța noastră spirituală care ne ridică deasupra celorlalte ființe.
... Într-o seară, un profesor a vorbit despre „Scrierile politice” ale lui Eminescu, ceea ce a constituit pentru mine o adevărată revelație. Descopeream acum un Eminescu integral, fără interpretări false și adaosuri, așa cum am învățat în școală. A trebuit să străbat atâtea garduri de sârmă ghimpată să-l regăsesc pe Eminescu, al nostru.
sâmbătă, 4 ianuarie 1992
„Palade George Emil” (MANEA 1992)
Ion Manea, Români în știința și cultura occidentală, Davis, 1992, p. 292
PALADE George Emil, savant recunoscut în domeniul biologiei celulare, profesor universitar, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină, s-a născut la Iași, în noiembrie 1912. Tatăl său, Emil Palade, era profesor de filosofie, iar mama lui era, de asemenea, profesoară.
Mediul familial l-a încurajat pe viitorul savant în formația sa intelectuală. În 1930 a intrat la Facultatea de Medicină a Universității București. Lucrarea sa de doctorat s-a referit la anatomia microscopică, la histologie.
După terminarea studiilor, a fost cercetător, iar apoi, în timpul războiului, în corpul medical al armatei române.
În 1946, a plecat în Statele Unite, cercetător la New York University. Acolo l-a întâlnit pe Albert Claude, omul de știință care i-a devenit mentor. Doctorul A. Claude, de origine belgiană, lucra temporar la Rockefeller University. În toamna anului 1946, acesta l-a invitat pe Palade să lucreze împreună cu el. Claude lucra în Departamentul de Patologie sub direcția doctorului James Murphy, colaborând cu G. Hogerboom și W. Schneider. K. Porter, care urma să devină împreună cu Palade șeful laboratorului, lucra la cercetări în domeniul microscopiei electronice a țesuturilor animale.
Palade a realizat importanța excepțională a informațiilor științifice obținute cu studiul biochimic. Cum nu era biochimist, a inițiat o colaborare cu P. Siekevitz, care a venit să lucreze cu el în 1955. Împreună cu au combinat metodele inițiale de fracționare a celulei cu microscopie electronică, producând componenți celulari care erau omogeni morfologic. Analiza biochimică a fracțiunile mitocondriale izolate realizate de Siekevitz a stabilit definitiv rolul acestor organisme subcelulare ca un component major producător de energie al celulei.
Poate cel mai important element al cercetării lui Palade a fost explicația mecanismului celular de secreție de proteină. În 1960, laboratorul lui Porter și Palade devenise un fel de Meccă a microscopiei electronice în biologie. Porter și Palade au început să editeze în 1950 revista științifică „Journal of Biochemical and Biophysical Cytology”. Revista a devenit mai târziu „The Journal of Cell Biology” și este cea mai importanță publicație științifică în domeniul biologiei celulare.
În 1961, Palade a fost ales membru al National Academy of Science.
Până în 1960, nici un profesor nu a părăsit R. U. pentru alt post universitar, dar Porter a rupt tradiția acceptând o numire la Harvard. Palade a părăsit și el R. U. în 1973, mutându-se la Yale, iar în 1990 la San Diego.
În 1974 a primit Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină, pe care l-a împărțit cu mentorul său A. Claude și cu C. Dave.
A fost ales membru de onoare al Academiei Române. (...)
La 12 martie 1986, președintele SUA R. Reagan i-a decernat Medalia Națională pentru merite deosebite în domeniul științei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)