Muschetarii din Urziceni (MARIUS TEJA)

 Facebook România mi-a șters, din motiv de spam, linkul știrii „Aktual 24” cu titlul Răfuiala din Urziceni, polițiștii au găsit arsenalul folosit. Perpejan, Aramis, Raimond sunt răniți, iar Said și Izvor au murit – VIDEO, din 9 februarie 2025.

 

Conflictul – în care au fost trase și focuri de armă – a izbucnit intre membrii a două familii din Urziceni și Prahova, cauza fiind relația dintre un băiat și o fată. Potrivit Inspectoratului de Politie Ialomița, în incident au fost implicate peste 25 de persoane, cinci dintre ele ajungând la spitale din Urziceni și București pentru îngrijiri medicale, dintre care două au decedat.

 

Cei doi morți sunt Said și Izvor din clanul Ministru, iar printre răniți s-au aflat porecliții Perpejan, Aramis, Raimond. Polițiștii au constituit filtre in trafic în căutarea suspecților de crimă din clanul Katana: Vica, Vintilica și Milian.

 

Surse judiciare dezvăluiau că în Urziceni, pe strada Rozelor, a fost descoperit, îngropat în curte, următorul arsenal: armă de vânătoare cu alice, cu lungimea de 63 de cm, cu cartușe; pistol neletal Grand Power T 12 M, cu încărcător cu cartușe, dar supus autorizării; o borsetă cu 5 cartușe Gamebore 12 Regal1 32.

Munteanca din Carpații Moldovei versus stăpânirea împărătească în secolul XX (SADOVEANU 1930)

<
(...) Ea stătea singură sub candelă și subt icoane, gîndindu-se ațintit ce are de făcut a doua zi. I se părea lucrul cel mai greu să găsească anume uliță dintre atîtea de multe, și, pe acea anume uliță, anume casă cu mai multe rînduri. În toate odăile șed la masă oameni cu condeiele după ureche și scriu. Iar într-anume odaie șade cel care-i mai mare, primar, ori prefect, ori polițai. Se uită încruntat și-i gras și bărbos. Tot își scoate condeiul din gură și răcnește la cei mai mici. Cînd îl aud, cei de prin odăi pleacă fruntea și scriu mai harnic, trăgînd cu coada ochiului unul la altul și făcîndu-și semne.
Acolo vra să zică e stăpînirea împărătească. Ș-așa în toate tîrgurile sînt slujbași, primari, prefecți și polițai, pînă la București; și la București stă pe tron regele și dă porunci tuturora. Bun lucru neapărat, să fie asemenea rînduială; toate să se facă după poruncă și să se scrie ce s-a făcut. Așa se cunoaște prin tîrguri cine cumpără vite și cine vinde, și care încotro se duce. La Dorna* de-asemeni. Nu-i ca în sus pe Tarcău**, unde oamenii trăiesc cum au apucat și cum îi taie capul. Dacă făptuiește unul o poznă, ori o moarte de om,  se duce prin stîncile munților și se hrănește cu zmeură ca urșii, pînă ce-l alungă la vale iarna. Atuncea-l prind oamenii, îl leagă și-l dau pe mîna stăpînirii de-vale.
(...)
>

Sursa
M. Sadoveanu, Baltagul, ed. Albatros / col. Lyceum - nr. 250, București, 1983, pp. 32-33 (cap. VI).

 Note M. T.
* Vatra Dornei = Municipiul Vatra Dornei este situat în depresiunea Dornelor, în SV județului Suceava. (ro.wikipedia.org)
** Tarcău = Grup de munți din Carpații Orientali, lung de 65 km și lat de 40 km, cu înălțimea maximă de 1664 m. (ro.wikipedia.org)

Biografie cronologică a scriitorului M. Sadoveanu (1880-1961) (BĂLAN 1983)

<
1880
- La 5 noiembrie se naște,  la Pașcani, Mihail Ursaki, primul copil al avocatului Alexandru Sadoveanu, fiu de țăran din ținuturile Gorjului, cătorit cu Profira Ursaki, fiică de răzeși din satul Verșeni* din Moldova.
1880-1892
Sadoveanu își petrece copilăria la Pașcani și vara, la bunici, la Verșeni. La școala primară are învățător pe domnul Busuioc, prototipul Domnului Trandafir din schița cu același titlu**.
1891
Copilul Mihai Ursaki capătă numele Sadoveanu.
1892-1897
Sadoveanu urmează cursurile gimnaziului "Alecu Donici" din Fălticeni.
1895
Moare Profira Sadoveanu - mama scriitorului. Durerea încercată - va mărturisi în lucrarea sa de mai târziu, Anii de ucenicie***: "Cînd a murit mama aveam șaisprezece ani, elev al gimnaziului din Fălticeni. A fost o lovitură așa de brutală, încât am simțit-o îndelung după aceea. Ea iubea în mine pe primogenitura ei și avea și bucuria asemănării mele cu ea."
1897
- Cu pseudonimul Mihai din Pașcani, Sadoveanu publică versuri și schița Domnișoara M... din Fălticeni.
1897-1900
- Urmează cursurile Liceului Național din Iași, unde leagă mare prietenie cu N. N. Beldiceanu, Neculai Dunăreanu și alții.
1899-1900
- Cu pseudonimul M. Cobuz, Sadoveanu publică versuri și proză în revista "Pagini literare".
1900
- Sadoveanu pleacă la București și se înscrie la Facultatea de drept, rătăcește, însă, prin boema literară a capitalei.
1901
- Sadoveanu se stabilește la Fălticeni și se căsătorește cu Ecaterina Bâlu.
- Sadoveanu colaborează la "Revista Modernă" cu poezii, recenzii, traduceri, semnând: M. Sadoveanu - Cobuz, S. Prisăcaru, C. Săteanu, Ilie Pușcașu.
1902
- În iunie este încorporat.
-Colaborează la revista "Pagini literare".
1903
- Colaborează la revista "Sămănătorul". În toamnă va lucra chiar în redacție și va începe colaborarea cu revista "Luceafărul" din Sibiu.
1904
- Sadoveanu debutează editorial cu 4 volume: Povestiri, romanul Șoimii, Dureri înăbușite și Crîșma lui Moș Precu (nuvele), fiind remarcat de Nicolae Iorga, E. Lovinescu, Sextil Pușcariu.
1905
- Sadoveanu se întâlnește cu T. Maiorescu, care făcuse un raport elogios volumului de Povestiri pentru a fi premiate de Academie.
- Sadoveanu publică volumele: Floare ofilită (roman al tîrgului de provincie), Mormîntul unui copil și Amintirile căprarului Gheorghiță. Colaborează la "Convorbiri literare".
- În martie ia ființă la Iași revista "Vatra românească", la care Sadoveanu va deveni un colaborator statornic.
1907
- Au loc marile răscoale țărănești. După înăbușirea lor în sînge, Sadoveanu va fi numit se Spiru Haret inspector al cercurilor culturale sătești și al bibliotecilor populare.
- Împreună cu folcloristul Artur Gorovei scoate, la Fălticeni, o gazetă: "Răvașul poporului. Publică volumul La noi în Viișoara.
1908
- Apar Oameni și locuri, O istorie de demult, Duduia Margareta.
- Se constituie Societatea Scriitorilor Români și Sadoveanu e ales vicepreședinte.
1909
- Scoate revista "Cumpăna" împreună cu Șt. O. Iosif, Ilarie Chendi, D. Anghel.
- Apare Cîntecul amintirii.
1910
- Sadoveanu este numit director al Teatrului Național din Iași, unde va rămîne pînă în 1919.
- Apar Povestiri de seară, Genoveva de Brabant.
1911
Apare Apa morților și în "Viața românească" piesa De ziua mamei.
1912
- Apar Un instigator, Bordeenii.
- În "Viața românească" începe să publice în foileton romanul istoric Neamul Șoimăreștilor.
1913
- Sadoveanu, sublocotenent în rezervă, este încorporat și participă la războiul româno-bulgar****; din experiența războiului se vor ivi volumele Priveliști dobrogene (1914) și 44 de zile în Bulgaria (1916).
1917
- Sadoveanu e director al ziarului de front "România", ce apărea la Iași. Adevăratul conducător al ziarului e O. Goga. Aici publică aproape toți scriitorii activi ai țării.
1918
- Sadoveanu se stabilește la Iași, în casa care a fost a lui M. Kogălniceanu.
1919
- Împreună cu G. Topârceanu, scoate la Iași, revista "Însemnări literare", care va pregăti reapariția "Vieții românești".
1921
- Începe să colaboreze la "Adevărul literar și artistic".
- Apare Cocostîrcul albastru.
1923
- Sadoveanu e ales membru al Academiei Române. Cu acest prilej ține discursul de recepție despre Poezia populară.
1924
- M. Sadoveanu scoate revista "Lumea - bazar săptămânal".
1925
- Apare volumul Venea o moară pe Siret.
1926
- Apare Țara de dincolo de negură.
1927
- În luna iunie va face o călătorie în Olanda, țară pe care în anul următor o va evoca într-o carte.
1928
- Apar Demonul tinereții, Împărăția apelor, Olanda și capodopera Hanu-Ancuței.
1929
- Vizitează Constantinopolul împreună cu Ionel Teodoreanu și Ștefana Velisar.
- Apare Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă.
1930
- Apare romanul Baltagul; autorul va fi sărbătorit cu prilejul semicentenarului nașterii sale.
1931
- Apar Trenul fantomă și Măria sa, Puiul pădurii.
1932
- Apar Nunta domniței Ruxandra și Uvar de M. Sadoveanu
1933
- Apar Locul unde nu s-a întâmplat nimic și Creanga de aur de Mihail Sadoveanu.
1934
- Apar Nopți de Sînziene și Viața lui Ștefan cel Mare de M. Sadoveanu.
1935
- Apare întîiul volum din trilogia sadoveniană Frații Jderi, Ucenicia lui Ionuț.
1936
- Apare Izvorul alb, al doilea volum al trilogiei Frații Jderi.
1937
- Politicienii de dreapta încep atacurile împotriva lui M. Sadoveanu, încercând să-i ardă opera în piața publică.
1938
- La 6 februarie, Universitatea din Iași îi acordă lui M. Sadoveanu titlul de Doctor Honoris Causa.
1939
- Apar scrierile Valea frumoasei și Ochi de urs.
1939
- Numărul 5 al revistei "Viața românească" este dedicat în întregime lui Mihail Sadoveanu.
1940
- Apar Vechime și Divanul persian.
1942
- Apare cel de-al treilea volum al trilogiei Frații Jderi și anume Oamenii Măriei Sale.
1943
- Apare volumul Poveștile de la Bradul Strîmb.
1944
- Apare Anii de ucenicie de M. Sadoveanu.
1945-1949
- Sadoveanu desfășoară o bogată activitate publicistică, colaborînd la "Veac nou", "Jurnal de dimineață", "România liberă", "Scînteia" etc.
- Văd lumina tiparului cărțile sale Fantezii răsăritene (1946), Caleidoscop (1946), Păuna Mică (1948), Mitrea Cocor (1949).
1950
- Împlinind vîrsta de 70 de ani, Sadoveanu e sărbătorit pe scară națională.
1951
- Apare Nada florilor, o reluare a cărții Împărăția apelor.
1952
- Apare romanul istoric Nicoară Potcoavă, o reluare a primului său roman Șoimii din 1904.
1955
- Lui Sadoveanu i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste.
- Începe publicarea ediției de Opere.
1956
- Se tipărește volumul Omagiu lui Mihail Sadoveanu.
1960
- Are loc o strălucită omagiere a vîrstei de 80 de ani în toate revistele țării: "Viața românească", "Gazeta literară", "Contemporanul", "Luceafărul", "Steaua", "Utunk"*****.
1961
- Sadoveanu e distins cu Premiul Lenin pentru pace******.
- 19 octombrie. Moare M. Sadoveanu.
- Înmormîntarea are loc, cu funeralii naționale, la cimitirul Bellu în ziua de 21 octombrie. Pentru veșnicie a fost așezat lîngă Eminescu. Cu acest prilej, Geo Bogza scria: "... în toamna aceasta noi l-am dus la locul de veșnică odihnă pe Ștefan cel Mare al literaturii românești".
>

Sursa
Mihail Sadoveanu, Baltagul, ed. I. D. Bălan, editura Albatros / col. Lyceum - nr. 250, București, 1983, pp. XV - XXIV. (Tablou cronologic)

Note M. T.
* În județul Iași. (ro.wikipedia.org)
** Apărută în 1905, în revista "Albina" din București. (crispedia.ro)
*** Apărut în 1944.
**** Războiul româno-bulgar a fost o componentă a celui de-Al Doilea Război Balcanic, declanșat prin atacarea de către Bulgaria a Serbiei și Greciei, foștii săi aliați din Primul Război Balcanic (1912-1913). (www.historia.ro - Al Doilea Război Balcanic și iluzia succesului diplomatic și militar al României)
***** Revistă marxistă de limbă maghiară, care a apărut la Cluj în anii 1946-1989. (phantasma.lett.ubbcluj.ro - Tito în Utunk)
****** Cea mai înaltă distincție a URSS. A fost creată în 1930. (www.adevarul.ro/locale/slatina - 2015)

 Mihaela Gidei, PMB anunţă că au început lucrările de amplasare a statuii Prinţului Rainier de Monaco, Mediafax, 23 august 2017

 Petre Dobrescu, Neînțelegeri diplomatice ruso-române din cauza numelui unui parc din București, Libertatea, 19 august 2017

Descoperirea cinematografului (CODĂUȘ 1977)

<
(...)
Cinematografie înseamnă a înregistra mișcarea (în grecește kinema = mișcare și grafein = a scrie) prin descompunerea în timp a mișcării și apoi recompunerea ei în proiecția pe ecran. Fiecare din imaginile filmate este încadrată pe peliculă într-un dreptunghi care poartă numele de fotogramă.
(...)
Un alt mijloc de cercetare a descompunerii și reconstituirii mișcării îl reprezintă un instrument denumit stroboscop (strobos = rotație și scopeo = văd). Acesta fost inventat în 1830 de către un geometru și aplicat în cinematografie sub numele de fenakisticop de către profesorul belgian Plateau. Cu acest aparat se poate face sinteza mișcării pornind de la imagini fixe.
O varintnă a fenakisticopului a fost zootropul, reprezentînd fazele succesive ale mișcării unui călăreț, galopînd.
Pînă la forma sa de azi, cinematograful a avut mulți precursori dintre care amintim: cronofotograful lui Marey (1890) și praxinoscopul (1888) lui  cu care Reynaud realizează „teatru optic”.
Pe un ecran mare erau proiectate - cu ajutorul unei lanterne, un decor fix pentru fond, iar cu o altă lanternă o serie de imagini succesive.
Aceste „desene animate” erau pictate pe o bandă flexibilă transparentă cu perforații, ce putea fi rulată de pe o bobină pe alta. Spectacolele aveau succes, fiind acompaniate de muzică, în fața a multor sute de spectatori.
Nu putem prezenta nici toate invențiile care au dus la apariția și perfecționarea cinematografului. Totuși remarcăm în pragul secolului XX două momente mai importante: fabricarea în 1889 a peliculei fotografice din celuloid și anul 1890, cînd Thomas Alva Edison imprimă imagini animate pe o bandă de 35 mm, cu perforații. Aparatul astfel construit l-a denumit „Kinetosocop”. Nu se făcea o proiecție propriu-zisă în sală ci privitorul, după introducerea unei monede în aparat, putea să vadă imagini în mișcare.
Abia în 1895, un cercetător pasinat, Louis Lumiere, văzînd mai înainte într-un bîlci din Paris „Kinematographul ” lui Edison, are ideea de a fructifica această invenție într-un stil mare. Astfel reușește s facă proiecții publice ale filmelor produse de el în toată lumea, încasînd sume enorme.
Tot atunci, la 27 mai 1896 are loc primul spectacol cinematografic și la București, în sala Bosel de pe Calea Victoriei.
În această perioadă, Georges Melies, cu aparate cumpărate de la Lumiere, realizează filme pentru teatrul său de iluzionism utilizînd primele trucaje și travellingul.
(...)
>

SURSA
ing. D. Codăuș, Laboratorul foto-film, ed. Ion Creangă, București, 1977, pp. 65-67.

„Autostrada lui Henri Coandă” (ONCIU 2016)

Camelia Onciu, Autostrada lui Henri Coandă, Simpozionul „Cucuteni - 5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte”, 11, Chişinău, 16-18 septembrie 2016, p. 198-202

Rezumat https://ibn.idsi.md/vizualizare_articol/129278 

Savantul Henri Coandă a inventat un sistem de transport cu tuburi pneumatice prin care braşovenii ar fi ajuns la Bucureşti în jumătate de oră. Acesta a fost primul proiect pentru autostrada Bucureşti-Braşov. Cele mai moderne aeronave, ştiute sau secrete, au toate la bază efectul „Coandă“, descoperirea inginerului român Henri Coandă. Despre el se ştie că ar fi fost ba ungur, ba englez, ba francez. Anul acesta, când se împlinesc 120 de ani de la naşterea lui, se cuvine să reamintim că marele savant era român get-beget. Că multe dintre invenţiile sale le-a brevetat în România.

Un proiect pus în practică, dar nefinalizat, este sistemul de transport pneumatic prin tuburi. Coandă a vrut să lege Braşovul de Bucureşti prin nişte conducte prin care să circule containere şi oameni. De fapt, acesta a fost primul proiect de autostradă Bucureşti-Braşov. 

Un savant pus pe şotii 

Mulţi l-au cunoscut pe Coandă. Era prietenos, se oprea să discute cu oricine se arăta interesat de tainele ştiinţei. Aşa se face că un braşovean l-a întâlnit în 1971. „Eram un proaspăt locotenent de numai 22 de ani. Coandă revenise în ţară de mai bine de un an şi era invitat la fel şi fel de simpozioane de ştiinţă. Aşa am avut privilegiul să-l întîlnesc la Statul Major al Forţelor Aeriene. Savantul avea 85 de ani. Pe toţi ne-a impresionat extraordinara lui jovialitate, era pus pe şotii. Şi povestea romanţat, plăcut, ca un bunic. Dar un bunic atletic. Iar noi, cele patru promoţii de absolvenţi, parcă eram nepoţeii lui“, îşi aminteşte generalul-maior prof. univ. dr. C. Zaharia, rectorul Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă“ din Braşov. 

Efectul Coandă în trăsură

Henri Marie Coandă s-a născut la 7 iunie 1886 în Bucureşti. Tatăl său, generalul Constantin Coandă, era şi profesor de matematică. Mama lui, Aida Danet, era fiica unui medic francez. A studiat sculptura, împreună cu Auguste Rodin, care îl socotea foarte talentat şi a luat şi lecţii de violoncel. „Ne povestea despre începuturile pasiunii lui pentru zbor. Cum, când era mic, scotea capul afară din trăsură fiindcă îi plăcea să simtă cum îi alunecă prin plete curentul de aer. Observaţii care, mai tîrziu, le va aplica în cadrul experimentelor de deviere a unui fluid în alt fluid, adică efectul Coandă“, spune generalul. În 1905, Coandă a devenit ofiţer de artilerie. „La Şcoala Militară a avut ocazia să aibă acces la atelierele Arsenalului Armatei şi să facă unele experimente“, explică generalul Zaharia. 

Avionul fără elice

Hotărât să se dedice cercetării, Coandă a plecat în Franţa şi, în 1909, a absolvit Şcoala Superioară de Aeronautică din Paris. Apoi a urmat cursuri de specializare la cîteva universităţi europene: Charlottenburg, Torino, Liege şi Paris. Celebrul inginer Gustave Eiffel l-a ajutat să construiască un banc mobil de încercări, montat pe o locomotivă, şi un dispozitiv original de înregistrare a fenomenelor aerodinamice din jurul aripilor. La 16 decembrie 1910, la Issy les Moulineaux, cu ocazia Celui de-al Doilea Salon Internaţional de Aeronautică de la Paris, Coandă a prezentat primul avion cu reacţie din lume. Pe eticheta exponatului scria: „Singurele aeroplane fără elicii. Aeroplanele Coandă“. Prin această invenţie, a intrat în istoria aviaţiei mondiale. A arătat de fapt lumii întregi primul avion cu reacţie. 

„Pietricele în gură“

După ceva timp, Coandă s-a hotărât să ridice în aer invenţia. „Ne-a povestit tot, cum a pornit singur motorul fiindcă n-avea mecanic. De fapt, nu era nimeni pe câmpul de la Issy Les Moulineaux, de lângă Paris. Aripile lăcuite au luat foc. S-a desprins de sol, dar la aterizare, s-a izbit de un zid al unui fost castel. Probabil şi-a pierdut cunoştinţa. Când şi-a revenit a zis: “Aveam gura plină de pietricele. Peste câteva clipe mi-am dat seama că pietricelele erau dinţii mei care se spărseseră“, povesteşte generalul. Macheta primului avion cu reacţie din lume a fost adusă la Braşov, special pentru comemorarea a 120 de ani de la naşterea savantului. 

Invenţii de război 

Ziua de 16 decembrie 1910 a deschis o nouă era în aviaţia modernă. Peste câteva luni, inginerul român a devenit director tehnic al uzinelor de avioane şi motoare pentru avion „Bristol“ din Anglia. Aici a realizat mai multe tipuri de avioane denumite „Bristol-Coandă“. În 1914, Coandă a inventat tunul fără recul, care putea trage cinci lovituri deodată. Era vremea când izbucnise prima conflagraţie mondială. Savantul a demisionat de la Bristol pentru a intra în armata franceză. Repartizat la regimentul 22 artilerie, a fost subordonat colonelului Esteinne. Acesta i-a dat misiunea de a proiecta un avion special. Românul a făcut un mic avion biplan cu aripile repliabile, accesibil pe orice fel de teren. 

Părintele prefabricatelor

În 1916, armata română a cerut întoarcerea sublocotenentului Coandă în ţară. Dar francezii au spus că nu se poate deoarece lucrările încredinţate lui nu pot fi continuate şi realizate decât în Franţa, ţară aliată României. După terminarea războiului, a conceput primele prefabricate pentru construcţii: materialul denumit beton-bois, mult mai rezistent decât lemnul. Invenţia a adus statului francez însemnate economii şi refacerea unor localităţi distruse de război. A început să colaboreze cu românii. Din prefabricatele lui s-au construit câteva clădiri importante din Bucureşti şi Iaşi. Dar moartea tatălui său, în 1932, victimă a atentatului comunist asupra clădirii Senatului, l-a marcat profund şi l-a determinat să părăsească din nou România.

Discul zburător

În 1934, a brevetat în Franţa „Procedeul şi dispozitivul pentru devierea unui fluid într-un alt fluid“. Acesta era, de fapt, efectul Coandă. Un an mai tîrziu, a brevetat „aerodina lenticulară“ sau „discul zburător“. „Ne spunea că seamănă cu o farfurie zburătoare. La vremea aceea, fenomenul OZN era la modă, aşa că îl ascultam fascinaţi, imaginaţia noastră ajungea departe. Ne spunea că vrea să ajute statul român să realizeze aerodina, o aeronavă performantă. Voia ca România să fie prima ţară care fabrică OZN-uri“, îşi aminteşte generalul. 

Invenţii în România

Coandă a revenit definitiv în România în 1969 ca director al Institutului de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică (INCREST), institut fondat de el. Deşi octogenar, inginerul nu a abandonat munca de cercetare în cele mai diferite domenii: medical, acustic, optic, aerodinamic, agrotehnie, căutînd să inventeze noi maşini la care să poată fi aplicat efectul Coandă. În aprilie 1967, ziarul The Washington Post publica un articol intitulat „Bunicul avionului cu reacţie munceşte la vârsta de 81 ani“. Oficialităţile însă ţineau secrete descoperirile lui, aşa încât realizările lui din România au creat multe legende.

Transport pneumatic

În anii 1920-1921, Coandă a propus statului francez darea în exploatare a unui tren aerian, primul din lume, care putea circula cu 600 km/oră, viteză care pentru acea epocă era de domeniul fanteziei. Românul propunea construirea de cabine după modelul avioanelor, care să alunece pe cabluri aeriene ajutate de perne de aer. Experienţa a avut loc la Vincennes, comisia i-a dat aprobarea, dar n-a fost niciodată aplicată, din lipsă de fonduri. Coandă a reluat ideea în România. Proiectul „Aerotubexpres“ era o instalaţie de transport prin conducte, pe baza efectului Coandă. Invenţia a fost brevetată în România la 21 mai 1970, cu titlul „Procedeu şi instalaţie de transport pneumatic în interiorul unei canalizaţii tubulare“. Savantul voia ca primii pasageri din lume să fie compatrioţii săi, iar inaugurarea staţiei-pilot urma să fie la Măneciu-Prahova. Românii mileniului III ar fi trebuit să circule prin tuburi, cu 500 km/oră. Iniţial, tubul avea un metru şi era pentru containere cu marfă. Pentru a elimina frecarea, a prevăzut nişte fante pe traseul tuburilor. Obiectul se învelea cu o pernă de aer şi plutea pur şi simplu. 

Magistrala Braşov-Bucureşti

Coandă avea de gând să aplice sistemul de transport prin tuburi pe trei rute. Una dintre ele era Bucureşti-Braşov, pe care urma să se construiască două conductemagistrale. Una pentru garniturile de tren marfar, deplasate prin propulsie pneumatică, în „zbor ghidat“ la viteze supersonice. A doua conductă era pentru transportul de persoane. Al doilea traseu ar fi trebuit să lege Bucureştiul de litoralul Mării Negre şi al treilea - de Oraşul Viitorului, prin „Autostrada Soarelui“. Savantul a şi testat tuburile transportoare, în baza experimentală de la Măneciu Ungureni, în zona muntelui Ciucaş, pe o pantă cu multe curbe, pe râul Teleajen. Tuburile de transport au fost plasate şi la suprafaţă şi în subteran. Rezultatele au fost excelente. Dar cine a mai auzit de aerotubexpres? Coandă, unul dintre cei mai prolifici savanţi ai lumii, a murit la Bucureşti, în 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani. Dacă ar fi reuşit să realizeze magistrala pneumatică, am fi scăpat de tot circul cu promisa autostradă Bucureşti-Braşov. „Mulţi indivizi din societatea modernă sunt ca barcagiii: trag la vâsle, dar stau cu spatele la viitor. Viitorul este suma paşilor pe care-i faceţi, inclusiv a celor mici, ignoraţi sau luaţi în râs“. 

Henri Marie Coandă

„Băiatul acesta s-a născut cu 30, dacă nu chiar cu 50 de ani prea devreme“ spunea prietenul său Gustav Eiffel. 

120 de ani, la Braşov

 Aviatorii aniversează la Braşov 120 de ani de la naşterea lui Coandă. Nu întâmplător e evocată aici personalitatea marelui om de ştiinţă. Singura instituţie de învăţămînt superior din România - Academia Forţelor Aeriene - care îi poartă numele, fiinţează la Braşov din 1995. Pregăteşte cadre militare pentru Forţele Aeriene, specialităţile naviganţi, artilerie antiaeriană, rachete antiaeriene şi radiolocaţie. O delegaţie de cadre militare şi cadeţi ai Academiei Regale din Breda, Olanda, a venit la Braşov să sărbătorească „Ziua Porţilor Deschise“. „De doi ani suntem în schimb de experienţă cu instituţia olandeză. Dacă la început părea că între noi sunt multe deosebiri, acum constatăm că sunt foarte puţine deosebiri“, observă lt.-colonel Dumitru Dinu. 

700 de invenţii

Inventator prolific, cu peste 250 de brevete şi 700 de invenţii, Coandă a conceput şi realizat aparate de ochire pentru avioanele militare, vagoane de beton, cisterne de beton, o instalaţie solară pentru desalinizarea apei de mare. Platforma mobilă pentru experimente aerodinamice era montată pe un tren, iar experimentele se desfăşurau în mişcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris - Saint Quentin. În 1926, în România, Henri Coandă a pus la punct un dispozitiv de detecţie a lichidelor în sol, folosit şi azi în prospectarea petroliferă. În Golful Persic inventatorul român a construit un echipament oceanic de depozitare a petrolului extras departe de malul mării. 

Bunicul avionului cu reacţie

Primul avion realizat de Coandă era dotat cu un motor cu piston de 50 de caiputere. Avionul era împins înainte de aerul absorbit prin faţă şi aruncat cu putere prin spatele lui. Acest principiu stă la baza aviaţiei moderne. Dar aparatul lui era o ciudăţenie şi prin alte aspecte: aripile nu erau de pânză, ca la avioanele cunoscute până atunci, ci din placaj vopsit şi lăcuit. Nu avea elice. Pentru a obţine o portanţă cât mai mare a avionului, a făcut aripa cu fantă (volet) la bordul de atac, „primii voleţi din istorie“, cum spune gen. Zaharia, „şi primul tren de aterizare cu suspensii“. Unii au râs de avionul lui, alţii l-au lăudat. 

Oraşul Viitorului

Unul dintre proiectele ţinute sub tăcere a fost „Delta“, un oraş al elitelor din România, un fel de Sillicon Valley mult mai complex decât cel american. Oraşul Viitorului conceput de Coandă ar fi trebuit să fie un centru de cercetare, dotat cu un computer central ultraperformant şi laboratoare, dar şi locuri de recreere, unele subterane. Amplasamentul era stabilit pe plaja dintre Delta Dunării şi litoral, cu 10 km lungime şi 2 km lăţime.

Bibliografie 

1. http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&a=citeste&p=index&s _id=25950 

Cele mai mari secrete ale României. Adevăruri care ne-au fost ascunse de-a lungul anilor

”REALITATEA.NET”, București, 5 iunie 2015

Modernism versus tradiționalism în literatura română la începutul secolului XX (MINULESCU 1929)

<

(...)

La cafeneaua „Kubler”*, intelectualii sînt împărțiți în două tabere: tradiționaliștii și moderniștii. Tradiționaliștii sînt siniștri. Moderniștii sînt caraghioși. Fiecare tabără își are mesele ei, unde se discută tot așa de zgomotos și se consumă tot așa de timid. Discuțiile și consumațiile lor, însă, au un punct comun. Plictisesc deopotrivă - discuțiile pe clienți serioși, iar consumațiile pe chelnerii zeloși. Majoritate intelectualilor discută în vînt și consumă pe credit. Tradiționaliști, însă, sau moderniști, toți intelectualii de la „Kubler” sînt boemi. Clienții car eobișnuiesc să-și plătească totdeauna consumația se feresc să se apropie prea mult de mesele lor. În schimb, papa Kubler îi apreciază și îi îi cultivă ca pe niște de buruieni de leac. Pe vremuri, făcuse și el pe intelectualul la Heidelberg**. Astăzi, însă, se ocupă cu lucruri mai serioase. Are o cafenea, un hotel, o colecție de pipe și cîteva icoane vechi, iar în orele libere se duce să pescuiască prin locurile din jurul Bucureștilor. Știe tot felul de lucruri. Știe mai mult ca toți clienții săi la un loc. Știe, bunăoară, că „peștele mare cu rîma mică se prinde”. Și ca dovadă că este așa, majoritatea clienților cu plată nu vin la cafeneaua lui papa Kubler de dragul consumațiilor, ci mai mult de dragul celor cîțiva chibiți intelectuali. Papa Kubler are monopolul chibiților din București. În cafeneaua lui, al anumite ore, te poți distra mai bine și mai ieftin decît la orice alt spectacol.

Tot de dragul  lor am intrat și eu pentru prima dată în cafeneaua „Kubler”. La început, după cum era natural, am văzut pe intelectualii din tabăra tradiționalistă, car enu vorbeau decît despre Creangă, Eminescu și încă alte două mari entități intelectuale contemporane: un profesor de istorie cu barba neagră*** și un poet cu plete blonde****. Mai tîrziu, însă, tabăra tradiționaliștilor s-a împărțit în două. Una a rămas cu istoricul, iar alta numai cu poetul.

În tabăra moderniștilor am fost introdus de un pictor ratat, pe care îl cunoscusem întîmplător la Paris,, unde nimerise probabil din greșeală, după ce fugise din Munchen. Fiindcă n-avea bani ca să se întoarcă în țară, îmi propusese să-mi zugrăvească mobila din odaia de culcare cu chipuri de femei goale - de altfel singura sa lucrare mai serioasă. De atunci și pînă ce l-am întîlnit din nou în București na mai lucrase nimic. Probabil nu fusese un pictor propriu-zis. Dovadă că la București nu mai făcea pictură. Făcea pe intelectualul în tabăra moderniștilor de la „Kubler”. Eu însă, deși trecusem dintr-o tabără în alta, nu-mi puteam totuși da seama dacă sînt sau nu un intelect adevărat.

Într-o zi, moderniștii mă roagă să le împrumut pe Baudelaire*****, pe care nu-l citiseră încă, și pe Rimbaud******, Laforgue*******, Corbiere********, Aloisus Bertrand********* și contele de Lautreamont**********. Din ziua aceea, însă, mi-am căpătat beleaua cu ei. Pînă atunci trăiseră ca niște frați buni și se manifestaseră în devălmășie intelectuală, fără ca vreunul din ei să-și fi bănuit bănuit vreodată confratele că ar putea avea mai mult talent ca el. De data asta, însă, intrase dihonia între ei... Se hotărîseră să-și aleagă și ei, ca la Paris, un șef - un șef de școală, bineînțeles, care să le îndrepte versurile și să-i proclame geniali. Șeful  însă nu se putea alege, fiindcă fiecare din ei vrea să fie el șeful celorlalți. Rezultatul a fost că tabăra moderniștilor s-a împărțit și ea, dar nu în două numai, ca tabăra tradiționaliștilor, ci în vreo douăsprezece grupulețe, unele formate chiar dintr-un singur intelectual numai. 

Nu știu cum s-a făcut, dar cu ocazia asta, eu am rămas pe dinafară. De altfel, de mine nici nu fusese vorba. Eu nu eram încă intelectual. Eram un simplu agent de legătură între intelectualii din București și cei din apusul Europei. După cîteva luni, după ce m-am văzut iar în posesia cărților mele, m-am jurat să nu mai inițiez în secretele bibliotecii mele pe nici unul din intelectualii de la ”Kubler”.

De cînd însă am rămas iar singur, mă simt parcă mai bine ca în mijlocul lor.  Mie, personal, situația aceasta îmi convenea de minune. Dar în cafenea nu poți sta tot timpul numai tu singur la o masă. Cîtva timp, fiecare din ei mă somaseră să mă pronunț categoric. Ce sînt eu? tradiționalist sau modernist?... Trebuia deci să mă alătur numaidecît sau de unii, sau de alții. Dar de cine?... Dacă n-ar fi fost decît două tabere, poate că m-aș fi hotărît imediat. Din douăsprezece, însă, e greu de ales. În asemenea cazuri, cea mai bună soluție este să rămîi independent.

(...)

>

SURSA

Ion Minulescu, Corigent la limba română, ed. Minerva, București, 1974, pp. 205-209.

NOTE M.T.

* „Kubler” = Cafenea la parterul hotelului Imperial, situat lângă Palatul Regal. (http://destinatii.liternet.ro/articol/120/Krikor-H-Zambaccian/Mediul-artistic-si-literar-dintre-cele-doua-razboaie-mondiale.html) (http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2012/02/lunga-poveste-de-dragoste-dintre-bucuresteni-si-cafeaua-4/)

** Heidelberg = Cea mai veche universitate din Germania, fondată în 1386. (http://www.infotour.ro/ghid-turistic/cladiri-si-turnuri/universitatea-veche-din-heidelberg-2355)

*** Nicolae Iorga.

**** George Coșbuc (?)

***** Charles Baudelaire (1821 - 1867) = Poet francez care a revoluționat lirica europeană. (http://www.charlesbaudelaire.co.uk/html/biography.html)

****** Jean Rimbaud (1854 - 1891) = Poet francez precursor al simbolismului. (http://www.mag4.net/Rimbaud/Biography.html)

******* Jules Laforgue (1860-1887) = Poet francez simbolist și impresionist. (http://www.laforgue.org/#vie)

******** Tristan Corbiere (1845-1875) = Poet francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/137210/Tristan-Corbiere)

********* Aloisus Bertrand (1807-1841) = Poet francez pionier al poeziei în proză. Precursor al simboliștilor și suprarealiștilor. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/62865/Aloysius-Bertrand)

********** Isidor Ducasse, conte Lautreamont (1846-1870) = Poet francez precursor al suprarealismului și situaționismului. (http://www.cavi.univ-paris3.fr/phalese/Maldororhtml/documents/Biographie.htm) 

București versus Paris în lumea intelectualilor români de la începutul secolului XX (MINULESCU 1929)

<
(...)
La Paris, românii intelectuali se adunau la cafeneau Vachette. La București, se adună la cafeneaua „Kubler”. În genere, intelectualii sînt oameni care nu se ocupă cu nimic. Discută numai ce au făcut alții, și atîta tot. De obicei, discuțiile astea țin de dimineața pînă seara, se întind ca pecinginea de la o masă la alta și cîteodată continuă chiar zile întregi, fără nici un rezultat propriu-zis. Verdictul judecății lor este mai totdeauna negativ. Intelectualii nu admit niciodată nimic din ce se face în afară de cafenea. Intelectualii români, mai ales, sînt foarte exigenți. La Paris, ca și la București, de îndată ce se strîng doi-trei în jurul unei mese, se și constituie într-un fel de curte supremă, care condamnă fără milă aproape întreaga activitatea omenească. Noroc, însă, că omnipotența lor nu merge decît pînă la pedeapsa cu moartea. Altminteri, populația planetei noastre ar fi diminuată în mod simțitor. N-ar mai rămînea pe lume decît intelectualii de cafenea.
Mărturisesc, totuși, că pe intelectualii din București îi prefer intelectualilor români de la Paris. În țara ta cel puțin ai dreptul să faci tot ce vrei, chiar cînd n-ai face propriu-zis nimic de seamă. La Paris, însă, cred că este o lipsă de bun-simț să nu faci nimic absolut, ani de-a rîndul, cînd toată lumea se străduiește să facă în fiecare clipă cîte ceva. Poate acesta e și motivul pentru care m-am hotărît și eu să plec din Paris, imediat ce mi-am dat seama că n-am să pot face și eu nimic.
În țară, însă, e altceva. În țară sînt parcă alt om. Deși la București mă simt tot atît de străin ca și la Paris, faptul, însă, că de data asta mă găsesc în țara mea mă face să-mi afișez personalitatea cu mai mult curaj. Doar sînt un om voiajat... Cunosc două țări complet, pe dinafară, și alte patru suficient ca să pot face la nevoie pe profesorul de geografie. În liceu, de altfel, la geografie am fost printre cei dintîi în toate clasele... Să nu mai vorbim, însă, de ce a fost. Deocamdată mă interesează cine sînt și poate chiar ceva mai mult... cine am să fiu.
La cafeneaua „Kluber”, bunăoara, am început să fiu și eu cineva. Sînt aproape la fel ca ceilalți. Nu știu încă ce părere au de mine intelectualii din București. Cei mai mulți, însă, par a se interesa de mine mai mult decît intelectualii din Paris. De altfel, aceia mi-e teamă că nici nu erau intelectuali adevărați. Încep să cred că, deși corigent la limba română, dintre toți studenții români de la Paris eu eram singurul intelectual. Restul erau numai studenți eminenți, sau numai stîlpi de cafenea... Teatre, însă, concerte, conferințe, expoziții de artă... i-a ferit Dumnezeu și pe unii, și pe alții...
Bine că am plecat la timp. Față de Paris, Bucureștii sînt un fel de pămînt virgin, pe care îl poți cultiva cum îți place. N-ai decît să arunci în vînt o mînă de semințe selecționate, și recolta e gata... Nu-ți trebuie nici plug, nici greblă, nici sapă... Soarele și ploaia pătrund în pămînt mai adînc decît orice fel de unealtă manuală. Așa e pămîntul țării noastre. Cîteodată îl faci să rodească numai cu gîndul, cu voința, cu entuziasmul... Păcat că intelectualii de la București nu se ocupă și cu agricultura. Țăranii sînt proști - nu știu ce să facă cu rodul pămîntului lor. Mănîncă mămăligă și umblă desculți. Intelectualii, însă, beau capuținere și umblă cu tocurile scîlciate.
(...)
>

SURSA
Ion Minulescu, Corigent la limba română, ed. Minerva, București, 1974, pp. 206-208.

„Vasili Kelsiev” („CĂLĂTORI STRĂINI ÎN ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL XIX” 2015)

 Institutul de Istorie „N. Iorga” / Daniela Bușă (ed.), Călători străini în Țările Române în secolul XIX, serie nouă, vol. IX (1867-1871), Editura Academiei Române, București, 2015, p. 39

Nu deținem date biografice despre călătorul rus Vasili Kelsiev, care, în 1867, (probabil vara), se afla pe teritoriul românesc venind din Galiția austriacă. Potrivit celor afirmate în introducerea volumului de însemnări de călătorie, V. K. era corespondent al ziarului „Golos” (Glasul), publicație de orientare clericală, care a apărut la Moscova în ultimele patru decenii ale secolului XIX. Într-un context în care Rusia făcea prima încercare, timidă, de denunțare a clauzelor Tratatului de pace de la Paris din martie 1856, informațiile conținute în notele de drum ale lui V. K., referitoare la două zone aflate la frontierele de SV ale Imperiului Rus privind starea de spirit a populației, mentalitatea, căile de comunicație, sistemul de supraveghere a teritoriului, nu aveau cum să nu trezească interesul autorităților militare, dar și al diplomației ruse. K. sosea în România după o ședere de două luni în Galiția, unde contactele cu autoritățile locale nu au fost dintre cele mai armonioase, fiind privit cu suspiciune și chiar reținut o săptămână în arestul poliției din Lvov, sub o culpă imaginară. Textul relației sale de călătorie privește numai situația din fosta capitală a Moldovei, iar faptul că alte localități nu au fost menționate ne determină să credem că șederea lui s-a limitat la Iași. Din acest punct de vedere, interesul celor consemnate de voiajorul rus rezidă în veridicitatea imaginii pe care acesta o proiectează asupra urbei de pe Bahlui, care, la nici un deceniu de la înfăptuirea Unirii Principatelor, resimțea acut pierderea statutului politic. Pături largi ale populației erau nemulțumite nu numai de mutarea capitalei la București, dar și de o serie de neajunsuri ulterioare deciziei. Cei mai afectați păreau a fi funcționarii publici, desconsiderați, prost plătiți și aflați la cheremul autorităților executive de pe malul Dâmboviței.  Această stare de lucruri ne ajută să înțelegem contextul socio-politic în care, în același oraș, cu numai un an în urmă (3/15 aprilie 1866), avusese o mișcare separatistă , cu participare redusă, înăbușită de guvern. Un punct de maxim interes în relația călătorului rus îl constituie descrierea vizitei la Iași a principelui Carol de Hohenzollern și, în special, a spectacolului de gală organizat de autoritățile locale în onoarea tânărului suveran. Din însemnările lui K. transpar două elemente: primul este accentuarea și sublinierea permanentă a rolului mesianic al Rusiei ca  „a treia Romă”, protectoare a populațiilor creștine din SE european, aflate sub dominație otomană, explicabil dacă avem în vedere recrudescența mișcării panslaviste în Rusia și dorința de eliminare a otomanilor din Balcani. Al doilea element este critica cultului catolic și al promotorilor acestuia, V. K. punând într-o lumină avantajoasă pe slujitorii ortodoxiei răsăritene, al cărei rol spiritual trebuia să devină mai activ în rândul popoarelor din zonă.

Bucureștiul interbelic (CĂLINESCU 1933)

<
(...)
După trei ani de lipsă din țară, Bucureștii i se părură uimitori de modernizați. Numeroase construcții moderniste presărau orașul cu punți de vapor și cuburi albe. Palatul Asigurării Generale* se ridica în chipul unui masiv chip de sare babilonică spre cer, transformînd bulevardul, împreună cu palatele Ciclop** și Lido***, în arteră de mare metropolă. În josul peretelui drept și amețitor al enormului turn, scundele clădiri vecine păreau barăci de scînduri. Micul zgîrie-nori în fier și blocuri de piatră al Palatului Societății de telefoane**** aruncase pe porțiunea strîmtă a Căii Victoriei o umbră de Broadway******. Ferestrele scunde și late de cabină de vapor, planurile suprapuse, cu acoperiș plat, barele de fier alb, suprafețele colorate în terrasit cafeniu sau albastru, vitrinele enorme încomjurate cu plăci de sticlă colorată, barurile automate, toate acestea erau elementele unei lumi noi iubind spațiul alb, igienic, interiorul marmorean al unor terme simplificate, sticla, nichelul, lemnul neted, neornamentat, lumina prelingîndu-se pe pereți. În acest decor de monumente geometrice, mijlocul de locomoție cerut de ochi era Lincolnul******* spațios, corespunzînd în severitate lui mecanică vechiului landou.
(...)
>

SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București,1972, p. 61.

NOTE M.T.

* Palatul Asigurării Generale = Palatul Societăţii de Asigurări "Generala"  = Finalizat în 1906 de arhitectul O. Maugsch. (http://atuncisiacum.blogspot.ro/2009/03/bucuresti-palatul-societatii-de.html)

** Ciclop = Parcare supratejată construită în 1923. (http://www.cotidianul.ro/celebra-parcare-ciclop-din-bucuresti-invadata-de-artisti-galerie-foto-215521/)

*** Lido = Hotel proiectat de arhitectul E. Doneaud și inaugurat în 1930. (http://adevarul.ro/news/bucuresti/poveSti-bucureSti-bazinul-valuri-lido-ultima-fita-anii-30-galerie-foto-1_50bde9267c42d5a663cfca5b/index.html)

**** Palatul Societății telefoanelor = Cu o înălțime de 52 m, a fost inaugurat în 1934, fiind construit în stil Art Deco de arhitecții L. Weeks, A. van Saanen şi W. Froy. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-stiut-palatul-telefoanelor)

***** Calea Victoriei = Stradă de 2,7 km din centrul Bucureștiului. (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/strazile-bucurestilor-mica-istorie-sentimentala-in-imagini-xxxii-calea-victoriei-galerie-foto-9914612/)

****** Broadway = Stradă de 24 km din orașul american New York, care trece prin cartierele Manhattan și Bronx și este renumită prin teatrele care își au sediul aocolo.

******* Lincoln = Companie de construcții de automobile de lux, înființată de americanul H. Leland și care a devenit în 1922 parte a concernului marican Ford. (http://www.lincoln.com/)

Fetițe versus dezertori în Primul Război Mondial (SERGHI 1938)

<
(...)
Știrile de pe front veneau din ce în ce mai rele. În București intraseră nemții. La Brăila se părea că vor veni dintr-un moment în altul.
Caliopi m-a luat într-o zi și m-a dus pe niște scări întunecoase, pe sub niște bolți negre în pivniță. Ne-am strecurat printre lăzi și butoaie, pe vîrful picioarelor, ușor ca pisicile, pînă ce am început să distingem voci înfundate. Am lipit urechea de zid, așa cum am văzut că face și Caliopi, și am auzit tot ce se vorbea înăuntru.
- Mă, eu diseară plec, tu, dacă, vrei, rămîi, eu nu mai pot, nu mai pot, mă, înnebunesc!
- Dacă nu vin pînă diseară, plecă dimineață la patru.
Caliopi a pus mîna pe mine. Mi s-a părut că e mînă necunoscută și m-am speriat; am țipat. Caliopi m-a tras după ea. Cînd am ajuns în curte, eram toată apă de nădușeală, îmi zvîcneau tîmplele, inima. Îmi tremurau picioarele.
- Diana, dă-ți cuvîntul de onoare că n-ai să sufli nici un cuvînt. Dacă se află, îi împușcă.
Am răspuns grav:
- Îmi dau cuvîntul de onoare. Dar nu e datoria noastră să spunem? Cum vrei să cîștigăm războiul dacă soldații stau ascunși în pivniță?
- Ca să nu moară, cum a murit fratele meu, a șoptit Caliopi, cu aerul unui om cu experiență.
- A murit pentru patrie, Caliopi. Eu în locul tău aș fi mîndră!
- Și eu am fost mîndră! Și-a făcut haine noi, albastre. Dacă nu avea chipiu cu colțuri, jurai că-i ofițer. Dar acum? Are o fetiță de două luni; nevasta lui vine să stea la noi. S-o vezi cum plînge...
- Tu n-ai vrea, Caliopi, să fii bărbat, să mergi la război și să mori?
- Sigur că aș vrea să fiu băiat, ca să-i bat pe nemți! Dar...
Și Caliopi mi-a mărturisit că n-ar vrea să moară.
(...)
Abia acum căutam să-mi închipui cum arată oamenii aceia din pivniță. Săracii, s-au speriat desigur răucînd au auzit țipătul meu.; nu vor ști niciodată cine a țipat. Poate că-i voi întîlni într-o zi, cînd voi fi mare, - o domnișoară de șaisprezece ani, - într-un salon unde va fi muzică și se va dansa și unde, poate, se va vorbi despre război: „Ce știi dumneata, domnișoară, erai un copil de șapte ani?!” mă va întreba un ofițer, poftindu-mă la dans. „Da, dar știam totul, ca și oamenii mari. Îmi dădeam cuvîntul de onoare și știam să țin un secret”. Voi povesti ce-am auzit în pivniță. Ofițerul va deveni galben la față, și apoi deodată, roșu. Și în timpul dansului îmi va mărturisi că era unul din cei doi ascunși, în pivniță, și anume cel care voia să plece, că-și amintește țipătul meu, că a plecat în noaptea aceea pe front, i-a bătut pe nemți și a fost decorat, apoi îmi va spune că mă iubește și că vrea să fiu soția lui.
Apoi m-am gîndit la nepotul tatii, soldatul pe care l-am văzut la fereastra trenului cînd ne-am întors de la Sofia, cu doi ani mai înainte. Oare e cu putință să fie ucis un tînăr atît de frumos? Am început să socotesc cît trebuie să cresc pentru ca să fiu o domnișoară adevărată și chiar acest văr să mă invite la dans... Poate - dacă aș pleca pe front - l-aș găsi printre răniți...
(...)
>

SURSA
Cella Serghi, Pînza de păianjen, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1990, p. 51-52.

Un erou cu trei răni și șase decorații versus Curtea Marțială în Primul Război Mondial (ARGHEZI)

<
Un om în uniformă străbate-n două cîrji curtea închisorii. Piciorul stîng, bandajat voluminos pe labă, stă îndoit între cataligele de lemn pornite din subsoară. Trei circonflexe de aur brodate pe mîneca stîngă a tunicii ne fac să ne apropiem de el  și să-l întrebăm. Omul poartă o beretă de marinar și vîrsta de patruzeci și unu de ani cu o tinerețe de treizeci, are o privire bine așezată, în figura de o bărbăție tare și tăiată-n două de diagonala unei puternice mustăți. Cu trei trese de rănit pe braț, prezența unui erou în pușcărie, - unde sînt mai mulți, - ne miră. Îl acostăm cu o țigară.
Să povestim liniștit și pe scurt pățaniile autentice ale acestui om, care nu se plînge și înfruntă împrejurările cu o bravură agresivă.
E sergentul de marină Răiculeanu Nicolae, oltean din Tg. Jiu, fiu de medic, și care a intrat în războiul de front, nu de birouri, dimpreună cu ceilalți unsprezece frați ai lui, în total: doisprezece flăcăi. Dacă toți vor fi fost chipeși, voinici și deștepți ca el, țara putea să plîngă trimițîndu-i în foc. Din doisprezece, nouă au rămas morți pe cîmpul de bătaie, iar ceilalți trei au ieșit din război măcelăriți. Sergentul din fața noastră, spînzurat de două lemne, a primit întîi o rană în mîna dreaptă, vindecată în exterior, dar estropiată pe dinlăuntru; a doaua oară, o rană la piept; și a treia oară, două în piciorul stîng. A luptat la Turtucaia, a luptat pe Valea Jiului, a luptat la Pietroșani și a căzut la Mărășești, în iulie 1917, pe ziua de 15. Are șase decorații: 1. Virtutea Militară cl. I, 2. Serviciul Credinios, 3. Luptă și bărbăție, 4. Avîntul țării, 5. Crucea serviciului sanitar, 6. Cordonul militar sîrbesc.
Din batalionul de specialități de marină, comandamentul a constituit o trupă de elită de uscat, o legiune transcarpatină; iată cum se găsește un sergent de mare luptîndu-se în munți. Pricina pentru care a fost dat judecății acest brav, și condamnat la trei ani închisoare, poartă o dată anterioară cu șapte zile căderii lui la Mărășești... Era în pădurea Nemțoaica, situată între Mărășești și Tecuci, cînd, pe la două jumătate noaptea, comandantul lui îi dete ordin să invadeze linia inamică. Inamicul se găsea la opt kilometri distanță, și sergentul Răiculeanu, socotind timpul de atac, face atent pe ofițer că se întreprinde o încercare necugetată și că trupa nu va putea parveni la punctul de invazie înnainte de orele patru, în plină zi, cînd atacul ar fi fost o nebunie. Atacurile de asemenea natură se dau în plin întuneric, spune sergentul, la orele unu sau două din noapte. Repetîndu-i-se porunca, el refuză să se supuie ordinului <<absurd>>. În locul lui a fost trimis un alt sergent,a căruia trupă fu într-adevăr <<făcută praf>> fără nici un folos. Răiculeanu e dat în judecata Curții Marțiale, și între data procesului, care avu loc la la 17 martie 1918, el e grav rănit la Mărășești...
Procesul s-a judecat de o Curte Marțială din Chilia Veche, în Dobrogea, prezidată de comandorul Ciuchi, colonel de marină, care, spune sergentul, <<a băgat mulți oameni în pămînt>>. Apărători: locotenenții Izvoarnu și Chiriac. Sentința a fost dată <<fără deliberare>>. Stupefiat, sergentul Răiculeanu izbucnește într-o protestare injurioasă, își zmulge cele șase decorații din piept, le aruncă și le calcă în picioare. Curtea, cu liniște, dă în judecată din nou pe Răiculeanu, pe care vrea să-l condamne la moarte. Intervin însă doi medici militari, care asistau la proces emoționați, și izbutesc să facă din actul sergentului un act de nebunie, și din sergent un dement.
Condamnatul face cerere de recurs, care i s-a judecat azi, sămbătă, 5 iulie 1919, de către Curtea Superioară de Justiție Militară din București. Pînă acum, el a stat un an și jumătate la închisoarea din Galați, unde i s-a redeschis rana piciorului, s-a complicat și s-a gangrenat. Transportat la Văcărești în vederea recursului, i s-au amputat zilele acestea trei degete, însă fără succes; laba întreagă a piciorului va fi amputată.
Membrii Curții Superioare s-au arătat mișcați de romanul sergentului Răiculeanu și l-a invitat să șadă jos: o <<favoare>>. Sentința Curții din Chilia Veche a fost casată, și sergentul retrimis în judecata altei Curți. El e ținut încă arestat...
>

SURSA
Tudor Arghezi, Sergentul Răiculeanu: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 315-316.

Masacru prin gazare pe frontul italiano-austriac în Primul Război Mondial (ARGHEZI)

<
(...)
Un ofițer străin, de pe la Isonzo*, mi-a povestit în București, un detaliu de război necunoscut, pe care ți-l relatez. Armatele își disputau munții, întăriți cu artilerie grea, și cînd era pierdut un munte, se pierdea un defileu întreg de munți și văi. Italienii parveniseră să stăpînească zarea stîncoasă, dintr-o gaură, ca o firidă, în care sfîrșea o galerie de cîțiva kilometri, prvăzută cu o linie ferată. Tunul italian venea pe șine pînă-n ochiul găuriidin zidul neted și abrupt, și de-acolo, de sus, da drumul unei ghiulele și pleca. Ghiuleaua devasta lagărul austriac, de mai multe ori pe zi, iar în gaura galeriei, unde nu se zărea în intervale nimic, artileria Austriei nu putea să îngroape un singur proiectil. Toate calculele, ochirile îndelungate, geniul, balistică, deteră greș. Pentru că frontul începea să zacă, pe regiunea Carsiului, de lingoare, și asutriecii puteau să ajungă de-a-ndaratele pînă la Viena, un inginer bavarez* a venit să examineze situația, a văzut gaura din catapeteasma muntelui, a priceput problema și, dispărînd cîteva ore, s-a întors cu un ghiozdan subsoară, din care a luat ceva și a pus într-un tun. <<Asta nu trebuie sa nimereasca în gaura italiană, trebuie numai să se apropie nițel de ea și este de ajuns, zise inginerul. Nu o să mai bată tunul încoace.>> Tunul austriac fu slobozit. Ceva cît o cioară cu aripile strînse străbătu spațiul din muntele de sus. Dinaintea găurii lucrul a crăpat. Si ieși un nor alb deodată, din ghiulea, și numaidecît norul fugi pe gaură, înghițit. Socoteala fusese exactă. Tirajul tunului din munte trebuia să tîrască gazul de cupru și să asfixieze galeria. La înnaintarea bavarezilor sau a prusacilor**, - am uitat, - galeria de șase kilometri se așternuse, pînă la gura ei dinapoi, cu sute de cadavre înfiorătoare.
(...)
>


SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 293.`

NOTE  M.T.
* Isonzo = Rîu pe teritoriul Sloveniei și Italiei unde  între iunie 1915 și noiembrie 1917, în Primul Război Mondial, au avut loc 12 batalii foarte sîngeroase între armatele italiene și austro-germane. (http://www.firstworldwar.com/battles/isonzo.htm)
** Bavaria = Regiune istorică în sudul Germaniei cu capitala la Munchen.
*** Prusia = Regiune istorică în estul Germaniei cu capitala la Berlin.

„Păcat boieresc” (SADOVEANU 1906)

M. SADOVEANU, Cîntecul amintirii,  Minerva/BPT  1357, București, 1990, p. 11-45

„Veniseră ai noștri la putere și tata sta la București, om politic, năpădit de grele afaceri.”

„-Ce obișnuiești?

- Țuică, o țuică mi-e destul, (...).”

„-Am auzit că la Sărățeni o duc mai bine rumânii...” 

„-Nu ! La noi nu mai e chip să trăiască rumânul! Pe mine m-a sărăcit boierul ăl de-a murit și ăsta care a venit m-a afundat și mai rău în necaz...”

„-Boierule!... ciocoiule! Și tu mă ai făcut ca ăl de  a murit! El mi-a rușinat femeia, (...). Spune, cîne, de ce mi-ai rușinat copila? De ce ai ucis-o? De ce m-a otrăvit?”

Monumente istorice, lăsate în paragină. După ce timpul le distruge, proprietarii construiesc blocuri sau clădiri de birouri

Digi24 8 martie 2014

Poveştile gărilor din Bucureşti. Cum a vrut Ceauşescu să demoleze Gara de Nord, ridicată din ordinul Regelui Carol I. Filaret, prima gară din Bucureşti

Adevărul 8 martie 2014

Pe ce dădeau bani românii acum 100 de ani: prezervative, soluţii pentru mărirea sânilor şi balsamuri împotriva căderii părului

Adevărul 8 martie 2014

Sărbătoare: 100 de ani de rugby în România!

Cuget Liber 21 septembrie 2013