Dumnezeu și rânduiala neamurilor (SADOVEANU 1930)

<
Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rînduială și semn fiecărui neam.
Pe țigan l-a învățat să cînte cu cetera și neamțului i-a dat șurubul.
Dintre jidovi a chemat pe Moise* și i-a poruncit: Tu să scrii o lege; și cînd a veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; și după aceea să îndurați mult năcaz și prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele.
A chemat pe ungur cu degetul și i-a dat, din cîte avea pe lîngă sine, jucării: Iaca dumitale îți dau botfori și pinteni și rășină să-ți faci sfîrcuri la mustăți; să fii fudul și să-ți placă petrecerile cu soții.
S-a înfățișat și turcul: Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora cu sabia.
Sîrbului i-a pus în mînă sapa.
Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai bețiv dintre toți și să se dovedească bun cerșetor și cîntăreț la iarmaroace.
A poftit pe boieri și domni la ciubuc și cafea: Măriilor voastre vi-i dat să trăiți în desmierdare, răutate și ticăloșie; pentru care să faceți bine a mi se zidi biserici și mănăstiri.
La urmă au venit și muntenii ș-au îngenunchiat la scaunul Împărăției. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:
- Dar voi, năcăjiților, de ce ați întîrziat?
- Am întîrziat, Prea slăvite, căci sîntem cu oile și cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable și coborîm prăpăstii. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile. Iar așezările nevestelor și pruncilor ne sînt la locuri strîmte între stînci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele. Am dori stăpîniri largi, cîmpuri cu holde și ape line.
- Apoi ați venit cei din urmă, zise Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sînteți, dar n-am ce vă face. Rămîneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decît o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; cel cu băutura; și s-aveți muieri frumoase și iubețe.
Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumătrii și nunți, la care în vremea iernii era nelipsit.
(...)
>

Sursa
M. Sadoveanu, Baltagul, ed. Albatros / col. Lyceum - nr. 250, București, 1983, pp. 3-4.

Notă M. T.
* Moise = Prooroc și etnarh al poporului evreu în mileniul II î. H. (www.ziarullumina.ro - 19 februarie 2008 - Nașterea lui Moise, renașterea poporului evreu)

Ruși versus francezi la începutul secolului XIX (GORKI 1913-1914)

<
(...)
- Care-s mai buni: franțujii sau rușii?
- Păi de unde s-o știu eu? Doar nu i-am văzut pe franțuji cum trăiesc la ei acasă, bodogănea supărat bunicul, apoi adăuga: În vizuina lui și dihoru-i bun.
- Da' rușii-s buni?
- De toate felurile. Pe vremea moșierilor erau mai buni, mai căliți. Iacătă-i acu pe toți slobozi*, da' n-au nici pîine, nici sare. Boierii, ce-i drept, nu-s miloși, îns au mai multă minte. N-ai putea spune despre toți boierii același lucru, însă dacă dai de unul deschis la minte, ți-e mai mare dragul să te uiți la dînsul. Altul, însă, e boier da-i prost ca sacul; ce vîri într-însul aia duce. Multe secături sînt și pe la noi, te uiți la dînsul - pare om; da' cînd îl cercetezi mai deaproape vezi că-i găunos, miezu-i tot mîncat. Ar foi bine să ne dea și nouă învățătură, să ne ascută mintea, numai că nici tocilari ca lumea nu se află...
- Rușii-s puternici?
- Sînt și puternici printre ei, da' nu stă totul în putere, ci-n îndemînare. Oricîtă putere a-i avea, tot calu-i mai tare.
- Da' de ce-au pornit franțujii să lupte cu noi?
- Ei, războaiele-s treabă împărătească. Noi nu putem s-o înțelegem.
Cînd l-am întrebat însă cine a fost Bonaparte**, bunicul mi-a dat un răspuns pe care nu l-am uitat nici pînă în ziua de azi:
- Bonaparte a fost un om îndrăzneț carea vrut să cucerească toată lumea, încît după aceea oamenii să trăiască cu toții la fel și să nu mai fie nici cinuri***, nici boieri, oameni, și-atîta. Numai numele să fie felurite, însă drepturile - aceleași pentru toți, și credința - una singură. De bună seamă asta e o prostie. Numai racii nu-i poți deosebi între ei, însă peștii își au fieștecare soiul lor; nisetrul nu-i tovarăș cu somnul, precum nici cega nu-i prietenă cu scrumbia. Bonaparți de aceștia au fost și la noi: Razin Stepan Timofeevici****, Pugaci Emelian Ivanov*****...
(...)
>

SURSA
Maxim Gorki, Copilăria, trad. Cezar Petrescu, ed. Ion Creangă / seria Biblioteca pentru toți copiii nr. 73, București, 1988, pp. 68-69.

NOTE M.T.
* În 1861, țarul Alexandru II (1855-1881) a ordonat eliberarea țăranilor din șerbie. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/emanciparea-erbilor-ru-i-eliberare-tr-dare)
** Napoleon Bonaparte (1769 Corsica/ Franța - 1821 insula Sf. Elena/ Marea Britanie) = General francez. Prim-Consul al primei republici franceze (1799-1804). Împărat ca Napoleon I (1804-1814/1815). (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/biografii-comentate-xxxvii-napoleon-bonaparte-creatorul-propagandei-de-stat-de-calin-hentea-11591927)
*** IN¹, cinuri, s. n. (Înv.) 1. (În Evul Mediu) Poziție socială înaltă. ♦ Stare socială. 2. Ordin preoțesc sau călugăresc; tagmă. – Din sl. cinŭ. Sursa: DEX '09 (2009) 
**** Stepan Timofeevici Razin (1630-1671) = Comandant cazacilor din sudul Rusiei. Lider al unei revolte antițariste în 1668-1671, încheiată prin capturarea și executarea sa. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/492611/Stenka-Razin)
***** Emilian Pugaciov = Cazac de pe fluviul Don care a pretins că este țarul Petru III, ucis în 1762 de soția sa Ecaterina cea Mare, și a condus o revoltă împotriva țarinei, încheiată cu capturarea și executarea sa. (https://istorieuniversala.wordpress.com/2010/12/08/revolta-lui-pugachev/)

Soldați din armata împăratului francez Napoleon I prizonieri în Rusia după invazia din 1812 (GORKI 1913-1914)

<
(...)
Eram pe atunci mic de tot, așa că isprava asta nici n-am văzut-o, nici nu-mi aduc aminte de dînsa; eu țin minte numai de la franțuji încoace, din anul opt sute doisprezece*, cînd taman împlinisem și eu doisprezece ani. Au fost aduși atunci la Balahino vreo treizeci de prinși, franțuji, toți niște oameni mărunței și sfrijiți, îmbrăcați care cu ce apucase, mai rău decît cerșetorii; tremurau de frig, ba unii dintr-înșii, abia se țineau pe picioare. Mujicii** ar fi vrut să-i ucidă în bătaie, însă soldații care-i păzeau nu i-au lăsat, iar garnizoana le-a luat apărarea, gonind pe mujici și împrăștiindu-i pe la casele lor. După asta, s-ai liniștit și s-au deprins unii cu alții. Franțujii aceștia erau oameni foarte îndemînatici, pricepuți la toate, ba chiar veseli; cîntau întruna. Veneau cu troica boieri din Nijni*** ca să-i vadă, unii îi înjurau și le arătau pumnul, ba se mai întîmpla să și deie într-înșii. Alții însă vorbeau prietenos cu ei, în limba lor, le dădeau bani și tot felu de țoale călduroase. Ba unul, un boier bătrîn, și-a acoperit fața cu palmele, a prins a plînge ș-a spus că de vină că s-au prăpădit franțijii era ticălosul de Bonaparte. iaca, vezi tu, era rus, și încă boier, da' i-a fost milă de oamenii aceștia străini... era bun la suflet.
Bunicul tăcea un răstimp, închidea ochii, își netezea părul cu palmele, apoi urma, trezind cu băgare de seamă trecutul:
- Era vreme de iarnă și viscolea, trosneau izbele de ger. Franțujii dădeau fuga sub ferestrele noastre, al maică-mea, care cocea colaci de vînzare. Băteau în geam, strigau, săreau la ușă, cerînd colaci fierbinți. Franțujii apucau colacii, așa fierbinți cum erau, abia scoși din cuptor, și-i puneau în sîn, de-a dreptul pe piele, pe inimă. Cum de puteau răbda una ca asta, nu-nțeleg. Mulți  dintre ei au murit  de frig, fiindcă în țara lor îi cald și oamenii nu-s obișnuiți acolo cu gerul. La feredeul nostru din grădina de zarzavat stăteau doi, unul era ofițer, iar celălalt vistavoiul**** lui, și-l chema Miron. Ofițerul înalt, slab - numai pielea și osul - umbla cu un paltonaș de muiere pe el, care-i ajungea pîn' la genunchi. Era un om tare blînd și-i cam plăcea să bea. Maică-mea făcea pe ascuns bere de vînzare, ofițerul cumpăra bere de la dînsa, se îmbăta ș-atuncea cînta tot felul de cîntece. Învățase limba noastră și prinsese s-o rupă pe rusește: „Țara voastră nu alb - este negru și rău”. Vorbea stricat, da' de înțeles, îl puteai înțelege. Ș-avea dreptate. Părțile de la miazănoapte ale țării noastre sînt friguroase. Mai jos, pe Volga, îi mai cald, iar dincolo de Marea Caspică nu ninge niciodată. (...)
- Da, da, spunea bunicul tresărind, și începea iar. Franțujii, care va să zică, sînt și ei oameni, și nu-s mai răi decît păcătoșii de noi. Maicii mele îi spuneau medama*****, medama, adică pe limba lor, doamna mea, cocoana mea. (...) Vistavoiul, Miron, era mare iubitor de cai! Umbla prin curți și se ruga prin semne de oameni să-l lase și pe el să țesale un cal. La început oamenii se temeau nucumva să le vatăme caii, din pricină că le era dușman, însă, de la o vreme, au început să-l cheme singuri: „Haide, Miroane, vină”. Miron zîmbea și venea cu capul plecat, ca un boulean. Miron ăsta era roșcovan la păr și la chip, cu nasul mare și buzele groase. Îngrijea foarte bine de cai și se pricepea să-i lecuiască, ca nimeni altul. Apoi s-a și făcut doftor de cai la Nijni, însă a înnnebunit și pojarnicii******* de acolo l-au ucis în bătăi. Către primăvară ofițerul a început să bolească, iar în ziua de Sfântul Nicolae, ăl de primăvară, s-a stins pe nesimțite. Ședea în feredeu la fereastra deschisă, cu gîndul dus, și așa a și murit, cu capul scos pe fereastră, afară. Mi-era jale de dînsul și am plîns pe ascuns, să nu mă vadă nimeni. Franțuzul fusese un om blînd. Mă ciupea de ureche și-mi vorbea cu duioșie despre lucuri din țara lor; de înțeles nu înțelegeam ce spunea, însă mă simțeam bine lîngă el. Bunătatea nu-i din lucurile care se pot cumpăra la piață. Se apucase chiar să mă învețe cîte-un cuvînt în limba lor. Maică-mea m-a oprit și m-a dus la popă, iar popa a poruncit să mă bată și s-a jăluit nu știu cui împotriva ofițerului.
(...)
>

SURSA
Maxim Gorki, Copilăria, trad. Cezar Petrescu, ed. Ion Creangă / seria Biblioteca pentru toți copiii nr. 73, București, 1988, pp. 66-.

NOTE M.T.
* În iunie 1812 împăratul francez Napoleon I a invadat Rusia. Cu toate că a ocupat Moscova, venirea iernii aspre, imensitatea spațiului rus și tactica de neangajare decisivă a rușilor l-au obligat să înceapă retragerea, care s-a transformat într-o catastrofă și a dus la înfrîngerea și abdicarea sa în 1814. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia)
** Nijni Novgorod = Oraș din Rusia europeană, la est de Moscova, pe malul fluviului Volga. Fondat în 1221, a fost un mare centru comercial în Evul Mediu. Astăzi este al patrulea oraș al Federației Ruse, cu peste 1 milion de locuitor, În epoca sovietică a purtat numele Gorki. (http://web67.derternet.com/NN2006/album0506-1.htm)
*** MUJÍC, -Ă s. m. și f. v. mojic. Sursa: DEX '09 (2009) |
MOJÍC, -Ă, mojici, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f., adj. (Om) prost crescut, obraznic, impertinent; bădăran, mitocan. 2. S. m. și f. (Înv. și reg.) Țăran; p. gener. om de rând. 3. S. m. și f. (În forma mujic) Nume dat în trecut țăranilor ruși. [Var.: mujíc, -ă s. m. și f.] – Din rus. mužik. 
Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/mujic)**** VISTAVÓI = (Mil.; înv.) Ordonanță. – Din rus. vestovoi. Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/vistavoi)***** Corect madame (franceză).***** POJÁRNIC, pojarnici, s. m. (Înv. și reg.) Pompier. – Din rus. pojarnik. Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/pojarnic)

POLITICA CULTURALĂ A LUI ȘTEFAN CEL MARE

Personalitatea complexă a domnitorului moldovean Ştefan cel Mare (1457-1504) reprezintă o temă importantă în istoriografia românească, printre cei care au abordat-o numărându-se şi medievistul Şerban Papacostea. În opinia sa, pe lângă abilităţile de om politic, diplomat şi comandant militar, trebuie recunoscut şi rolul lui Ştefan de promotor al culturii moldoveneşti (1).

Papacostea vede o dublă finalitate politică a realizărilor culturale ale Moldovei obţinute în timpul domniei lui Ştefan. Pe de o parte, ca expresie a credinţei voievodului, creaţiile arhitectonice bisericeşti au avut ca scop simbolizarea protecţiei divine asupra persoanei şi ţării sale. Pe de altă parte, actele sale culturale au avut ca scop afirmarea unei tradiţii, prin legarea faptelor sale de ale predecesorilor şi transmiterea lor succesorilor săi (2).

Medievistul român consideră că încheierea păcii cu turcii în contextul pierderii Chiliei şi Cetăţii Albe (1484) la circa trei decenii de la preluarea domniei, a instituit un mediu de securitate intern şi extern prielnic unei dezvoltări arhitectonice religioase remarcabile. În această etapă a domniei lui Ştefan locul bisericuţelor de lemn, caracteristice vremurilor neprielnice, este luat de biserici în piatră, atât la sate, cât şi la oraşe. Ridicarea bisericilor a fost motivată de diverse evenimente importante (3). De exemplu, biserica de la Milişăuţi (1487, Suceava), cu hramul Sf. Procopie, a fost ridicată în cinstea victoriei din 8 iulie 1481 (ziua Sf. Procopie) de la Râmnic împotriva lui Basarab cel Tânăr, domnul Ţării Româneşti. Cea de la Borzeşti (1493-1494, Bacău) este legată, potrivit tradiţiei, de satul copilăriei domnului, fiul său Alexandru fiind co-ctitor, iar lăcaşul de cult de la Reuseni (1503-1504, Suceava) trimite la locaţia uciderii tatălui lui Ştefan, Bogdan II (1455). În sfârşit, biserica de la Războieni (1496, Neamţ) este legată de înfrângerea nedecisivă din campania antiotomană din 1476, iar Sf. Ioan din Vaslui (1490) de victoria de aici împotriva turcilor din 1475.

De asemenea, Ştefan a construit mănăstirile Putna (1466-1469, Suceava), Voroneţ (1488, Suceava), Neamţ (1497). Avântul arhitectonic al domnului nu s-a limitat la teritoriul Moldovei, construind şi la muntele Athos (Zografu, Grecia) sau în cetăţile deţinute în Ardeal ca feude.

În total lui Ştefan i se atribuie 44 de biserici şi mănăstiri, tradiţia spunând că după fiecare victorie înălţa un lăcaş de cult. La acestea se adugă cele ale boierilor săi, pentru care domnul a reprezentat un exemplu, evidenţiindu-se prin bisericile ridicate hatmanul Şendrea la Dolheşti (Suceava, 1481), logofătul Ioan Tăutul la Bălineşti (Suceava, 1494-1499) sau Luca Arbore, portarul Sucevei, la Arbore (Suceava, 1503).

Ctitoriile domneşti, după arhitectura lor, pot fi grupate în trei categorii. Din primul grup fac parte biserici de ţară cu caractere asemănătoare şi dimensiuni reduse, precum cele de la Pătrăuţi (1487) şi Milişăuţi, Sfântul Ilie (1488) şi Voroneţ ( 1488). Acestea au fost zidite după planul trifoi, cu  turlă pe naos, ridicate pe arcele piezişe moldoveneşti şi  decorate cu  firide alungite şi ocniţe. Al doilea grup, de plan dreptunghiular, format de bisericile de la Arbore şi Reuseni, precum şi biserica Sfânta Parascheva din Cotnari, atribuită lui Ştefan cel Mare, se remarcă prin complexitatea şi ingeniozitatea sistemelor de boltire. Cel mai evoluat grup de biserici îl constituie edificiile religioase de la Borzeşti, Războieni şi biserica ,,Sfântul  Ioan” din Piatra Neamţ (1497- 1498), toate fiind de plan mixt şi având câte două cupole în pronaos (4).

Lăcaşurile de cult au fost înzestrate cu danii funciare, obiecte de cult şi cărţi liturgice, produse în centrele de creaţie din mănăstirile Putna şi Neamţ. În scriptoriul de la Putna au lucrat caligrafii Nicodim şi Evrasie, veniţi de la Neamţ, Casian, Chiriac, Vasile şi Iacov, care au venit la Putna gata formaţi, Paladie, Spiridon, Filip şi Paisie, care s-au format acolo.

Grija domnului pentru cultivarea tradiţiei dinastice este reliefată de începuturile literaturii istoriografice în timpul domniei sale. Letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei, scris în limba slavonă la curtea domnească, începe cu întemeierea Moldovei ca stat şi acoperă, în cea mai mare parte, domnia lui Ştefan. Papacostea consideră că domnul s-a implicat personal în descrierea campaniei antiungare din 1467 şi a celor antiotomane din 1475-1476. Această capodoperă istoriografică va servi ca model cronicilor interne din secolele XVI - XVII. Va reprezenta un element de politică externă, un exemplar în limba germană fiind trimis umanistului Hartman Schedel la Nurnberg, iar unul în limba rusă la curtea cneazului Moscovei (5).

Astăzi după ce a fost sistematizată de specialişti, această scriere istorică, cunoscută şi sub numele de Analele Moldovei sau Analele Putnene, are două variante: Putna I (rezumată şi continuată până la 1526) şi Putna II ( apropiată de textul iniţial). În Letopiseţ se realizează sinteza documentului cu arta expresiei, fiind remarcabilă creaţie literară. În Rusia a circulat o Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, ataşată letopiseţelor ruseşti. Informaţiile se opresc la preluarea puterii de către Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan cel Mare şi au fost scoase, potrivit slavistului G. Mihăilă, din cronica oficială a Moldovei. (6)

De asemenea, remarcă Papacostea că eforturile prinţului pentru promovarea tradiţiei dinastice se manifestă şi în aşezarea de pietre funerare împodobite cu inscripţii pe mormintele din necropola domnească de la Rădăuţi a lui Bogdan I desălecătorul, precum şi de mutarea în 1468 la Putna a bisericuţei de lemn de la Volovăţ, construită de Dragoş descălecătorul în 1353 (7). Astfel, în 1465, a fost executată piatra de pe mormântul doamnei Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, îngropată la Probota.Pietre frumos sculptate au fost montate în 1480 pe mormintele lui Bogdan (fratele lui Alexandru cel Bun), Laţcu voievod, Bogdan (fiul lui Alexandru cel Bun), Bogdan şi Petru (fiii lui Ştefan cel Mare) şi Ştefan I. De asemenea, la Putna se găsesc şi  mormintele a  două  dintre soţiile voievodului ( Maria de Mangop şi Maria Voichiţa), a  copiilor săi (Bogdan, Petru şi Maria), a nepotului său Ştefăniţă Vodă şi a Mariei, prima soţie a lui Petru Rareş. Sub un baldachin în acoladă se află şi mormântul domnului  Bogdan al III-lea, fiul şi urmaşul lui Ştefan la tronul Moldovei (8).

Dispariţia lui Ştefan cel Mare a fost resimţită de contemporani ca un sfârşit de epocă, aşa cum reiese din cronica scrisă la un secol şi jumătate de la moartea sa: ’’Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştea toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură.’’(9) Iar după trei secole, Mihail Kogălniceanu consemna că ’’românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc şi chiar neînţeles. Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întreabă-l cine l-a făcut, el îţi va răspunde: Ştefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice aşezământ ale căruia rămăşiţe mai tărăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte, Ştefan-vodă le-a urzit. În  sfârşit, acest domn pentru moldoveni rezumă toate isprăvile şi instituţiile făcute în cinci veacuri…”(10)

Studii din bibliografia lucrării lui Ş. Papacostea despre cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare:

Balotă A., La litterature slavo-roumaine a l’epoque d’Etienne le Grand , ‘’Romanoslavica’’ I, 1958, p.210-236

Balş G, Bisericile lui Ştefan cel Mare. Cu un rezumat in limba franceză, Bucureşti, 1926, 331 p.

Bogdan D.P., Pomelnicul de la Bistriţa şi rudeniile de la Kiev şi Moscova ale lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1940

Bogdan T.A., Ştefan cel Mare. Tradiţii, legende, balade ş.a. culese din gura poporului, Braşov, 1904

Gonţa Al., Domeniile feudale şi privilegiile mănăstirilor moldoveneşti în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, ‘’Biserica Ortodoxă Română’’LXXV, 1957, p.438-445

Henry Paul, Le regne et les constructions d’Etienne le Grand, prince de Moldavie (1457-1504), Melanges Charles Diehl, II, Paris 1930, p. 43-58

***, Istoria artelor plastice în România, I, Bucureşti, 1968

Panaitescu P.P., Les chroniques Slaves de Moldavie du XVe siecle’’, Romanoslavica’’, III, 1958, p.146-168

***, Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958

Teodorescu Kirileanu, Ştefan vodă cel Mare şi Sfânt. Istorisiri şi cântece populare strânse la un loc, ed III, Mănăstirea Neamţ, 1924

Turdeanu E., L’activite litteraire en Moldavie a l’epoque d’Etienne le Grand, ‘’Revue des etudes roumanines’’, V-VI, 1960, p.21-67.

SURSE

(1)   Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare domn al Moldovei 1457-1504, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p 65.

(2)   Ibidem, p.66

(3)   Ibidem, p.66

(4) Emilia Ţehaniuc, Dezvoltarea culturii în timpul lui Ştefan cel Mare, www.didactic.ro/files/19/colocviu.doc, p. 3-4

(5) Ş. Papacostea, op. cit., p.73-75

(6) Alexe Rău, Cultura scrisă în epoca lui Ştefan cel mare şi Sfânt, ’’Dava international’’, Chişinău, 2004, http://www.iatp.md/dava/Dava10/Rau_10/rau_10.html

(7) Ş. Papacostea, op. cit., p.72

(8) E. Ţehaniuc, op. cit., p.5

(9) Ş. Papacostea, op. cit., p.76

(10) E. Țehaniuc, op.cit., p. 1

MINORITĂȚILE ETNICE ÎN MOLDOVA MEDIEVALĂ (SECOLELE XIV-XVII)

Istoricul şi omul politic Dimitrie Cantemir s-a născut la 23 octombrie 1673, ca fiu al lui Constantin vodă Cantemir (1685-1693) al Moldovei. Între 1688-1691 este ostatic la Stambul pentru loialitatea tatălui său faţă de Poartă şi studiază la Academia Patriarhiei Ortodoxe din capitala imperiului. În timpul domniei fratelui său Antioh (1695-1700) este reprezentant al acestuia la Poartă. Pe 14 noiembrie 1710 este numit de sultan domn al Moldovei, dar după înfrângerea de la Stănileşti (12 iulie 1711) a forţelor aliate moldo-ruse în faţa otomanilor este obligat să se refugieze în Rusia. În exil, în 1716, redactează în latină Descriptio Moldaviae, o lucrare cu caracter geografic, politic, religios şi cultural. Moare la 21 august 1723.

În partea politică a volumului, în capitolul Despre ceilalţi locuitori ai Moldovei, Cantemir prezintă minorităţile din principat.’’Afară de moldoveni, ai căror strămoşi au venit îndărăt din Maramureş, mai locuiesc în Moldova şi greci, albanezi, sârbi, bulgari, leşi (n.n. – polonezi), cazaci (n.n.- ucraineni), ruşi, unguri, nemţi, armeni, evrei şi ţiganii cei cu mulţi copii. Grecii, albanezii, sârbii şi bulgarii trăiesc slobozi în Moldova şi parte se îndeletnicesc cu neguţătoria, parte slujesc cu leafă domniei. Nemţii, leşii şi cazacii sunt puţini, fie oşteni, fie slujitori la curte; dintre leşi câţiva au fost ridicaţi în rândul boierilor. Armenii se socotesc supuşi, la fel ca şi târgoveţii şi neguţătorii din alte cetăţi şi târguri ale Moldovei şi plătesc domnului aceeaşi dajdie. Ca şi papistaşii, ei au biserici tot atât de mari şi la fel de împodobite ca şi bisericile dreptcredincioşilor şi urmează slobozi legea lor. Asemeni şi evreii se socotesc supuşi; ei trebuie să plătească o dajdie mai mare decât cea obişnuită. Nu au altă îndeletnicire decât neguţătoria şi să ţină hanuri. Pot să–şi facă sinagogă oriunde voiesc, însă nu de piatră , ci numai de lemn. Ruşii şi ungurii au fost totdeauna în Moldova vecini (n.n.- ţărani dependenţi). Ţiganii sunt împrăştiaţi ici şi colo în toată Moldova şi nu afli boier care să nu ai bă în stăpânirea sa câteva sălaşe de-ale lor. De unde şi când a venit acest neam în Moldova? Nu ştiu nici ei înşişi şi nici nu se găseşte nimic despre dânşii în croncile noastre. Toţi ţiganii, din toate ţinuturile, au acelaşi grai, care este amestecat cu multe cuvinte greceşti şi pesemne şi persieneşti. Ei nu au altă îndeletnicire afară de fierărie şi zlătărie (...) Asemenea în Iaşi şi în alte târguri trăiesc mulţi turci, care fac neguţătorie; însă nicăieri nu le este îngăduit să-şi cumpere moşii sau vreo casă la sat sau la târg; cu atât mai puţin să-şi zidească moschei sau să-şi facă rugăciunile la vedere după slujba lor religioasă plină de eresuri. Poarta turcească nu a stăruit vreodată să li se îngăduie aceasta. Deie domnul să tacă pe vecie! (...)’’

În capitolul Despre boierimea moldovenească, istoricul descrie ridicările la rangul de boier făcute de domni din rândurile minorităţilor epocii. ’’(...) Asemeni mai ştim despre ei (n.n. dregători moldoveni) că în satele din Moldova pustiite de năvălirile tătarilor, au aşezat ţărani goniţi din Ţara Leşească, iar satele ridicate din nou de dânşii, fie că le-au adăugat numele lor, fie că – lucru mai de crezut – au luat satele ca semn al boieriei lor. Asemenea se ştie prea bine că în vremea care a urmat -  când ţările sârbilor şi bulgarilor au fost nimicte de puterea turcească şi a căzut sub stăpânirea străină şi cetatea de scaun a grecilor (n.n. – Constantinopol), multe din neamurile boiereşti cele mai de frunte ale acestor neamuri au fugit în Moldova, care era locul de scăpare al tuturora în vrema aceea şi pentru credinţa lor au dobândit împământenirea şi boieria. Asemenea s-a întâmplat şi cu  cu câteva neamuri boiereşti ale tătarilor, car eau fost luate ostatece în războaiele necontenite dintre sciţi (n.n. – tătari) şi moldoveni sau care din pricina gâlcevilor dintre ei s-au plecat domnilor de bunăvoia lor, s-au creştinat şi s-au sosotit vrednice să slujească ţara în dregătorii poltice sau ale oastei. După aceea, cu deosebire în veacul din urmă, de când s-au început să se trimită domnii în Moldova de la Ţarigrad (n.n. – Constantinopol), aceştia isi cumpărau robi cerchezi şi abasieni (în vremea când nu erau încă domni şi se aflau la Ţarigrad)şi după ce îşii arătau credinţa faţă de stăpân , slujindu-i multă vreme, îi puneau mai întâi în slujbele curţii domneşti, iar pe urmă îii ridicau şi în rândurile boierilor, care le aducea privilegiile nobilimii. Domnii au primit în rândurile boierilor şi vreo câteva neamuri leşeşti, cu deosebire pe acelea care erau cele mai cu priinţă ţării Moldovei, tot aşa cum, dimpotrivă, mulţi moldoveni au fost primiţio în boierimea leşească.(...)’’

În sfârşit în capitolul Despre oastea moldvenească, autorul vorbeşte despre mercenarii străini din armata ţării sale. ’’Numai că după acest vremuri puterea moldovenilor a decăzut aşa de mult – atât din pricina tulburărilor dinlăuntru, cât şi din pricina uneltirilor turcilor, care în răzvrătirile domnilor au găsit prilej ca să răpească faima coroanei moldoveneşti – astfel că acum abia mai este în stare să ridice în faţa duşmanului 6 până la 8000 de oameni. Iar aceştia se împart în oşteni cu înţelesul cel adevărat, adică cei care slujesc cu o leafă ştiută şi oşteni de scuteală care, pentru slobozenie de dări, slujesc în oaste pe cheltuiala lor.

Peste oştenii cu înţelesul cel adevărat sînt puşi:

Başbuluc-başa. Acesta porunceşte peste 10 bulucbaşi sau căpitani, iar fiecare dintre aceştia are sub el cam 100 de seimeni.

Iar seimeni în limba turcească se numesc oştenii aduşi din Serbia, Bulgaria, Albania şi Grecia, care sunt ţinuţi cu bună leafă pentru straja domnului, care se schimbă în toată vremea la curte, unde îşi au locuinţele de jur împrejurul zidurilor.

Patru căpitani nemţi, odinioară căpetenii peste o mie de oameni, mai au sub steagul lor baia 25 de oameni.

Patru căpitani cazaci, care asemenea aveau pe vremuri la porunca lor 1000 sau chiar mai mulţi oşteni, dar care acum abia mai au 40 până la 50 de oameni din neamul lor, de obicei din ceata zaporojenilor (n.n. – de la Nipru).

(...) Căpitanii tătarilor lipcani (care este numele sciţilor ce locuiau în Lituania şi care sunt mahomedani). Aceştia sunt patru sau mai mulţi, după cum vrea domnul.

Beşli-agasi , care are sub dânsul doi căpitani ai beşliilor. Iar beşlii sunt tătari sau turci, pe care domnul îi ţine ca să stăvilească împilările oştilor turceşti şi ca să poată pedepsi pe turci, când aceştia se desfrânează, fiindcă musulmanii socotesc nelegiuire dacă un mahomedan este pedepsit sau bătut de un necredincios, cum le zic ei, de obicei, creştinilor.(...)’’

Aşadar, Cantemir abordează problema minorităţilor din Ţara Moldovei atât din punct de vedere etnic, prin alteritatea lor, cât şi din punct de vedere social, în ceea ce-i privea pe boieri şi militari. De asemenea, Cantemir precizeaza drepturile lor religioase (evrei, armeni, catolici), iar din punct de vedere juridic, dacă erau sau nu supuşi (’’cetăţeni’’) moldoveni. Observăm că majoritatea minoritarilor sunt din ţările vecine sau din Balcani . Autorul face si consideraţii de ordin istoric în legătură cu originile istorice ale minorităţilor etnice din principat (rusi, unguri, tigani)..

Frac versus opincă (TEODOREANU 1935)

<
(...)
Era deprins să intimideze el pe alții, nu să fie intimidat. Chiar cei care nu știau cine-i deveneau deferenți față de el, dacă erau bărbați; iar pe femei le intriga, dînd celor mai multe imboldul de a vorbi franțuzește, sau într-o limbă străină. Era greu să treacă neobservat. Dădea o primă impresie oriunde se afla: nu numai în străinătate, dar și în România. Părea în fiecare loc că vine din altă parte, că e ambasadorul unei țări depărtate. Cînd intra la un teatru, înainte de a întinde biletul, cei de la ușă se înclinau, întrebîndu-l: „Loja dumneavoastră?” Cînd pleca la drum, fără să-l mai întrebe, tregherul*îi ducea bagajele la clasa întîia. Iar cînd mergea pe stradă, cei care-l întîlneau aveau impresia că limuzina de lux îl urmărește de la distanță.
- Ești impunător, colega, îi spunea tatăl său, profesorul universitar Aristide Bogdan. Regret că nu-ți sînt fiu. M-aș fi tras din frac, nu din opincă.
Nici Aristide Bogdan nu se trăgea din „opincă”. Tatăl său fusese profesor secundar. Dar era un „democrat convins”: „opincile” erau ale demagogiei, nu ale originei.
Catul Bogdan, însă, dădea impresia că strămoșii săi sînt zugrăviți în alungire bizantină pe zidul bisericilor ctitorite de ei. Așa era el numai, în neamul lui - după tată -, deși părea că a moștenit înălțimea fină și cam dolentă a trupului de la strămoși a căror mînă, înainte de a se efemina bizantin pe mătăniile huzurului boieresc, mînuise pe cîmpuri istorice, în jurul voievozilor, spada vitează. Atfel de mîni avea: mai mult fine decît puternice, cu toate că erau mari și aparțineau unui bărbat. Fără inele totuși, deși ochiul care întîlnea aceste mîni căuta să-l descoperepe cel cu stemă.
(...)
>

SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, 1991, p. 29-30.

NOTĂ M.T.
* Tregher =  (înv. și reg.) Hamal. – Din germ. Träger. (http://dexonline.ro/lexem/tregher/58593)

Agricultură modernă versus agricultură tradițională în România interbelică (SADOVEANU 1934)

<
(...)
- Crezi, Sofronie? Îmi pare ciudat ce spui; ca și cum ai fi din niște veacuri vechi, și totuși ești mai tînăr decît mine. Socot că timpurile în care trăim ne dau drept să ne temem mai puțin. Operațiile agricole și transporturile se pot face astăzi altfel decît odinioară.
Sofronie tăcu.
- Ai ceva de zis, prietine Sofronie? rîse cu bunăvoință Mavrocosti. Poate ar trebui să-ți sporești și să-ți perfecționezi inventarul de mașini.
Administratorul scutură cu energie din cap.
- Măria ta, făcu el întîmpinare cu un respect afectat, eu am avut bun dascăl în lucrarea pămîntului pe tatăl meu, iar tatăl meu, pe cît mi-a povestit el, a avut învățător pe tatăl măriei sale. Umblau și ei așa cercetînd pe moșie, cum umblăm noi acuma. După ce s-a fost săturat boierul cel bătrîn decît cheltuie cu mașinile, care din Anglia, care din Germania, care din Franța, apoi a arătat tatei pe cele mai potrivite cu oamenii de la noi, cu pămîntul și cu văzduhul.
- Îmi spui o poveste destul de interesantă, Sofronie. Care oameni? și mai ales care pămînt și care văzduh? Pămîntul îl supunem unei analize de laborator și pentru văzduh avem observații meteorologice.
Administratorul zîmbi subțire. Mavrocosti îl observa cu coada ochiului și-i aștepta replica. Era zîmbetul unui om ager, însă mărginit în prejudecăți.
- E adevărat, măria ta, că munca omului trebuie ajutată și sporită, vorbi Sofronie cu o oarecare îndoială, poate cu puțintel dispreț pentru ceea ce era străin și depărtat de el în boier; așa spuneau și bătrînii noștri; însă nici o mecanică; nici o analiză și nici o statistică nu pot da conjuncturi prielnice de călduri și de ploi. Nimic nu poate schimba frămîntarea acestor rîpi și chimia lor diversă. Nimic nu poate lega pe acestea cu fazele lunii și anotimp, cu primăvara noastră din ianuarie, ori cu iarna din iunie. Aici fenomenele au altă logică și oamenii deasemeni. Ziua noastră de lucru e de șaisprezece ceasuri; avem o amiază care ne coace ca-n cuptor; trebuie o bătălie fără răsuflet, după care dormim ori lenevim șase luni. Așa că eu mă țin de legea veche. Dacă îmi dă voie măria ta, am să-i mărturisesc că eu n-am adoptat calendarul nou*. Numai în cel vechi găsesc datele și epocile plugăriei noastre. La Sfîntul Ilie trebuie să înfățișez la curte păpușoi nou copt; la Foca nu ni-i îngăduit să lucrăm ca să nu ni se aprindă girezile; la Sfîntu Pantelimon dau căciuli și cojoace slujitorilor la oi și la vite, căci, de și căldura e în toi, pentru el s-a arătat semnul iernii.
(...)
>

SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 65-66 .

NOTĂ M.T.
* Calendarul gregorian sau stilul nou a fost adoptat de papa Grigore XIII în 1582 prin modificarea calendarului iulian, adoptat de dictatorul roman Iuliu Cezar în 46 î. H. În România calendarul gregorian a fost adoptat de guvern în 1919 și acceptat de Biserica Ortodoxă în 1924. (http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/o-incercare-introducere-calendarului-gregorian-timpul-domniei-cuza-96340.html)

Strămoșii pecenegi ai unui sat de țigani lingurari și ai unei familii boierești în România interbelică (SADOVEANU 1934)

<
(...)
Cum suiau drumușorul spre sprînceana codrului, la stînga, pe coastă, li se arătă satul de țigani lingurari, cu căsuțele joase fără împrejmuiri și grămădite foarte aproape una în alta. Toți locuitorii care se aflau la acel ceas la vetre - adică babe, muieri și copii - se înșiraseră la soare ca să holbeze ochii la împlinirea faptului. Era într-adevăr un fapt - în înțelesul magic al eresului popular - și Lupu Mavrocosti își simți inima bătînd mai grăbit în piept. Acei țigani ai familiei, totdeauna liberi însă întotdeauna legați de casa boierului prin existența pădurii, aveau aceeași atitudine ca și Borza*. Tăceau c-un fel de întristare. Chiar copiii, care de obicei îl întîmpinau cu vîrtej de larmă, stăteau nelintiți, sticlindu-și în soare goliciunea totală. Bărbații lipseau. „Poate s-au dus să se îneceîn tău”, se gîndea Mavrocosti. „Dacă pădurea cade, toți acești locuitori străvechi trebuie să piară”.
(...)
- Logica, zise Mavrocosti, e că vedem numai femei și copii, deoarece bărbații lipsesc. Iar bărbații lipsesc din pricină că sînt în expediții primejdioase ori la închisoare: de multe ori mi-au spus, glumind, că ei n-au nevoie de țintirim. Aici trăiește, domnule, un neam eroic, care nu vrea să se supuie codului dumitale penal. Cei rămași s-au dus probabil să se înece în tău.
(...)
- E o formă de protestare pentru ceea ce voim să facem noi, rîse pieziș Mavrocosti.
În clipa aceea îi ajunse din urmă Marandache Țiganul, feciorul boieresc, gonind în șa naltă turcească.
(...)
- Cine-i țiganul acesta? întrebă Bernard, urmărind cu admirație parabola de bolid a călărețului.
- E un fecior boieresc, răspunse Lupu. Are un nume frumos și cred că e strănepot de prinț pecenegi***, ca și mine.
Mavrocosti rîdea fals. Oaspetele crezu că trebuie să se asocieze c-un zîmbet silit la această veselie nefirească.
- Chestiunea istorică am să ți-o lămuresc după masă, adaose Lupu. Cred că-mi faci plăcerea și onoarea să petreci restul zilei la noi, la Necșeni.
(...)
- Avem vreme, răspunse Lupu, deși, între prietini și oameni de onoare e suficient cuvîntul. Cum însă dumneata ești reprezentantul unor financiari, va trebui să îndeplinim și această formă. Vom face deci, cum spui, două contracte: unul pentru frasini și altul pentru pădure. În prealabil e necesar să vie la Borza și inspectorul silvic. Vom face toate ca să fii mulțămit, domnule Bernard. Deocamdată, să ne bucurăm de această zi unică și să-ți povestesc de ce am scrupule față de țiganii de sub pădure, pe lîngă care am trecut.
- Așa este, se veseli domnul Bernard, dumneata le atribui o importanță istorică.
- Negreșit. Te rog să fii atent. Nici într-un document al familiei noastre nu sînt pomeniți acești oameni ca robi. Se găsesc însemnări, cercetări, și jalbe care-i privesc, însă e clar că trebuie să-i socotim într-o situație deosebită și specială. Ei au fost sub mîna boierului de aici, însă liberi, cu drept de folosință asupra lemnului moale din Borza. Nici măcar nu făceau zile de clacă la lucrul pămîntului; trebuiau să iasă numai la hăituit vînatul. Încolo, răspundeau, pentru industria lor, bani ca și acuma. La 1864 au refuzat pămîntul de împroprietărire**. Au ținut numai să rămîie pe loc, plătind dajdie către comună și către Domnie, așa cu au apucat ei obiceiul din bătrîni. Aceasta e situația. Deci dacă nu sînt vechi sălașe de sclavi, avem de-a face cu o problemă specială și istoricul are dreptul să-și puie întrebări dintre cele mai interesante. (...) Te rog să mai reții că trăiește și acum în această pădure un localnic, pădurar coborîtor din serii de pădurari, pe care-l cheamă Peceneaga. Numele acesta se apropie de al pîrîului Neaga. Însfîrșit, ia-ți osteneala și uită-te la mine și la Kivi. Uită-te și la Sofronie Leca. El e un răzeș vechi, îi am documentele de la Petru Rareș-Voievod****, și e blond ca cea mai mare parte dintre moldoveni. Eu și Kivi sîntem din altă rasă. Mai degrabă semănăm cu Marandache decît cu Sofronie. Ai observat la Marandache profilul de pasere de pradă? Privește și la Kivi. Mai cu samă nasul. E cea mai caracteristică parte a feței ei. Privind acest clonțișor de pajură, am visat eu pe strămoșii mei pecenegi. Am armonizat cu năsușorul ei nomenclatura specială pe care ți-am expus-o și am adaos la asta și tălmăcirea numelui nostru de familie.
- Argumentul mă interesează, suspină domnul Bernard. Numele dumneavoastră. e curat grecesc.
- Desigur, însă noi nu sîntem greci după înfățișare; sîntem oameni mici, cu umerii obrajilor ușor proeminenți. Leagănul neamului nostru a fost deci Asia, nu Elada. Numele nostru originar nu-l știu. L-au dus puhoaiele, viscolele, și uitarea către mările etern-mișcătoare. Deci pămîntenii, în limba lor de-atunci, au găsit mai nimerit să cheme pe un strămoș al meu cu porecla cea mai potrivită. I-au zis Negru. Urmași ai acestuia, adăpați la cultura fanariotă, au tradus în grecește numele lui Costa Negru. Dovada că nu poate fi altfel o găsesc direct în versurile unei balade populare.
(...)
- Ascultă, zise Mavrocosti. E începutul unei balade de o frumuseță pe care numai neamurile pasionate o pot imprima artei lor vorbite.
Au înflorit florile
Odată cu zorile
N-au înflorit florile:
Scoate Costea oile.
Așadar, cel dintîi Costea Negru era crescător de oi, deci nomad măcar în parte. Avea cai și-i curgea în sînge o flacără care arde și-n Kivi. Te fac atent, iubite prietine, că sora mea e o ființă primejdioasă.
(...)
- Concluzia? suspină domnul Bernard.
- Concluzia este asta. În acest coț de lume s-a adăpostit, adus de vînturile întîmplării, un fragment dintr-o rasă care acuma e complect dispărută. De și acest pămînt al Moldovei are proprietatea de a amesteca, a preface și a nivela complect toate stolurile de pasaj, ceva tot a rămas din vechii pecenegi. Au rămas cel puțin cîteva nume, simboluri ale lucrurilor de odinioară. Și a rămas sîngele, care verifică o zicătoare înțeleaptă a localnicilor. Ca și localnicii de altfel, noi cei care avem sînge de demultnu prea ne bucurăm de înțelepciune, nici n-o prețuim. Viața e mai bună pentru noi cînd e împodobită de un vis ori de un cîntec. De aceea zic eu să ami amînăm puțin afacerile și contractele.
- Concluzia! concluzia! cîntă domnul Bernard. Vrei să spui că această prințesă fină, care a prezidat un prînz delicios, e rudă cu acele miniaturi sculptate în eben și palisandru, care stăteau întîi cu fața către noi și pe urmă s-au întors?
- De ce nu? acceptă cu liniște deplină Lupu Mavrocosti. Acei nenorociți, care amenință să se înece în tău, au caracter și temperament, ca și Kivi. Aș putea adăugi că și simpatia mea pentru dînșii e o dovadă că sînt coborîtori din vechii pecenegi. Simpatia de alminteri e reciprocă.
(...)
>

SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene*****, ed. Albatros, București, 1990, p. 6-7, 16-19.

NOTE M.T.
* Borza = Pădure lângă satul Necșeni (Nicșeni) din județul Botoșani.
** În 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), guvernul Mihail Kogălniceanu a realizat o reformă agrară (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/reformele-lui-cuza-schimbarea-fa-romaniei)
*** Pecenegi = Popor turc nomad originar din stepele Asiei Centrale, care în secolul X a ajuns pe teritoriul viitoarei Țării Moldovei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-le-datoram-migratorilor-pecenegi)
**** Petru Rareș = Domn al Moldovei (1527-1538; 1541-1546)
***** Nopțile de Sînziene (http://altmarius.ning.com/group/clubuldecarte/forum/topics/noptile-de-sanziene-de-mihail-sadoveanu)

„Păcat boieresc” (SADOVEANU 1906)

M. SADOVEANU, Cîntecul amintirii,  Minerva/BPT  1357, București, 1990, p. 11-45

„Veniseră ai noștri la putere și tata sta la București, om politic, năpădit de grele afaceri.”

„-Ce obișnuiești?

- Țuică, o țuică mi-e destul, (...).”

„-Am auzit că la Sărățeni o duc mai bine rumânii...” 

„-Nu ! La noi nu mai e chip să trăiască rumânul! Pe mine m-a sărăcit boierul ăl de-a murit și ăsta care a venit m-a afundat și mai rău în necaz...”

„-Boierule!... ciocoiule! Și tu mă ai făcut ca ăl de  a murit! El mi-a rușinat femeia, (...). Spune, cîne, de ce mi-ai rușinat copila? De ce ai ucis-o? De ce m-a otrăvit?”

Slujba la boier versus slujba la negustor în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
-Şi ce leafă ai?
-Treizeci şi cinci  de ruble, plus cinci ruble pentru cizme.
-Şi eşti mulţumit?
-Cum să nu fiu? La noi  la cancelarie nu intră oricine. Eu am avut mare noroc cu moşu-meu, care-i majordom la curte*.
-Şi-ţi merge bine?
-Cred şi eu. La drept vorbind, adăugă el c-un oftat, e  mai bine să slujeşti, de pildă, la un negustor. Da, alde noi, o duc mai bine la negustori. Uite, asară a picat un neguţător de la Veniov** şi-aşa îmi spunea băiatul, care-l slujeşte... Îi merge bine, nimic de zis. Tare bine îi merge.
-Cum adică, negustorii plătesc mai bine?
-Ferit-a sfîntul! Negustorului nici să-i pomeneşti de leafă, că te dă pe uşă afară. Da, la dînsul merge pe supunere şi credinţă. Te hrăneşte, îţi dă de băut, te îmbracă şi asta-i. Are el chef, îţi dă şi pe deasupra... Ce nevoie de leafă? Că negustorul trăieşte de-a valma cu noi, pe potriva noastră a tuturor, ruseşte. Pleci la drum cu dînsul, bea el ceai, bei şi tu; ce mănîncă el îţi dă şi el. Ce mai vorbă... negustorul nu face pe boierul. Negustorul nu umblă pe înconjur: e mînios, te plesneşte în numele Tatălui şi cu asta gata. Nu te bodogăneşte, nu-ţi găseşte veşnic pricină. Pe cîtă vreme cu boierul, mămulică Doamne! Hojma*** nu-i mulţămit: că asta nu-i bun, că ceea ce nu-i place... Îi dai un pahar de apă, ori ceva de mîncare: ''Ptiu! Asta-i apă? Pute! Asta-i mîncare? Pute!'' O iai, stai ce stai în dosul uşii şi vii cu dînsa înapoi. ''Ei, da, aşa mai merge, aşa mai zic şi eu, acum nu mai pute!'' Apoi pe urmă cucoanele! D-apoi duducile!...
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Cancelaria: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, Bucureşti, 1989, p. 162-163.

NOTE M.T.
*Curtea boierească.
**Orăşel situat la 45 km nord-est de Tula (193 km sud de Moscova), cu 5.200 de locuitori în 1897.
***Hojma (din ucraineanul ''hozma'') = mereu.

Ceata lui Nălucă, haiducii care în 1829 l-au jefuit pe un mare boier bucureştean în prima zi din Anul Nou

Adevărul 1 ianuarie 2014

„Lev Troțki la Constanța” (RUSU 2003)

 Titus Rusu, Lev Troțki la Constanța, „Tomis”, Costanța, aug. 2003, p. 94-95.

În 1913 când a vizitat România, în calitate de corespondent în războiul balcanic al ziarului „Kievskaia Mâsl” (Gândirea Kieveană), Lev Davidovici Troțki avea 33 ani de ani. Articolele le semna cu numele Antid Oto. Era cunoscut și sub numel Lvov, Ivanovski, Neofit, Tahotski, Antid și Troțki. Pseudonimul Troțki l-a luat de la numele unui gardian de la închisoarea din Odessa. Articolele despre Români și cele despre războiul balcanic le-a publicat în Opere (Socinenie), vol. 6, în 1922, la Moscova.

Editura Polirom din Iași a publicat volumul România și războiul balcanic, traducere și cuvânt înainte de Radu Părpăluță, 1998, în care sunt cuprinse textele despre România, publicate în „Kievskaia Mâsl”, apoi în Socinenie.

Troțki avea să ajungă al doilea om al revoluției bolșevice, după Lenin, oratorul revoluției și creatorul Armatei Roșii. Era un rafinat, poliglot, cu o vastă cultură, a pus un diagnostic realităților românești, care parcă este valabil și astăzi.

A descins la București în august 1913. De la început a fost izbit de amestecul de Occident și Orient, sărăcie și opulență. Cu un simț ascuțit, Troțki a studiat raporturile sociale, dar, mai ales, clasa dominantă, partidele politice și oamenii politici. Boierii români scrie Troțki, socotesc Parisul a doua lor patrie. Despre peisajul bucureștean scrie: „Pe trotuarul îngust lunecă figuri feminine efilate la maximum - grace a la mode - cu înfățișarea tipic a unor ștrangulate ce nu au fost scoase din ștreang. În deplină concordanță cu acestea, linia pantalonilor la gentlemanii bucureșteni e ireproșabilă, ca o cărare într-o freză de diplomat. Ofițerii au ținuta pusă la punct, fără cusur. (...) Văcsuirea cizmelor constituie aici un adevărat cult, complex și profund. Firmele sunt copiate după cele pariziene, la fel și cocotele. (...) Orientul te privește din toate părțile. Pe de altă parte, marea majoritate a populației merge desculță”.

Descrie viața de lux, splendoare și risipă, a guvernanților și funcționărimii, care „trăiesc peste mijloacele proprii, toți au datorii, dar pe stradă arată ca niște gentlemani ireproșabili, dichisiți și lipsiți de griji, care sărută mâna damelor ca și cum nimic rău nu s-ar petrece în țara lor și viața toată ar fi un șir de gesturi grațioase”.

La Belle Epoque nu se terminase, va dura până în 1916...

Este lăudabil că Troțki a intuit drama românilor dinainte de Marea Unire. Scrie că România face parte din „Martilorogiul națiunilor scindate violent. (....) În Basarabia, pe de o parte, și Transilvania și Bucovina, pe de alta, trăiește jumătate din națiunea română.”

Drumul de la București la Constanța l-a parcurs cu un tren expres în cinci ore, pe o căldură infernală. Era luna august. A purtat discuții politice cu călătorii. Un vecin amabil i-a oferit noile țigări La paix de Bucarest: „Fumăm și urmărim melancolic cum Pacea de la București se transformă în cenușă și fum. Să fie o profeție?” A avut premoniție.

Troțki a consemnat afirmațiile unei doctorițe, care povestea în compartiment, cum medicii militari se temeau să se apropie de bolnavii de holeră și îi examinau de la distanță, prin binoclu.

În vagonul restaurant, călători eleganți și veseli. Remarcă ofițerii cu „cizme lăcuite, cu talii extrem de înguste (nici doamnele nu au asemenea talii) și cu maniere franțuzești.” În centrul unui grup era o damă elegantă, metresa unui senator. „Costumul ei franțuzesc foarte scump, inelele, coșulețul cu briliante și un lănțișor de aur de trei metri vorbesc cât se poate despre volumul încăpător al bugetului român de stat.”

La Constanța admiră Cazinoul „imens, bine luminat, elegant.” Împreună cu ciceronele său Cristian Rakovski a vizitat orașul. „Ne plimbăm pe strada principală, luminată feeric de felinar electrice înalte. În piața unde cânta o orchestră și se plimba lume elegantă, se află monumentul lui Ovidiu.” Sigur că Racovski nu i-a relatat prietenului său că la dezvelirea statuii lui Ovidiu, Remus Opreanu, prefectul județului Constanța, fost procuror general la Curtea de Apel București și viitor judecător la Înalta Curte de Casațiune și Justiție, a rostit un discurs în limba latină. Constanța intra în circuitul european.

Dr. Racovski i-a făcut cunoștință lui Troțki cu personalități politice constănțene, cu care a purtat discuții incitante. I-a plăcut Simion Petrescu, publicist, fost primar al Mangaliei; citează opiniile lui Petrescu  despre femei: „Iată ce va distruge România! (...) nici latifundiile, nici militarismul, ci femeia! Vă întreb: oare poate fi ordine într-o țară, unde există asemenea belșug de femei frumoase, adică minunate în adevăratul sens al cuvântului, monsieur! (...) Fiecare politician, avocat tinde să aibă cea mai frumoasă femeie. Și iată unde este izvorul prăpădului: toți cheltuiesc de două ori mai mult decât câștigă. Drept rezultat, haosul total al statului. Iată cheia politicii românești: femeile duc țara noastă la catastrofă.”

Troțki consemnează opiniile lui Petrescu despre politicieni: „La noi nu există disciplină. La noi orice parvenit vrea să fie șef de partid, ministru, prefect. Șeful nostru local este un ramolit. Prefectul nostru - un intrigant incapabil.”

Constanța, Dobrogea îi apar ca un nou Turn Babel în care etniile conviețuiesc în pace. Constanța are 25.000 de locuitori de cel puțin 25 de naționalități. La fel în întreaga Dobroge. Troțki consideră și-ar putea încerca forțele specialiștii în esperanto.

Dr. Racovski se simte ca peștele în apă „în acest haos multietnic și multilingvistic” și „trece” fără greutate de zeci de ori, de la limba română la limba bulgară, la rusă, la turcă, la germană cu coloniștii și la franceză în convorbirile cu notabilitățile.

Troțki a făcut o vizit la moșia lui Racovski de la Helengic (astăzi Pecineaga), de lângă Mangalia.

Moravurile le pune sub influența lui I. L. Caragiale și a Scrisorii pierdute. Pe Caragiale îl compară cu Gogol, iar Scrisoarea pierdută cu Revizorul. „Generala lipsită de principii, prolixitatea fără idei, viclenia vioaie și șantajul fără limite, iată părțile componente ale atmosferei moral politice a României conducătoare așa cum apare în fața noastră în piesa O scrisoare pierdută.” „Toate cel trei partide românești sunt umbrite de spiritul lui Cațavencu și Farfuridi”. Am impresia că C. Dobrogeanu-Gherea nu l-a informat pe oaspetele său că I. L. Caragiale a scris și drama Năpasta.

Cel mai antipatic dintre politicieni îi este Take Ionescu. Troțki își exprimă nedumerirea când află că însuși Caragiale a aderat la „takiști”, din oportunism.

Troțki scrie că Petre Carp, șeful Conservatorilor, i-ar fi spus lui Caragiale: „Mi-a fost dat să te văd și pe tine Caragiale în rolul lui Cațavencu!”

- Ce vorbești, a răspuns marele Caragiale, eu sunt Cațavencu? Nu, glumești! Cațavencu e marele meu șef, Take Ionescu. Eu sunt Farfuridi.”

Troțki scrie că Caragiale povestea acest dialog  adăugând: „Până acum am crezut că în România mai este un om înțelept: Carp. Dar se vede că și el ia în serios politica.”

Desprfe politicinaul constănțean reprezentat de Petrescu notează: „Dacă îl translăm din limba lui Caragiale într-o limbă internațională, vom spune că Simion reprezintă o îmbinare fericită, armonică în stilul ei, de Figaro, Falstaff și Tartarin, Tartarin în primul rând. Nu e lipsit de agerime, e jovial, superificial, dar și nițel șiret, știe cum se aranjează ploile.”

Opinia lui Troțki despre corupția la români e tranșantă: „E puțin probabil să existe altă țară în lume în care corupția politică, de toat genurile și formele, să joace un asemenea rol ca în viața României. Instrumentul principal al corupției este bugetul de stat extrem de disproporționat.”

Interesant că nu se face nici o referire la justiția română. România era un stat de drept. Troțki ar fi putut menționa că Înalta Curte de Casațiune și Justiție a anulat decizia guvernului de a retrage cetățenia și de expulzare a lui Rakovski, pentru activități subversive împotriva statului. Profesorul de drept internațional Alfred Juvara, în două articole publicate de „Curierul Judiciar”, își exprima opinia că guvernul liberal greșește când îl împiedică pe Rakovski să vină în țară.

E cunoscut sfârșitul tragic al celor doi prieteni.Troțki a fost ucis din ordinul lui Stalin în 1940 în Mexic, iar Rakovski în 1941 la închisoarea din Orel.

„Degradarisirea de Evghenie” (RUSU )

 Titus Rusu, Degradarisirea de Evghenie, „Tomis”, Constanța

În Regulamentul Organic există prevederi referitoare la punerea în executare a hotărârilor judecătorești de condamnare a boierilor, pentru comiterea unor infracțiuni. În art. 254 se prevedea că „Orice hotărâre de judecată asupra unui boier ce s-a osândit la vreo pedeapsă trupească ori de necinste, precum închisoare la pușcărie, trimitere la ocnă ș.c.l. nu se va putea pune în lucrare până când Domnul nu-lva scădea din cinstea lui, luându-i rangul și celelalte titluri (...)” „Fețele evghenite mai trebuie a se dezbrăca de evghenie și apoi să se supuie pedepsei hotărâtă de pravile”. Cu alte cuvinte, se proceda la ridicarea rangului boieresc, adică „degradarisirea de evghenie”.

Procedura de degradarisirea de evghenie este complicată și nu e locul să o prezentăm.

Un caz interesant, petrecut în veacul trecut, este prezentat în Pandectele Române din 1937. În baza dispozițiunilor Tribunalului Criminalicesc, patru condamnați pentru omor au fost pedepsiți mai întâi „trupește” în Piața Sfântului Spiridon din Iași, aplicându-li-se între 60 și 100 de lovituri, apoi, în raport de gradul de vinovăție, căminăreasa Vlăhuț a fost trimisă „la o mănăstire de călugărițe să slujească în fiare toată viața ei”, iar ceilalți trei au fost trimiși la „groapa ocnii” să execute diferite pedepse privative de libertate. Căminăreasa Vlăhuț a fost mai degradarisită de evghenie

În regimul comunist s-a instituit o procedură specială pentru cercetarea, arestarea și trimiterea în judecată a membrilor de partid.

În 1968, după reabilitarea post-mortem a lui Lucrețiu Pătrășcanu, conducerea partidului a declarat că vinovat de asasinarea importantului lider comunist este aparatul judiciar. Pentru a nu se mai comite „abuzuri”, s-a luat măsura ca nici un membru de partid să nu fie cercetat penal, arestat sau trimis în judecată fără aprobarea comitetului județean, municipal sau orășenesc de partid. Nu s-a dat o dispoziție scrisă. S-au dat dispoziții verbale șefilor instituțiilor centrale din sistemul judiciar, care, la rândul lor, le-au trimis subordonaților.

În februarie 1971, a fost emisă o hotărâre a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR privind cercetarea, arestarea și trimiterea în judecată a membrilor de partid. Hotărârea era secretă. Nu am reușit să intru în posesia ei. Se prelucra de nenumărate ori cu prilejul diferitelor ședințe.

La 1 martie 1979, Comitetul Politic Executiv al CC al PCR a adoptat o nouă hotărâre, abrogând-o pe cea anterioară. Am reușit să intrăm în posesia Hotărârii nr. 700/00143/1979 a CPEx, din care  reproducem în premieră:

„Art. 8 - Atunci când organele de securitate și miliție sunt sesizate că unii membri de partid, unele cadre alese de organele puterii de stat, în conducerile organizațiilor de masă și obștești, precum și cele care se află în nomenclatura organelor de partid sunt semnalate că desfășoară acțiuni  ce privesc securitatea statului ori săvârșesc alte infracțiuni, vor aduce imediat aceste probleme la cunoștința organelor de partid.

Art. 10 - Atunci când există dovezi cu privire la săvârșirea unor infracțiuni de către membri de partid aleși în organele de partid sau care ocupă funcții din nomenclatura organelor de partid, precum și cadre alese în organele puterii de stat ori în conducerea organizațiilor de masă și obștești care, de asemenea, ocupă funcții din această nomenclatură, cercetarea lor de către organele de urmărire penală, arestarea sau trimiterea în judecată se va face numai cu aprobarea organului de partid respectiv. Comitetele județene, municipale și orășenești vor examina cu deosebită grijă și atenție fiecare caz, în prezența celor în cauză și vor manifesta exigența necesară față de cei care încalcă legile statului.

Înainte de aprobarea arestării sau trimiterii în judecată, organele de partid respective vor hotărî în legătură cu situația de partid și funcția pe care acesta o ocupă.

Art. 11 - În cazurile de săvârșire a unor infracțiuni de către membri de partid sau persoane alese în organe ale puterii de stat ori în conducerea organizațiilor de masă și obștești, care nu dețin funcții în nomenclatura organelor de partid, organele de securitate, miliție, procuratură și justiție vor lua măsura cercetării sau trimiterii în judecată informând despre aceasta, după caz, organul de partid, organul puterii de stat sau conducerea organizației obștești respective.

Art. 12 - În situația când unii membri de partid au săvârșit infracțiuni, organele de partid vor efectua verificările necesare în același timp cu organele de stat, astfel că până la trimiterea în judecată, organizațiile din care aceștia fac parte să poată hotărî asupra calității de membru de partid a celor în cauză.

Art. 13 - Aliniat ultim.

În cazul în care un membru de partid a fost prins în flagrant delict și s-a impus reținerea lui, organele de urmărire penală vor informa imediat organul de partid în nomenclatura căruia se află, pentru a clarifica situația de partid a acestuia.”

Secretariatul Comitetului Județean Constanța al PCR, mai zelos, a extins hotărârea CPEx, dispunând ca nici un membru de partid să nu fie cercetat, arestat sau trimis în judecată. fără aprobare, indiferent dacă făcea parte sau nu din nomenclatura de partid. Dacă, după aprobarea cercetării, se ajungea la concluzia că este vinovat, procuratura făcea o nouă informare către comitetul județean, municipal sau orășenesc de partid, pentru a obține aprobarea trimiterii în judecată. Această procedură birocratică dura uneori 2-3 ani. În mediul rural, în timpul campaniilor agricole nu se țineau ședințe. În preajma zilelor de 1 Mai, 23 August sau  30 Decembrie, se considera că nu este „politic” să se țină ședințe în care să se ia măsura excluderii din partid. Când totuși se convoca ședința de partid, țăranii se solidarizau și nu erau de acord dcu excluderea colegului lor. În acest caz, se bloca trimiterea în judecată, fiindcă exista dispoziția ca nici un membru de partid să nu ajungă în fața instanței cu „carnetul în buzunar”.

Organele de partid superioare se abțineau să infirme hotărârile organizațiilor de bază, pe motiv că acestea ar fiu provocat iritarea muncitorilor. Situația se rezolva în mod frecvent prin apariția unor decrete de amnistie și grațiere, în baza cărora se dădeau soluții de netrimitere în judecată sau se aplica o amendă administrativă de 1.000 lei. Așii corupției constănțene, cu toate relațiile în nomenclatură, erau excluși din partid, arestați, trimiși în judecată și condamnați la lungi pedepse de închisoare. La fel și cei care comiteau infracțiuni împotriva vieții, integrității corporale sau violuri.

De regulă, nu se aproba trimiterea în judecată a țăranilor care sustrăgeau de pe câmp porumb, grâu, cartofi și alte produse în cantități mici. Se trecea peste avertismentele lui Ceaușescu, care nu ostenea repetând că sustragerea de cereale reprezintă un act contrarevoluționar.

Degradarisirea de evghenie sau scoaterea din boierie se făcea după ce „tribunalul criminalicesc” pronunța, independent, hotărârea de condamnare. În cazul membrilor de partid, cercetarea, arestarea și trimiterea în judecată se făcea după ce se proceda la excluderea din partid. Partidul se substituia organului specializat al statului și aprecia asupra oportunității trimiterii în judecată. Se comitea o ingerință în administrarea justiției.

„Nicolae Milescu Spătarul” (PANAITESCU 1925)

Petre P. Panaitescu, Nicolae Milescu Spătarul, trad. S. P. Panaitescu (orig. fr. 1925), st. introd. și note Ș. Gorovei, Junimea, Iași, 1987, 109 p.

Cuprins

V Ștefan Gorovei - Studiu introductiv

XL Notă asupra ediției

1 Nicolae Milescu Spătarul
5 I. Nicolae Milescu boier român

5 Originea și familia

6 Educația

8 Cariera politică în Principate

10 Opera din prima perioadă a carierei sale

12 Traducerea Bibliei

14 II. Călătoria în Occident

14 Nicolae Milescu în Germania șiSudeia

15 Nicolae Milescu la Paris

16 Trădarea spătarului

17 Misiunea în Polonia

19 Enchiridon

22 III. Nicolae Milescu în Rusia înaintea călătoriei sale în China

22 Domnitorul Gheorghe Ștefan și Rusia

23 Sosirea lui Nicolae Milescu la Moscova

24 Serviciile și relațiile sale personale

27 Operele din această perioadă

33 IV. Călătoria în China ( 1675-1678)

33 Importanța acestei călătorii

34 Scopul misiunii sale

35 De la Moscova la Tobolsk

37 Traversarea Siberiei

42 De la frontiera Chinei la Pekin

45 Șederea la Pekin

52 Întoarcerea

53 Epilogul misiunii în China. Procesul Matveev

54 Lucrările lui Milescu asupra misiunii sale în China
58 V. A doua parte a șederii lui Nicolae Milescu în Rusia (1678-1708)

58 Curentele politice și civilizatorii în Rusia la sfîrșitul veacului XVII

65 Nicolae Milescu și Dositei al Ierusalimului

68 Nicolae Milescu și românii

76 Conflictul dintre Milescu și partidul grec

78 Relațiile lui Nicolae Milescu cu reprezentanții Occidentului în Rusia. Laurent Rinhuber

79 J. G. Sparwenfeldt

80 Foy de la Neuville

81 Witsen și Leibniz

82 Philippe Avril

84 Lucrările ultimei perioade a vieții sale

85 Lucrări în grecește - Lucrări în rusește

87 Polemica împotriva „latinilor”

89 Moartea lui Milescu. Soarta familiei sale

91 Note

98 Bibliografia operelor lui Nicolae Milescu

102 Note la „Bibliografie”

104 Principalele lucrări privitoare la Nicolae Milescu

107 Addenda

Notă asupra ediției

Monografia din 1925 a lui P. P. Panaitescu (1900-1967) despre spătarul Nicolae „Milescu” a fost tradusă acum 15 ani de soția autorului, Silvia Panaitescu (1897-1986) în vederea unei ediții cuprinzătoare, din care un volum era rezervat unui triptic de umaniști români - Petru Movilă, Nicolae Milescu și Dimitrie Cantemir, dar care nu s-a mai realizat. Propunerea a de a la lumină versiunea românească a fost acceptată de Junimea în anul în care s-a aniversat nașterea spătarului. Ieșind de sub tipar în 1987, ea poate fi considerată și un omagiu adus autorului - ieșean prin naștere - la împlinirea a două decenii de la trecerea în lumea umbrelor. (...)

Interviu cu Florin Mugur (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

F. M. - Acum aproximativ 100 de ani, în vremea Unirii, M. Kogălniceanu, spunea că România nu înseamnă în nici un caz numai „cei 2000 de boieri”. (…) Ce înseamnă sec. XX pentru România? Înseamnă trecerea de la 2000 la 22.000.000.

- (…) O ciudată epocă de basm.

- Prin 1948-54.

G. A. - Cred că erau mai degrabă niște ani furtunoși.

F. M. - (...) De-o parte erau forțele revoluției. De cealaltă, dușmanii ei. De-o parte, binele. De cealaltă, răul sortit pieirii.

G. A. - Se făcea o mai clară delimitare între bine și rău. Dar nu era ea simplificatoare?

F. M. - (…) Simplificatoare și, uneori, ucigașă.

G. A. - Care e, după părerea dvs., cel mai tulburător basm al românilor?

F. M. - „Aleodor Împărat”.

G. A. - Nu „Tinerețe fără de moarte…”?

F. M. - Acesta e basmul cel mai frumos și profund. Dar ați folosit cuvântul „tulburător”, iar pe mine mă emoționează în mod deosebit un personaj din „Aleodor Împărat”, acel Jumătate de om călare pe un iepure șchiop, (…). E singurul personaj din basmele noastre care moare din drag.

- (…) E o moarte active, pasionată, de om care nu cedează și nici nu se gîndește să cedeze vreo clipă.

- Eroul cel mai reprezentativ al basmului românesc rămâne tot Făt-Frumos.

-(…) Dintre oamenii modești și dăruiți se ridică adevărați luptători.

- Dacă ne gîndim la revoluția de la 1848 și la zilele revoluționare pe care le trăim, observăm întîi asemănarea. Lipsește violența dezlănțuită. Lipsește brutalitatea. Lipsesc crimele. Cine și l-ar putea imagina pe marele Bălcescu avînd de-a face cu călăii. (…) Dintre deosebirile esențiale, iată două. În primul rind, prezența – în cazul revoluției socialiste – a unei ideologii științifice, ferm constituite, care se perfecționează din mers, dar care a existat de la bun început: ideologia clasei muncitoare, a PCR.

G. A. - O măsură din anii noștri care v-a impresionat mult?

F. M. - Faptul că  în România s-au desființat închisorile politice.

- (…) Scriu despre posibilitatea fiecăruia de a deveni ceea ce secretarul general al PCR, tov. N. Ceaușescu, numește „comunist de omenie”.

- V-a ajutat să publicați mai multe cărți faptul că lucrați la edit. așa de prestigioasă?

- (...) Se spune că orice poet dacă ar renunța la poezie, ar muri. (...) Dar lumea în care un sing. poet s-ar simți îndemnat să renunțe la poezie ar fi o lume nesfîrșit de tristă.

- Arthur Rimbaud n-a renunțat niciodată la poezie. El și-a scris opera și a murit în plină tinerețe. După moartea lui, un alt ins, care purta întîmplător numele de Arthur Rimbaud, s-a ocupat o vreme cu negustoria: un personaj lipsit de orice interes.

 - (...) Mă bucur de asemeni de biruințele confraților mei din Cenaclul „Flacăra”, un cenaclu condus de un poet de excepție. (...), să știți că nu e deloc ușor să fii bun. E complicat.

G. A. - Nu e mai complicat să fii rău?

F.M. - Nu. Pentru a face răutăți e de ajuns să dispui de oarecare abilitate. (...) Vechea expresie „ăsta e prost , de bun ce e!” nu se mai potrivește vremurilor noastre, (...).

- Criticul Mircea Iorgulescu (un autor care își apără convingerile literare cu vehemență, ceea  ce nu-i lipsit de riscuri) spunea cîndva că versurile mele au un fond eroic.