„Lev Troțki la Constanța” (RUSU 2003)

 Titus Rusu, Lev Troțki la Constanța, „Tomis”, Costanța, aug. 2003, p. 94-95.

În 1913 când a vizitat România, în calitate de corespondent în războiul balcanic al ziarului „Kievskaia Mâsl” (Gândirea Kieveană), Lev Davidovici Troțki avea 33 ani de ani. Articolele le semna cu numele Antid Oto. Era cunoscut și sub numel Lvov, Ivanovski, Neofit, Tahotski, Antid și Troțki. Pseudonimul Troțki l-a luat de la numele unui gardian de la închisoarea din Odessa. Articolele despre Români și cele despre războiul balcanic le-a publicat în Opere (Socinenie), vol. 6, în 1922, la Moscova.

Editura Polirom din Iași a publicat volumul România și războiul balcanic, traducere și cuvânt înainte de Radu Părpăluță, 1998, în care sunt cuprinse textele despre România, publicate în „Kievskaia Mâsl”, apoi în Socinenie.

Troțki avea să ajungă al doilea om al revoluției bolșevice, după Lenin, oratorul revoluției și creatorul Armatei Roșii. Era un rafinat, poliglot, cu o vastă cultură, a pus un diagnostic realităților românești, care parcă este valabil și astăzi.

A descins la București în august 1913. De la început a fost izbit de amestecul de Occident și Orient, sărăcie și opulență. Cu un simț ascuțit, Troțki a studiat raporturile sociale, dar, mai ales, clasa dominantă, partidele politice și oamenii politici. Boierii români scrie Troțki, socotesc Parisul a doua lor patrie. Despre peisajul bucureștean scrie: „Pe trotuarul îngust lunecă figuri feminine efilate la maximum - grace a la mode - cu înfățișarea tipic a unor ștrangulate ce nu au fost scoase din ștreang. În deplină concordanță cu acestea, linia pantalonilor la gentlemanii bucureșteni e ireproșabilă, ca o cărare într-o freză de diplomat. Ofițerii au ținuta pusă la punct, fără cusur. (...) Văcsuirea cizmelor constituie aici un adevărat cult, complex și profund. Firmele sunt copiate după cele pariziene, la fel și cocotele. (...) Orientul te privește din toate părțile. Pe de altă parte, marea majoritate a populației merge desculță”.

Descrie viața de lux, splendoare și risipă, a guvernanților și funcționărimii, care „trăiesc peste mijloacele proprii, toți au datorii, dar pe stradă arată ca niște gentlemani ireproșabili, dichisiți și lipsiți de griji, care sărută mâna damelor ca și cum nimic rău nu s-ar petrece în țara lor și viața toată ar fi un șir de gesturi grațioase”.

La Belle Epoque nu se terminase, va dura până în 1916...

Este lăudabil că Troțki a intuit drama românilor dinainte de Marea Unire. Scrie că România face parte din „Martilorogiul națiunilor scindate violent. (....) În Basarabia, pe de o parte, și Transilvania și Bucovina, pe de alta, trăiește jumătate din națiunea română.”

Drumul de la București la Constanța l-a parcurs cu un tren expres în cinci ore, pe o căldură infernală. Era luna august. A purtat discuții politice cu călătorii. Un vecin amabil i-a oferit noile țigări La paix de Bucarest: „Fumăm și urmărim melancolic cum Pacea de la București se transformă în cenușă și fum. Să fie o profeție?” A avut premoniție.

Troțki a consemnat afirmațiile unei doctorițe, care povestea în compartiment, cum medicii militari se temeau să se apropie de bolnavii de holeră și îi examinau de la distanță, prin binoclu.

În vagonul restaurant, călători eleganți și veseli. Remarcă ofițerii cu „cizme lăcuite, cu talii extrem de înguste (nici doamnele nu au asemenea talii) și cu maniere franțuzești.” În centrul unui grup era o damă elegantă, metresa unui senator. „Costumul ei franțuzesc foarte scump, inelele, coșulețul cu briliante și un lănțișor de aur de trei metri vorbesc cât se poate despre volumul încăpător al bugetului român de stat.”

La Constanța admiră Cazinoul „imens, bine luminat, elegant.” Împreună cu ciceronele său Cristian Rakovski a vizitat orașul. „Ne plimbăm pe strada principală, luminată feeric de felinar electrice înalte. În piața unde cânta o orchestră și se plimba lume elegantă, se află monumentul lui Ovidiu.” Sigur că Racovski nu i-a relatat prietenului său că la dezvelirea statuii lui Ovidiu, Remus Opreanu, prefectul județului Constanța, fost procuror general la Curtea de Apel București și viitor judecător la Înalta Curte de Casațiune și Justiție, a rostit un discurs în limba latină. Constanța intra în circuitul european.

Dr. Racovski i-a făcut cunoștință lui Troțki cu personalități politice constănțene, cu care a purtat discuții incitante. I-a plăcut Simion Petrescu, publicist, fost primar al Mangaliei; citează opiniile lui Petrescu  despre femei: „Iată ce va distruge România! (...) nici latifundiile, nici militarismul, ci femeia! Vă întreb: oare poate fi ordine într-o țară, unde există asemenea belșug de femei frumoase, adică minunate în adevăratul sens al cuvântului, monsieur! (...) Fiecare politician, avocat tinde să aibă cea mai frumoasă femeie. Și iată unde este izvorul prăpădului: toți cheltuiesc de două ori mai mult decât câștigă. Drept rezultat, haosul total al statului. Iată cheia politicii românești: femeile duc țara noastă la catastrofă.”

Troțki consemnează opiniile lui Petrescu despre politicieni: „La noi nu există disciplină. La noi orice parvenit vrea să fie șef de partid, ministru, prefect. Șeful nostru local este un ramolit. Prefectul nostru - un intrigant incapabil.”

Constanța, Dobrogea îi apar ca un nou Turn Babel în care etniile conviețuiesc în pace. Constanța are 25.000 de locuitori de cel puțin 25 de naționalități. La fel în întreaga Dobroge. Troțki consideră și-ar putea încerca forțele specialiștii în esperanto.

Dr. Racovski se simte ca peștele în apă „în acest haos multietnic și multilingvistic” și „trece” fără greutate de zeci de ori, de la limba română la limba bulgară, la rusă, la turcă, la germană cu coloniștii și la franceză în convorbirile cu notabilitățile.

Troțki a făcut o vizit la moșia lui Racovski de la Helengic (astăzi Pecineaga), de lângă Mangalia.

Moravurile le pune sub influența lui I. L. Caragiale și a Scrisorii pierdute. Pe Caragiale îl compară cu Gogol, iar Scrisoarea pierdută cu Revizorul. „Generala lipsită de principii, prolixitatea fără idei, viclenia vioaie și șantajul fără limite, iată părțile componente ale atmosferei moral politice a României conducătoare așa cum apare în fața noastră în piesa O scrisoare pierdută.” „Toate cel trei partide românești sunt umbrite de spiritul lui Cațavencu și Farfuridi”. Am impresia că C. Dobrogeanu-Gherea nu l-a informat pe oaspetele său că I. L. Caragiale a scris și drama Năpasta.

Cel mai antipatic dintre politicieni îi este Take Ionescu. Troțki își exprimă nedumerirea când află că însuși Caragiale a aderat la „takiști”, din oportunism.

Troțki scrie că Petre Carp, șeful Conservatorilor, i-ar fi spus lui Caragiale: „Mi-a fost dat să te văd și pe tine Caragiale în rolul lui Cațavencu!”

- Ce vorbești, a răspuns marele Caragiale, eu sunt Cațavencu? Nu, glumești! Cațavencu e marele meu șef, Take Ionescu. Eu sunt Farfuridi.”

Troțki scrie că Caragiale povestea acest dialog  adăugând: „Până acum am crezut că în România mai este un om înțelept: Carp. Dar se vede că și el ia în serios politica.”

Desprfe politicinaul constănțean reprezentat de Petrescu notează: „Dacă îl translăm din limba lui Caragiale într-o limbă internațională, vom spune că Simion reprezintă o îmbinare fericită, armonică în stilul ei, de Figaro, Falstaff și Tartarin, Tartarin în primul rând. Nu e lipsit de agerime, e jovial, superificial, dar și nițel șiret, știe cum se aranjează ploile.”

Opinia lui Troțki despre corupția la români e tranșantă: „E puțin probabil să existe altă țară în lume în care corupția politică, de toat genurile și formele, să joace un asemenea rol ca în viața României. Instrumentul principal al corupției este bugetul de stat extrem de disproporționat.”

Interesant că nu se face nici o referire la justiția română. România era un stat de drept. Troțki ar fi putut menționa că Înalta Curte de Casațiune și Justiție a anulat decizia guvernului de a retrage cetățenia și de expulzare a lui Rakovski, pentru activități subversive împotriva statului. Profesorul de drept internațional Alfred Juvara, în două articole publicate de „Curierul Judiciar”, își exprima opinia că guvernul liberal greșește când îl împiedică pe Rakovski să vină în țară.

E cunoscut sfârșitul tragic al celor doi prieteni.Troțki a fost ucis din ordinul lui Stalin în 1940 în Mexic, iar Rakovski în 1941 la închisoarea din Orel.

„Salonul de Artă Tânără 1991” (TUDORA 1991)

 C. Tudora, Salonul de Artă Tânără 1991, „Tomis”, Constanța, septembrie 1991, pagina 11

E știut, artistul captează cel dintâi mesajele devenirii, cu mult înainte ca acestea să sensibilizeze spiritul întregii colectivități. El deschide drumul viitorului, îi pregătește startul asemenea pilotului de încercare. Iar încurajarea, stimularea talentului tinerilor devine o datorie a societății care își redimensionează structurile și proiectele. Fiindcă „pentru a ne elibera de trecut trebuie să ne contăm pe dezvoltarea unui nou gen de comunicare, cu care cei care sunt profund afectați de viitor: tinerii.”

Iată de ce începe să ne preocupe, deopotrivă cu argumentul teoretic, modalitățile de descoperire și valorificare efectivă a „vocilor” tinere, a universurilor lor creatoare, în nădejdea că, cine știe, contribuim astfel la consacrarea lor cu un ceas mai devreme. Așa se explică, deci, organizarea de secția de artă a revistei „Tomis” a primului Salon de Artă Tânără, pe simeza căruia să-și găsească locul lucrări emblematice pentru căutările, obsesiile, interogațiile și prospecțiile creatorilor aflați fie (încă!) pe băncile școlilor, în amfiteatrele și atelierele academiilor de artă, fie după absolvire sau în pragul consacrării.

O fericită întâmplare a făcut ca ediția 1991 a Salonului tomitan să aparțină unora dintre cei mai înzestrați studenți ai Academiei de Artă din București, care și-au circumscris demersul ideatic și expresiv unei teme pe cât de percutante azi, pe atât de ambițioasă și dificilă: lumea ca reeditare ciclică a miticului Turn Babel, criza comunicării interumane, războiul limbilor, labirintul - ca semn neliniștitor, sfidarea tiparelor constituite și teribila îndrăzneală de a dibui prin neliniștea și confuzia momentului calea propriei purificări. Încât, nu prin teribilism formal, cât prin serioasa și îndrăzneața exploatare a ideii și metaforei, ei propun un tip de artă protest. Un protest  care să fie aidoma reacției de tip ionescian, adică avangardist: împotriva realismului, când realismul este expresia cea mai obișnuită și abuzivă a cotidianului, împotriva unui anume tip livresc de simbolism rupt de realitate, o tăgadă a tradiționalismului spre a găsi tradiția, temeritatea descifrării unei sinteze a cunoașterii și invenției, a realului și închipuirii fiindcă „avangarda înseamnă libertate” creatoare.

Cei opt studenți - expozanți ne-au propus cicluri de câte patru tablouri, permițându-ne astfel să le urmărim dinamica ideilor, plăcerea de a le nuanța și dezvolta, arpegierea în tonalități și cifruri diverse - a unui soi de recital expresiv, o joacă fără sațiu, dar o joacă gravă, tensionată, cu naivități trucate și stângăcii înșelătoare, în fapt,  descătușare de poncife, și tot atâtea febrile exerciții de stil înaintea marii lansări. Și, deși atât de diferiți ca viziune și mijloace, cei opt au ca numitor comun nonconformismul atitudinii, aplombul rostirii până la capăt a unui gând, dorința accederii neîntârziate la personalizarea semnelor și universului plastic.

Turnul Babel este imaginat când ca o repetare a încurcăturii babilonice a lumilor, amintind de descumpănitoarele „peisaje de vis” ale lui Monsu Desiderio, ca un hybris dublu, loc al incompatibilității, confruntării sau interferenței a două lumi ce stau față în față într-un labirint nesfârșit, când ca o aglutinare de „noduri stranii” sau enigmatice, ori pur și simplu ca sfărâmare a imaginii exterioare a realului și extragerea luminii din impenetrabilul haosului și întunericului. Astfel, Sandu Matei Ștefan (anul IV) construiește seducătoare etajări ale elementelor vitale - metal, apă, pământ și foc - trecerea ciclică de la splendoare la ruină, o babilonie colorată gurmand, pentru ca Ștefan Constantinescu (anul V) să prefere rafinarea unor gradații, filigranarea unor personaje care vorbesc în același timp - halucinantul monolog al unor singurătăți explozive, în timp ce constănțeanul Gabriel Cojoc (anul V) introduce numeroase elemente grafice, un tip de fragmentarium menit să afirme nu atât gustul pentru modernitatea non picturii, cât ilustrarea tensionată și expresivă a „nodurilor de taină” ale lumii, iar Corina Tuță (anul V) alege ca simbol al unui potențial Babel chiar spațiul unei case, căruia i-a imprimat o mișcare de rotație de 90 de grade, vrând să sugereze ideea de degenerare a știutului, a obișnuitului în altceva, prin centrifugarea dimensiunilor cotidianului și realului, pentru ca în game de albastru și verde Daniel Răgușitu (anul II) să imagineze Turnul ca o cochilie cu spiralări ciudate, într-o atmosferă de început de lume. Pericle Iulian (anul IV) e preocupat de decelarea unui subtil simbolism de sorginte de bizantină, o viziune a mișcării proteice a ființelor, în articulări și dezarticulări urmând direcții și legi secrete, cu irizări de roșu, negru și ocru, care sporesc senzația de abia temperat dramatism. Cel de al optulea expozant, Cristi Puiu, este acum student al Academiei de Artă din Geneva, el integrându-se grupului „celor 7” prin aceeași propensiune spre un avangardism explicit, cât și prin obsesia descoperirii unui ce distinct. Numai că, la el, Turnul Babel este sugerat ca începând (sau sfârșind) în și prin inserția abstractă a semnelor tehnicului în uriașul necunoscut cosmic, apăsarea masivității unui întuneric fără nume și fără chip, în inima căruia se petrece, însă, mereu și mereu, marele mister al reînvierii și renașterii vieții.

Bineînțeles că aceste sumare considerații nu pot numi și emoția specială a dialogului cu universul acestei expoziții tinerești.

Am avut, în plus, neșansa de a nu putut găzdui prim ediție a Salonului  de Artă Tânără în spațiul Muzeului de Artă (aflat în renovare) sau în cel al Marinei (a cărui simeză fusese, cu luni în urmă, programată), fiind nevoiți să improvizăm foaierul Casei de Cultură, altfel nespus de elegant, luminos și ospitalier, dar neacreditat, din păcate, ca loc major de expunere, în interesul curent al publicului. Ceea ce nu a împiedicat, însă, reușita, peste așteptări, a Salonului tomitan. Reușită care a făcut ca Doina Păuleanu - consilier general al Inspectoratului Județean de Cultură - care a și vernisat expoziția, în calitatea sa de recunoscut critic de artă, să propună tinerilor expozanți reinteresarea lucrărilor acestei primei ediții a Salonului pe simeza Muzeului de Artă.