Serviciul de Siguranță al Indiei coloniale britanice (KIPLING 1900-1)

<
(...)
Pentru nimic în lume lui Kim însă nu i-ar fi trecu tprin minte să bănuiască pe Mahbub Ali, cunoscut ca unul dintre cei mai buni geambași din Punjab*, negustor bogat și vrednic ale cărui caravane pătrundeau pînă în fundurile întunecate de dincolo de munți, că ar putea fi trecut într-unul din registrele păstrate sub lacăt de către Serviciul de Siguranță al Indiei, la matricola C. 25 1. B. De două trei ori pe an C. 25 trimitea cîte o poveste cam stîngaci însăilată, dar care întotdeauna, după ce era controlată de R. 17 și M. 4, se dovedea perfect adevărată. În aceste povestiri se ocupa cu tot felul de mișcări din țările de dincolo de munți, cu exploratorii care erau străini și nu englezi, și în același timp cu comerțul clandestin de arme. În realitate aceste rapoarte nu erau decît o parte foarte neînsemnată a „informațiilor primite” care determinau atitudinea Guvernului Indiei**. Se întîmplase încă acum de curînd că cinci rajahle*** care se confederaseră, (altceva mai bun de făcut nici n-aveau, decît o confederație), primiseră știre de la o țară din partea de miazănoapte**** care le era prietenă, că din teritoriile lor ies anumite vești care trec în India Britanică. Șefii guvernelor din acest țări fură la început foarte supărați din cauza aceasta și luară fără întîrziere măsuri, cum se obișnuiește să se ia în Orient. Între alții bănuiau și pe coțcarul acesta de geambaș cu barbă roșie, ale cărui caravane tăiau poteci adînci în zăpezile neumblate ale teritoriilor lor depărtate. Cel puțin de data aceasta caravana lui era să cadă de două ori în cursă și schimbase focuri de armă cu niște tîlhari, dintre care oamenii lui Mahbub aveau trei inși pe conștiință; în orice caz aceștia puteau să fie și năimiți de cineva, dar se putea să fi dat lovitura chiar pe socoteala lor. Din cauza aceasta Mahbub se feri să mai facă popas la Peshawar***** care era oraș nesănătos și venise întins la Lahore******, unde prevedea că lucrurile vor lua o întorsătură neașteptată, căci el își cunoștea foarte bine compatrioții.
Aici Mahbub Ali căută să scape de un lucru pe care nu ar fi vrut pentru nimic în lume să-l păstreze asupra lui mai mult decît ar fi fost necesar: o foaie subțire de hârtie, împăturită mărunt de tot și învelită în pînză cerată, care nu era altceva decît un raport nesemnat și fără adresă, într-un colț cu cinci împunsături aproape invizibile făcute cu acul. Aceste împunsături trădau cu nerușinare pe cele cinci rajahle, puterea amică de al miazănoapte, un bancher hindustan din Peshawar, o firmă belgiană care se ocupa cu cu contrabanda de arme și un prinț mahomedan de la miazăzi, persoană foarte importantă și pe jumătate independentă. Acest raport era făcut de R. 17 și Mahbub îl luase în primire dincolo de trecătoarea Dora, din cauză că datorită unor împrejurări independente de voința lui, acest agent nu-și putea părăsi postul de observație. În comparație cu acest raport pe care îl ducea C. 25, însăți dinamita nu era decît o jucărie, și chiar un oriental, cu tot disprețul înnăscut pentru valoarea timpului, își putea da destul de bine seama, că din ce va putea scăpa de el mai devreme, va fi cu atît mai bine.
(...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim*******, trad. Jul. Giurgea, vol. I, Casa de Editură și Presă Viața Românească, București, 1990, pp. 34-35.

NOTE M. T.
* Punjab = Regiune din NV coloniei britanice India, locuită în majoritate de sikh, al căror stat a fost cucerit de britanici în 1849. A fost împărțită de India și Pakistan în urma războiului din 1947, când și-au proclamat independența față de Marea Britanie. (http://www.learnpunjabi.org/eos/PUNJAB.html)
** Colonia britanică India (1858-1947) înlocuia Compania Indiei de Est (1600-1858) și cuprindea teritoriile actualelor state India, Pakistan, Bangladesh, Nepal, Sri Lanka și Birmania. Era o colonie a Coroanei și era condusă de un secretar de stat în guvernul britanic și de un vicerege-guvernator, care conducea conglomeratul de teritorii fie direct prin funcționari, fie indirect prin prinții locali. (http://www.sscnet.ucla.edu/southasia/History/British/BrIndia.html)
*** RAJÁH, rajahi, s. m. Titlu purtat de conducătorul statului în India antică, devenit mai târziu titlu princiar. ♦ Persoană având acest titlu. – Din fr. rajah. Sursa: DEX '09 (200) (https://dexonline.ro/definitie/rajah) (http://www.royalark.net/India/India.htm)
**** Aluzie la Rusia, a cărei politică expansionistă în Asia Centrală avea ca ultim obiectiv ieșirea la Oceanul Indian.
***** Peshawar = Oraș important în NV Pakistanului, la granița cu Afganistanul. (http://kp.gov.pk/page/history_march_of_time)
****** Lahore = Al doilea oraș al Pakistanului, la granița cu India. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/5616/7/)
******* Raluca Nicula, „Idei și stropi de suflet”, 8 februarie 2016 (http://ralucanicula.blogspot.ro/2016/02/rudyard-kipling-kim.html)

Radicalismul modernizării Indiei coloniale britanice (BROMFIELD 1933-7)

<
(...) Era conștient că Maiorul se îndepărtase de el. „Poate că această schimbare este dorită durerii și emoțiilor, cugetă Ransome. Poate că în ființa lui există trăsături de caracter indiene pe care europeanul din mine nu le va accepta și nu le va înțelege niciodată.” Bănuia că explicația o putea găsi în absurditățile mistice și în literatura ieftină a tuturor scriitorilor de calibrul lui Kipling*, care nu cunoscuse decât India cantonamentelor, a cluburilor, a ziarelor provinciale, și se rezuma la formula „Orientul tot Orient rămîne”.
- Ma-m gîndit la ceva, spuse Edwina. Aș vrea să mai las niște bani pentru ceva care ar putea să ajute la o înțelegere între Orient și Occident. Nu știu cum s-ar putea realiza asta. Poți tu să găsești vreo soluție? Eu n-am găsit-o și sunt prea obosită s-o mai caut.
- Nu este decît o cale, răspunse Ransome cu amărăciune. Să creezi un fond pentru a se cumpăra otravă de șobolani... absolut necesară pentru a se nimici ignoranța, prejudecățile, lăcomia, spiritul provincial. Nu va fi însă ușor să le stîrpești... Va trebui să mai stîrpești și oameni, cum ar fi de pildă ofițerii aceia cu concepții strîmte, bătrînul Dewan**, neguțătorii, indivizi de teapa lordului Heston, bancherii, preoții, creaturile de seama lui Pukka Lil și a lui Mrs. Simon și chiar pe bătrînul general.
Edwina zîmbi.
- S-ar putea face și asta, dacă s-ar lucra cu dibăcie. În ceea ce mă privește eu nu am avut niciodată prejudecăți. Cred că oamenii din clasa de mijloc numesc acest lucru depravare, dar eu ma credința că Dumnezeu ar socoti-o virtute.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne***, trad. I. Corbul & V. Corbul, pref. M. Miroiu, ed. Univers, București, 1972, p. 637.

NOTE M. T.
* Joseph Rudyard Kipling (1865 Bombay/India - 1936) = Poet și prozator britanic. Educat în Marea Britanie. Laureat al Premiului Nobel în 1907. Cea mai celebră carte a sa a fost „Cărțile junglei”, apărută în 1894. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1907/kipling-bio.html)
** Dewan = Cuvânt persan care desemna un demnitar important în statele islamice medievale. (http://www.etymonline.com/index.php?term=divan)
*** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Sexul în Occident versus sexul în Orient (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Categoric, femeia din palatul de vară, cu tenul ei netede, strălucitor, admirabil fardată și cu veșminte din Paris, nu-l interesa de loc. Fusese prea perfectă, prea artificială pentru firea lui caldă și atît de sinceră. Știa că actul or sexual nu ar fi fost înfrumusețat nici de rîsete și nici de voioșie, ci numai de o foame vicioasă așa cum socoteau probabil toți aceia care învățaseră că iubirea reprezintă un păcat, dar cu toate acestea nu se puteau abține de la așa ceva. Bizarul amestec de ipocrizie și duritate pe care-l întîlnise în Occident avea o oarecare subtilitate, ea ca și cînd ura oamenilor față de acest act le procura prin ricoșeu o plăcere vicioasă și invertită care îi înfricoșa și îi revolta în același timp. Așa ceva el nu va înțelege niciodată. În Orient nici viciile și nici perversitățile nu provocau un sentiment de amărăciune, de corupție și de rușine.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 470.

NOTĂ M. T.
* Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Nașterea unui băiat într-o famile săracă din India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)

<
În vreme ce ținea strîns biata mînă subțire, începu să vorbească rar, cu voce joasă, folosind dialectul gujerati* cu multă grijă, astfel încît femeia care cunoștea numai limbajul castei ei să fie în stare să o înțeleagă. Așa se lupta Miss Macdaid ori de cîte ori pacienții ei erau osîndiți să moară de holeră sau de ciumă, dar acum o mîna o forță aparte, lăuntrică. Femeia aceasta trebuia să trăiască. Voința și vitalitatea lui Miss Macdaid vor învinge apatia lăuzei, o vor face să renunțe la dorința ei de a muri. (...)
- Ai un băiat minunat, frumos ca luna, puternic, iute ca leoparzii și isteț ca elefantul cel mare al Maharajahului**. Nu uita bucuria pe care ai s-o faci bărbatului tău dăruindu-i un fiu atât de minunat. După ce perioada se purificare se va termina, va așeza ghirlande pe umerii tăi și îți va împodobi părul negru cu florile roții ale cotonierului mătăsos. Și printre toți acei gandhies din neamul tău vei fi cea mai onorată și mai onorabilă dintre soții. Haide, deschide ochii tăi negri și uită-te la fiul tău care-ți va aduce cinste, glorie și bogății.
Nu avea importanță că băiatul era numai piele și osul și mai urît decît cea mai urîtă maimuță sacră, ori că bărbatul ei avea să fie gelos și s-o rupă în bătăi peste o lună sau două. N-avea nicio importanță că praznicul se va reduce la puțin orez cu șofran și la cîteva prăjituri de orez îndulcit, spurcate de muște. Nu avea importanță că ghirlandele vor fi împletite din mușcate ofilite și din iasomie veștejită și că florile de cotonier mătăsos vor atîrna muiate de căldură. Nu avea importanță nici faptul că acest copil, numai pielea și osul, odată ajuns la maturitate, o va sili - cum era obiceiul - să își radă capul de femeie văduvă, să și-l acopere cu cenușă și să trudească din greu, ca o sclavă, pentru propria lui soție. Lăuza trebuia să trăiască. Pentru aceasta renunțase Miss Macdaid la toate bucuriile, plăcerile și suferințele încercate de celelalte femei. Pentru aceasta se înapoiase în Orientul imens, viermuitor. Femeia trebuia să trăiască!
- Știi ce înseamnă să ai un băiat frumos? rosti ea. Să vezi că toți cei din neamul tău se închină până la pămînt cînd treci pe stradă, și că tatăl bărbatului tău îți va aduce toate onorurile. Tobele vor bate. Țiterele vor cînta și întregul sat va dănțui și se va veseli.
(...)
La un moment dat femeia deschise încet ochii imenși, băgați în fundul capului și se uită la Miss Macdaid parcă de la o mare distanță. Buzele ei se mișcară puțin, iar Miss Macdaid știu că femeia încerca să surîdă, că surîdea pentru prima dată într-o viață în care avusese parte numai de mizerie și de foame. Apoi buzele obosite ale femeii se mișcară și, deși nici un murmur nu scăpă printre ele, Miss Macdaid își dădu seama că rostea în urîtul ei dialect cuvîntul magic: ”Fiul meu!” (...) Miss Macdaid își zise triumfătoare: „Am cîștigat. Acum se va lupta ca să trăiască.”
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne***, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 450-452.

NOTE M. T.
* Gujerati = Limbă indo-ariană din familia limbilor indo-europene. Azi este una din limbile oficiale în India, unde este vorbită de 46 milioane de persoane, multe în statul federal Gujarat de la granița cu Pakistanul. (https://www.britannica.com/topic/Gujarati-language)
** MAHARAJÁH, maharajahi, s. m. Titlu purtat de prinții indieni suverani (până în 1956); persoană care deținea acest titlu. [Var.: maharadjáh s. m.] – Din fr. maharadjah. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/maharajah)
*** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Tânăr veteran englez versus diversitate etnică și socială în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Șirul de refugiați se perinda fără întrerupere prin fața mesei. Ransome avea impresia că șirul nu avea să se mai termine niciodată. Printre aceștia se aflau kazhis* și kolas**, nagas*** și modhs, mochis**** și pomlas*****, dhobias****** și vasawas, naikas******* și chiar trei nomazi bhils******** șireți, atrași de speranța că ar putea să obțină gratuit orez. Gopal cerea fiecăruia să spună numele și casta. (...) Totodată afla lucruri necunoscute lui pînă atunci, detalii aparent neînsemnate din viața acestor oameni, care se înmulțeau a viermii - deosebirile de caste*********, cu indescriptibila lor varietate de caste și subcaste izvorîte din bizarele credințe religioase, începînd cu hinduismul********** degenerat și terminînd cu practicile vrăjitorești ale populației bhil.
(...) În vreme ce-l asculta pe Gopal Rao vorbind cu ei, Ransome ajunse treptat la concluzia că aceștia nu veniseră aici, la poarta cea mare, fiindcă sperau să găsească o ușurare a nevoilor lor, ci datorită faptului că această impunătoare arcadă sarazină*********** personifica însăși autoritatea Maharajahului************. Vestea că bunul lor părinte trimisese oameni la poarta cea mare spre a le purta de grijă, îi făcuse să vină buluc din toate cartierele orașului devastat și chiar din satele învecinate, asemenea unor copii înfricoșați. Toți aceștia nu prea știau ce voiau, în afară de faptul că cereau în gura mare hrană.
(...) De cinci ani de cînd trăia în Ranchipur, oamenii aceștia nu existaseră pentru el, și chiar dacă fusese uneori conștient de prezența lor, nu-i apăruseră decît ca niște siluete stranii, care se dădeau la o parte cînd trecea cu mașina și se uitau la el prin perdelele norilor de praf, în vreme ce în ochii lor negri, aprinși, nu exprimau decît o foame nestinsă și privațiuni cumplite. Ranchipurul pe care-l cunoscuse el  - palatul, grupul lui Mr. Bannerjee și grupul restrîns de luptători care-și dedicaseră viața renașterii Indiei - era extrem de mic și de limitat. Treptat, începuse să deslușească sub pojghița aceasta subțire mizeria care domnea în straturi alcătuite din ignoranță, foame și superstiții. Nenorociții care treceau prin fața micii mese, unul cîte unul, certîndu-se, înjurîndu-se, mînați de aceeași grabă și spaimă, deveneau în sfîrșit pentru el niște ființe omenești.
În preajma lui, Gopal Rao, tînărul mahratt***********, își continua lucrul cu toată eficiența, în vreme ce o expresie de dispreț se citea în ochii lui negri și pe buzele-i pline și roșii. Gopal Rao era un războinic. Acum un secol ar fi condus o ceată de călăreți mahratta peste șesurile golașe, spre a jefui bogățiile din celelalte părți ale Indiei.
„Trebuie să-mi perfecționez dialectul gujerati************, să învăț mahratta și, dacă se poate, alte două sau trei limbi”, gîndi Ransome. Dar ce însemnătate aveau două, trei, cinci sau chiar zece limbi în colcăiala de furnicar a complexei Indii. Pînă și istețul Gopal Rao, care stăpînea vreo șase limbi, se poticnea uneori în cîte un dialect obscur. Creaturile acestea nenorocite aveau nevoie de lumină și de una sau maximum două limbi comune. Ransome își aminti de băieții și fetele educați de soții Smiley și de transformarea lor - ochii le deveniseră mai strălucitori, trupurile mai viguroase și mai drepte. Dar ce reprezentau eforturile suținute al soților Smiley și ale Maiorului Safka, ale lui Miss Macdaid și ale lui Rașid, precum și ale bătrînului și istovitului Maharajah, care murise acum în urmă? Față de imensa întindere a Indiei era mai puțin de o pietricică aruncată în valurile mării.
Deodată înțelese un lucru la care nu se gîndise pînă acum, dar care, în subconștientul,  în sufletul său, fusese întotdeauna prezent, și anume convingerea calmă că va rămîne să trăiască în India, că îl captiva Orientul, așa cum o captivase și pe Miss Macdaid încă din copilăria ei. Europa îi părea ceva îndepărtat, pe jumătate mort, sau în orice caz agonizînd lent. Nu va mai revedea Europa în veci. Gîndul acesta nu-i trezi nici o umbră de regret.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne***************, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 442-444.

NOTE M. T.
* Kashi = Străvechi oraș, cunoscut și ca Varanasi sau Benares, unul din cele șapte orașe sacre ale religiei hinduse. Este situat pe malul marelui fluviu sacru Gange, în statul Uttar Pradesh din nordul Indiei. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/4678/7/)
** Kohla = Mic grup etnic din vestul Indiei, de religie hindusă și limbă principală ho.. (https://joshuaproject.net/people_groups/17244/IN)
*** Naga = Populație din micul stat indian Nagaland, situat la granița cu Myanmar (Birmania). (https://www.nagaland.gov.in/portal/portal/StatePortal/AboutNagaland/NagalandInfo)
**** Mochi = Importantă castă hinduistă din nordul Indiei și Bangladesh, care se ocupă tradițional cu fabricarea încălțămintei. (https://joshuaproject.net/people_groups/17639/IN)
***** Pomla = Un foarte mic grup etnic în vestul Indiei, de religie hindusă, musulmană și sikh, și limbă gujerati, urdu și punjabi. (https://joshuaproject.net/people_groups/17898/IN) (https://joshuaproject.net/people_groups/17625/IN) (https://joshuaproject.net/people_groups/18135/IN)
****** Dhobi = Important grup etnic de religie hindusă, musulmană și sikh și de limbi principale hindi, urdu și punjab. (https://joshuaproject.net/people_groups/16709/IN) (https://joshuaproject.net/people_groups/17519/IN) (https://joshuaproject.net/people_groups/18066/IN)
******* Naikas = Grup etnic din jungla munților Ghat de Vest de pe coasta de vest a Indiei. (http://www.jelldragon.com/theoldways/naikas.htm)
******** Bhil = Cel mai important grup tribal din India, situat în vestul Indiei și sud-estul Pakistanului, de religie hindusă și limbă principală hindi. (https://joshuaproject.net/people_groups/16414/IN) (http://www.nativeplanet.org/indigenous/cultures/india/bishnoi/bishnoi3.shtml)
********* CÁSTĂ, caste, s. f. (La hinduși, egipteni sau la alte popoare orientale) Grup social închis, endogamic, strict delimitat de altele prin origine comună, ocupații, privilegii; p. ext. grup social închis care își păstrează privilegiile. ◊ Expr. Spirit de castă = spirit îngust, exclusivist. – Din fr.caste. 
Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/cast%C4%83) (http://www.descopera.ro/mari-intrebari/14419544-ce-este-un-sistem-de-tip-casta)********** HINDUÍSM (‹ fr. {i}) s. n. (REL.) Religie politeistă, apărută în India (sec. 5-4 î. Hr.), care reprezintă o îmbinare a brahmanismului cu elemente budiste; propunând o nouă cale a mântuirii, prin iubire și dăruire, accesibilă oricui. Pasul cel mai important realizat de h. este trecerea de la panteismul impersonal la teismul personal. Panteonul hinduist fundamental conține 33 de divinități, subordonate triadei supreme de zei:Brahmā, Vișnu, Shiva. H. afirmă identitatea dintre sinele individual (Ᾱtman) și sinele universal, absolutul (Brahmān), precum și existența unui ciclu al renașterilor succesive, rezultat al ignoranței, de care credinciosul se desprinde prin acțiune (karma), devoțiune (bhakti), meditație și cunoaștere (jñana). O diferență mai evidentă față de vechile religii indiene este prezența masivă a templelor și a iconoplastiei. Răspândit astăzi în India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka, Nepal. Sursa: Dicționar Enciclopedic (1993-2009) (https://dexonline.ro/definitie/hinduism) (http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/hinduism/)*********** SARAZÍNI (SARACENI) (‹ gr. sarakenoï, lat. saraceni) s. m. pl. Termenul apare atestat în Antic.; în V Europei (îndeosebi în Galia, Italia și Provence), începând din sec. 8, el desemna, în general, pe locuitorii Imperiului arabo-musulman care efectuează incursiuni, jafuri și raiduri devastatoare. Se pare că această denumire a ajuns în V Europei și prin intermediul bizantinilor și al participanților la Cruciade. De asemenea denumirea este atribuită și populațiilor nomade care pendulează în ținuturile deșertice dintre Siria și Arabia Saudită. Sursa: Dicționar Enciclopedic (1993-2009) (https://dexonline.ro/lexem/sarazin/50446)************ MAHARAJÁH, maharajahi, s. m. Titlu purtat de prinții indieni suverani (până în 1956); persoană care deținea acest titlu. [Var.: maharadjáh s. m.] – Din fr. maharadjah. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/maharajah)************* Mahratta / Maratha = Castă de războinici hinduși care în secolul XVII au creat un stat în vestul și sudul Indiei pentru a se opune Imperiului Marilor Moguli musulmani din nord, aflat la apogeul puterii. Cucerirea Imperiul Mahratta / Maratha a fost încheiată de britanici în 1818. (http://www.gatewayforindia.com/history/maratha.htm) (http://thediplomat.com/2016/01/the-truth-behind-the-maratha-empire-in-india/)************** Gujarati = Limbă din familia limbilor indo-europene, vorbită în statul Gujarat din vestul Indiei. (http://archive.ethnologue.com/16/show_language.asp?code=guj)*************** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Simbolul tehnic al civilizației occidentale în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Trecuseră douăzeci și trei de ani de cînd lucrările barajului se terminaseră, dar nimeni nu bănuia că această minune arhitectonică și tehnică a Indiei avea un defect ascuns. De douăzeci și trei de ani, mîndrul Maharajah*, șiretul Dewan**, Rașid, Ministrul poliției, Mr. Jobnekar, consilierii de stat, precum și cei mai umili cetățeni din Ranchipur*** avuseseră o încredere neclintit în marele baraj. Crezuseră în el așa cum credeau în inelul de munți din jur, în neshimbătorul deșert de dincol de masivul muntos, în sfîntul și eternul munte Abana încucunat de temple albe profilate pe cerul de bronz. În sufletul tuturor - cu excepția poate a Dewan-ului, tot atît de bătrîn ca și timpul - dăinuise un fel de credință mistică, aproape copilărească, în miracolele săvîrșite de maeștrii ingineri din Occident ... lucrări pe care indienii nu le puteau concepe și nici executa. Nu ridicaseră inginerii aceștia baraje uriașe în  nord și mari poduri peste Gange și Brahmaputra? Și care dintre aceștia ar fi meritat o încredere mai deplină decît amabilul și reputatul Aristide de Groot, care clădise - se spunea - baraje, poduri și uzine în Elveția și Austria, în Italia și Suedia, în Brazilia și China?
(...)
La urma urmei nu avea prea mare importanță pentru creștinătate - preocupată de lecuirea propriilor ei răni**** - că nouă mii de băștinași fuseseră striviți și înecați în cîteva minute, și că Ranchipur, cel mai bine guvernat stat din Răsărit fusese devastat de un dezastru pentru o întreagă generație. Nenorocirea aceasta se petrecuse undeva departe, dești distanța părea cu mult mai mică astăzi decît acum o jumătate de secol. Rămînea totuși atît de îndepărtat, astfel încît să nu mai sporească povara amenințărilor internaționale, conferințelor, războaielor civile, alianțelor secrete, intrigilor, lăcomiilor, fantasmelor, amărăciunilor și urii care apăsa deja umerii civilizației occidentale.
Barajul care fusese un fel de simbol al încrederii Orientului în desăvîrșirea tehnică, onestitatea, spiritul de organizare și superioritatea Occidentului, simbolul acestui baraj se fisurase de multă vreme și apoi se prăbușise.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*****, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 326, 329.

NOTE M. T.
* MAHARAJÁH, maharajahi, s. m. Titlu purtat de prinții indieni suverani (până în 1956); persoană care deținea acest titlu. [Var.: maharadjáh s. m.] – Din fr. maharadjah. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/maharajah) (http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/principe-roman-maharajah-in-india-56172.html)
** Dewan = Termen de origine persană în civilizația islamică, desemnând un ministru sau consiliul miniștrilor. În timpul dinastiei Marilor Mogului din India (1526-1857) îl desemna pe ministrul finanțelor. (http://www.etymonline.com/index.php?term=divan)
*** Oraș imaginar în India colonială britanică, capitala unui stat guvernat de un maharajah, locul acțiunii romanului lui Bromfield.
**** Primul Război Mondial (1914-1918).
***** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Un oraș medieval ruinat în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Era nevoit să conducă încet, fiindcă noroiul era adînc și mașina risca în orice clipă să derapeze de pe șosea. După două ceasuri sosi în dreptul porții ruinate al lui El-Kautara. Era construită din piatră, roșie și împodobită cu sculpturi mogule*, pe jumătate acoperite de iederă și de alte plante mărunte crescute între crăpăturile zidului. Orașul acesta mort și tăcut, așezat la poalele muntelui, era înconjurat de ziduri groase și de un șanț larg, pe jumătate prăbușit și acoperit de ape. Ransome își imagină o clipă cum arăta orașul acesta odinioară, cînd piețele și moscheile erau pline de viață, cînd pe străzi forfoteau negustori și soldați, curtezane și dansatoare, cai și elefanți. Dar iluzia nu dură mult. Numai moartea și ruinele mai dăinuiau, iar pămîntul și le revendica necruțător.
Printre dărîmăturile care acopereau străzile și piațetele fusese deschis un drum destul de larg spre a permite unui automobil să treacă. Pe acest drum se angajă Ransome conducînd încet, ocolind cu grijă gropile adînci pline de apă, scobite ici și colo de intemperii. În curțile clădirilor și printre zidurile palatelor și caselor, crescuseră haotic smochini sălbatici și ficuși bengalezi, spărgînd acoperișuri, dînd la o parte țiglele aduse odinioară din nord, de la Delhi**, Agra*** și Lahore****.
În ritmul în care se desfășura istoria în India, El-Kautura nu era un oraș străvechi. Nu trecuse mai mult de un secol de cînd ultimii supuși ai Marelui Mogul se întorseseră din drum spre a privi pentru ultima oară zidurile pustii. Nimeni nu știa de ce fusese abandonat și lăsat să moară. Aceasta era India, gîndi Ransome. Înghițea totul, și ambiția omenească și credințele popoarelor și orașele și pe cuceritori, înghițea și faima și gloria. Numai reputația lui Akbar***** și a urmașilor săi supraviețuise, urmași care în ritmul desfășurării evenimentelor în Orient păreau să fi trăit pînă mai ieri. Asoka******, Marele Alexandru******* și ceilalți potentați trecuseră deja în legendă, devenind jumătate zei, jumătate oameni, ca Rama******** și Krișna*********. În copacii din curțile pustii atîrnau ciorchini de lilieci, care așteptau să vină noaptea spre a se avînta în nouri înfometați peste cîmpii spre Ranchipur. Ici și colo, de sub fragmente de acoperișuri rămase încă în picioare, chipuri patibulare, încadrate de șuvițe de păr unsuros, aruncau priviri sinistre asupra lu Ransome care, în timp ce străbătea străzile goale, străjuite de arcuri ruinate, avea senzația că este pîndit de mii de ochi. Toți aceștia erau bhili**********, acea populație sălbatică originară din munții de dincolo de Abana, care, îndată după venirea ploilor, coborau în vale și își căutau adăpost pentru ei, pentru copii și pentru capre, în ruinele moscheilor și ale templelor.
Ransome se opri în sfîrșit în piața mare în fața ruinelor unei uriașe moschei. Stătu multă vreme acolo, pătruns de un simțămînt de liniște, eliberat de indispoziția de pînă atunci. În singurătate aceea încerca o amărăciune și un fel de plăcere sinistră trezită de spectacolul care părea să-i spună: „Vezi? Aici a exista odată un mare și puternic oraș. Acum a pierit, așa cum vor mai pieri și alte orașe sortite nimicirii.” Părea să mai spună întregii lumi - dictatorilor, politicienilor, bancherilor, mărimilor zilei: „Priviți! Iată unde vă va duce lăcomia, nebunia, ura! Priviți! Tot ceea ce ați clădit se va prăbuși într-o zi în ruine, care vor ajunge cuibul liliecilor, al panterelor și al sălbaticilor.”
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne***********, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed.Univers, București, 1972, pp. 212-213.

NOTE M. T.
* MARII MOGULI, dinastie de cârmuitori ai așa-zisului Imperiu Mogul (1526-1858) din India. Întemeiată de Babur. Reprezentanți de seamă: Akbar, Jahāngῑr, Shah-Dhajan, Aurangzeb ș.a. În 1858 colonizatorii englezi au suprimat oficial dinastia, trecând și India sub cârmuirea directă a Coroanei engleze. Sursa: Dicționar Enciclopedic (1993-2009) (https://dexonline.ro/definitie/mogul) (http://politeia.org.ro/magazin-istoric/civilizatii-india-islamica-mogulii-mughals/24069/)
** Delhi = Oraș medieval din nordul Indiei. Împreună cu New Delhi, construit în 1911, constituie capitala Indiei moderne. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/6411/7/)
*** Agra = Oraș antic și medieval indian, în apropiere de Delhi. Între 1527 și 1658 a fost capitala Marilor Moguli. (http://agra.nic.in/aboutdistrict.html#history)
**** Lahore = Oraș antic și medieval indian. Al doilea oraș al Pakistanului, situat lângă granița cu India. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/5616/7/)
***** Akbar cel Mare (1542-1605) = Cel mai important Mare Mogul (1556 - 1605). (http://www.historytoday.com/richard-cavendish/death-emperor-akbar)
****** Asoka (304 î. H. - 232 î. H.) = În timpul domniei sale (270 î. H. - 232 î. H.), imperiul indian Maurya a cunoscut maxima expansiune. A abandonat religia hindusă pentru budism. (http://www.buddhanet.net/e-learning/dharmadata/fdd9.htm)
******* Alexandru cel Mare (359 î. H. - 323 î. H.) = Rege al Macedoniei (336 î. H. - 323 î. H.). În timpul lungii sale campanii în Orient (334 î. H. - 323 î. H.), el a cucerit și vestul Indiei (326 î. H.), limita imperiului său. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/b-t-lia-alexandru-cel-mare-regele-indian-poros)
******** Rama = Zeitate hindusă, considerată o încarnare a lui Vișnu, unul din cei trei zei importanți hinduși și susținător al universului. Rama este personajul principal al legendei Ramayana. (http://www.britannica.com/topic/Rama-Hindu-deity)
********* Krișna = Zeitate hindusă, considerată o încarnare a lui Vișnu. (http://www.krishna.com/info/about-krishna)
********** bhili = Populație din zona vest-centrală a Indiei, vorbitoare a unei limbi indo-europene. (https://www.ethnologue.com/language/bhb)
*********** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Societatea britanică din India colonială (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Asemenea oilor, musafirii aceștia căutau puțină liniște și destulă iarbă ca să poată supraviețui. Lumea ideilor, a acțiunilor îi alarma. Îl scîrbea de moarte cînd auzea că această clasă socială, că această lume, rezultat al unui secol de dezvoltare industrială, invenții mecanice, comerț și cămătărie, reprezintă ultima expresie a aspirațiilor și împlinirilor umane. Uneori era ispitit să atribuie vlăguirea și decadența lumii occidentale acestei clase de mijloc. meschină. josnică, sentimentală, naționalistă și, mai ales, confuză.
Colonia această măruntă, adunată în grădina colbuită, neîngrijită a lui Mrs. Simon, dar în același timp izolată în mijlocul imensității nepăsătoare și zdrobitoare a Orientului, îi părea mai dezgustătoare decît o cultură de  microbi, pusă deoparte pentru a fi examinată la microscop. (...)
Pe peluza soților Simon găsi exact lumea pe care se așteptase să o găsească. Nu se afla nici un indian în mijlocul acestor invitați, grupați în jurul meselor ori sub chioșcul acoperit cu plante agățătoare. Lumea aceasta putea fi găsită la orice reuniune mondenă, de același calibru, din Anglia sau America. Numai că aici, pe fundalul acesta oriental, trăsăturile ei individuale sau colective păreau exagerate pînă dincolo de limitele fanteziei. Vocile erau mai țipătoare, mai ascuțite, snobismul împins pînă la extrem, iar accentul cockney* și din Middle West**, amestecat cu ceea ce se credea a fi un accent oxonian***, la care se adăugau expresiile siropoase ale gazdelor, făceau ca limbajul acesta să fie uneori de neînțeles pentru Ransome. Neobișnuit să frecventeze această societate, era incapabil să-și însușească subtilitățile expresiile ei verbale. Aici, în această lume izolată și ermetică, lipsită de duci și ducese, de bancheri milionari și de prim-miniștri, precum și de președinți ai camerelor de comerț, fiecare individ își umfla propria importanță, străduindu-se să umple golul lăsat de acești giganți stăpîni ai societății.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 92-93.

NOTE M. T.
* cockney = Argou cu accent specific folosit de muncitorii din estul Londrei. (http://public.oed.com/aspects-of-english/english-in-use/cockney/)
** Middle West / Midwestern United States / American Midwest / Midwest = Una din cele 4 regiuni geografice definite de Oficiul de recensământ al SUA, incluzând 12 state din zona nord-centrală:  Illinois, Indiana, Iowa, Kansas, Michigan, Minnesota, Missouri, Nebraska, North Dakota, Ohio, South Dakota și Wisconsin. (http://www2.census.gov/geo/pdfs/maps-data/maps/reference/us_regdiv.pdf)
*** oxonian = Accent al absolvenților Universității Oxford din Anglia, înființată în secolul XI. (https://www.ox.ac.uk/about/organisation/history?wssl=1) Oxonia reprezintă latinizarea numelui englez al localității Oxford. (http://www.oxforddictionaries.com/definition/english/oxonian)

Les Princes de ce monde entre la joie de la vie et le don de l immortalite (EMILIAN DE LOVIȘTEA 2016)

 Emilian de Loviștea, Eveque auxiliaire de l Archeveche de Râmnic, Les Princes de ce monde entre la joie de la vie et le don de l immortalite, Apostolia, Paris, 2016, 203

Table des matieres

9 1.Introduction

14 II. La famille du saint voivode martyr Constantin Brâncoveanu

29 III. L immolation des enfants et le sacrifice des parents pour la vie en Dieu

58 IV. Oeuvres chretiennes de la famille du saint voivode Brâncoveanu (en Valachia, Transylvanie, dans le sud-est de l Europe et l Orient orthodoxe)

79 V. Les relations du saint voivode martyr Constantin Brâncoveanu avec les hierarques de son temps 

97 VI. Le saint voivode Constantin Brâncoveanu et la Valachie dans le contexte international

127 VII. Le martyre des saints Brâncoveanu et leur cannonisation en tant que saints de Dieu

138 VIII. Les monasteres fondes par le saint voivode Constantin Brâncoveanu: art et transfiguration pour l amour du pays 

169 IX. La nostalgie du pays exaucee: voler avec les Saints 

193 X. La ballade du saint voivode Constantin Brâncoveanu

199 XI. Le tropaire des saints martyrs Brâncoveanu 

200 XII. Bibliographie selective

couverture IV: Dans ce livre, nou avons arrete notre choix, parmi les Princes chretiens de notre histoire, au voivode martyr Constantin Brâncoveanu et a sa famille, qui ont oeuvre pour le peuple roumain et pour l Europe de leur epoque, en se sacrificant pour la foi chretienne et pour la confession de la verite de l Evangelie.

Le but du present recueil est donc de faire connaître plus largement leur vie et leur sacrifice dans un espace culturel habite par les Roumains de France, d Europe Occidentale et d ailleurs, en insistant sur la question de la famille chretienne et sur le contexte historique international qui fuit celui de martyre du saint voivode, de ses quatre fils et de son conseiler.

Nous esperons que ce travail contribuera a une meilleure conniassance de la spiritualite et de la culture roumaine, et qu il permettra de construire de nouveaux ponts au sein de la grande famille chretienne, latine et francophone.   

Dilema unui englez islamizat forțat în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
- Bobul de muștar, dragă. Și-apoi, eu citisem poemul și îi cunoșteam din el simțirile. Nu e un credincios: toată povestea trebuie să-i fi apărut ca o glumă monstruoasă.
- Da, da, i-am citit versurile, scepticism și dragoste de frumos. Tipul lui înflorește după perioadele de mari eforturi naționale*, în cursul cărora individul este devalorizat, iar Statul a vlăguit totul. Ego-ul țîșnește la suprafață și dorește să-i ardă un picior Statului și tuturor doctrinelor sale discreditate. Înțeleg toate acestea. Dar... Tu n-ai ieșit niciodată din Anglia, Dinny.
- Am fost numai în Italia, Paris și Pirinei**.
- Astea nu contează. N-ai fost niciodată în locurile în care Anglia e obligată să păstreze un oarecare prestigiu. În acele părți ale lumii, englezii sînt toți pentru unul și unul pentru toți.
- Nu cred că în acel moment și-a dat seama de acest lucru, unchiule.
Adrian se uită la ea și clătină din cap.
- Continui să nu cred, unchiule, Și, slavă Domnului că nu și-a dat seama, pentru că altfel nu mai ajungeam să mai cunosc.
- Nu așa se pune problema, drag mea. În Orient, unde religia înseamnă încă totul, o convertire are o însemnătate covîrșitoare. Și nimic nu poate dăuna mai mult noțiunii orientalului asupra englezului, decît o convertire efectuată sub amenințare pistolului. Întrebarea care i se punea lui era următoarea: „E destul de important pentru mine felul cum sînt privite țara mea și poporul meu încît să prefer să mor decît să înjosesc această concepție?” Iartă-mă, Dinny, dar, în mod brutal, asta era dilema.
Dinny rămase tăcută timp de un minut, apoi reluă:
- Sînt perfect convinsă că Wilfrid ar fi preferat mai curând să moară decît să facă o mulțime de alte lucruri care ar fi înjosit această concepție; dar, pur și simplu, nu a putut admite că noțiunea orientalului asupra omului englez se bazează pe faptul dacă e creștin sau nu.
- Asta-i o formă specioasă de argumentare; el nu numai că a renunțat la creștinism, dar acceptat mahomedanismul, adică a schimbat o colecție de superstiții cu alta.
- Dar, unchiule, nu poți să-ți dai seama că pentru el totul nu a însemnat decît o farsă monstruoasă?
- Nu, draga mea, nu pot să-mi dau seama.
Dinny se lăsă pe spate și Adrian gîndi că arăta epuizată.
- Ei  bine, dacă dumneata nu poți, atunci nimeni altul nu va putea. Vreau să spun că nimeni din categoria noastră.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 391-392.

NOTĂ M. T.
* Primul Război Mondial (1914-1918).
** Munții Pirinei reprezintă frontiera naturală într Franța și Spania.

Creștinism, mahomedanism și confucianism în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
- Ah, Dinny, ce plăcut e acum după retragerea acestor hoarde de midieni*! Mandarinatul** în floare. Ai cunoscut măcar un sfert din ei? De ce fac oamenii nunți? Sau la ofițerul stării civile, sau sub cerul liber, o a treia cale de păstrare a bunei-cuviințe nu există. (...) Ar fi multe  de spus în favoarea mahomedanismului, cu excepția faptului că acum și la ei moda să se limiteze la o singură soție și aia nu-i închisă în purdah***. Apropo, circulă un zvon că tînărul Desert a trecut la mahomedanism. (...) Pînă acum am auzit numai de două cazuri similare, petrecute în Orient, dar ăia erau francezi și doreau haremuri.
- Pentru așa ceva ar fi fost suficient să aibă bani, unchiule.
- Dinny, devii cinică. Oamenilor le place să aibă consfințirea religiei. Dar cu Desert n-ar putea să fie același caz; e o făptură foarte exigentă, după cîte îmi amintesc.
- Unchiule, religia are vreo importanță atîta timp cît oamenii nu-și fac rău unul altuia?
- Mă rog, ideile unor mahomedani în legătură cu drepturile femeii sînt puțin cam primitive. Dacă femeia e necredincioasă, mahomedanul e în stare s-o zidească de vie. Cînd am fost în Maroc, era acolo un șeic**** teribil!
Dinny se cutremură.
- Din vremuri imemoriale, după cum vine vorba, continuă Sir Lawrence, religia s-a făcut vinovată de cele mai înfiorătoare isprăvi care s-au petrecut pe acest pămînt. Mă întreb dacă tînărul Desert s-o fi convertit ca să aibă acces la Mecca. N-aș zice că-i în stare să creadă în ceva. Dar nu se știe niciodată, e o familie bizară.
(...)
- Ce procent din omenire mai practică astăzi religia, unchiule?
- În țările nordice? Dificil de spus. La noi, zece-cincisprezece la sută din adulți, poate. În Franța și în țările meridionale, unde există țărănime, poate ceva mai mult, cel puțin la suprafață.
- Dar despre oamenii care au fost aici în după amiaza de azi, ce ai de spus?
- Cea mai mare parte din ei s-ar simți șocați dacă le-ai spune că nu sînt buni creștini, și cea mai mare parte ar fi și mai șocați dacă le-ai cere să-și împartă jumătate din avere la săraci, ceea ce-i transformă în niște joviali farisei, sau saduceni*****, ce erau?
- Dar dumneata, unchiule Lawrence, ești un bun creștin?
- Nu, draga mea; dacă sînt ceva, sînt un soi de adept al lui Confucius******, care, după cum știi, a fost pur și simplu un filozof etic. Cea mai mare parte din casta noastră, în țara asta, sînt mai curînd confuceni decît creștini, dar fără să știe. Credință în străbuni și în tradiție, respect pentru părinți, onestitate, cumpătare în comportament, blîndețe față de animale și față de cei ce depind de noi, teama de a nu supăra pe alții și stoicism******* în fața durerii și a morții.
- Și de ce altceva ar mai fi nevoie, murmură Dinny, încrețindu-și nasul, în afară de dragostea pentru frumos?
- Frumosul? Asta-i o chestie de temperament.
- Și totuși asta-i divizează pe oameni mai mult decît orice altceva.
- Da, dar fără voia lor. (...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 356-357.

NOTE M. T.
* Madianiți = Popor nomad din nord-vestul Deșertului Arabiei, menționat în Vechiul Testament. (http://www.britannica.com/topic/Midianites)
** Mandarin= Înalt funcționar al Chinei imperiale. (http://www.merriam-webster.com/dictionary/mandarin)
***  Purdah = Practică musulmană, implementată mai ales în India, prin care femeile erau izolate față de străini prin voal în publi cși perdele în casă. (http://www.britannica.com/topic/purdah)
**** ȘEÍC¹, șeici, s. m. 1. (În țările arabe) Căpetenie a unui trib, a unei formațiuni statale. 2. Șef al unei comunități religioase la musulmani. [Var.:șelh s. m.] – Din tc. șeyh. 
Sursa: DEX '09 (2009)***** Facțiuni din societatea evreilor antici, menționate în Biblie.(http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/istoria-bisericii-primele-trei-secole/partidele-70577.html)
****** Kung Fu-tzi (Confucius în latină) (551 î. H. - 479 î. H.)(http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/confucianismul/invatatura-confucius-71822.html)
******* http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/etica-stoica-71739.html

Un soldat veteran francez despre înfrângerea și prima abdicare a împăratului Napoleon I (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Aș, da de unde! generalii lui o iau razna; fără el, toate merg anapoda. Mareșalii spun prostii, fac greșeli, boacăne, și altminteri nici că se putea; Napoleon, care era un om bun, îi umpluse de aur, ei se îngrășaseră ca porcii, și nu mai voiau să lupte. De-aici ni s-au tras toate nenorocirile, fiindcă mai mulți au rămas în garnizoană fără să-l scarmene pe inamicu pe urmele căruia ne aflam, în vreme ce eram împinși spre Franța. Da împăratu se întoarce cu recruți, băieți toți unu și  unu, perfect instruiți ca niște dulăi gata să muște pe oricine, cu burghezi în gărzile de onoare, o trupă frumoasă, da care s-a topit ca untu în tigaie. Deși aveam o ținută severă, toate se porniseră împotriva noastră; da armata continuă să facă minuni de vitejie. Și uite-așa, luptăm în munți, popor contra popor, la Dresda, Lutzen, Bautzen... Să vă aduceți aminte de bătăliile astea unde francezu a fost mai viteaz ca oriunde, încît un bun grenadier nu dura mai mult de șase luni. Continuam a triumfa, da în spatele nostru, ce să vezi?  englezu asmute popoarele la răscoală spunîndu-le tot felu de prostii! În fine, o scoatem noi la capăt cu haitele astea de nații! Peste tot locu pe unde apare împăratu ne croim drum, pentru că, pe uscat, ca și pe mări, cînd spunea el: „Vreau să trec!” apoi treceam. Pînă la urmă de tot, iată-ne în Franța - și pentru mulți bieți pedestrași toate încercările cumplite prin care trecuseră uitate au fost, că aeru Franței parcă le dăduse puteri în suflet. Eu, unu, pot zice că mi-a împrospătat viața... Da la ceasu acela era vorba să apărăm Franța, patria noastră, în fine, Franța cea frumoasă împotriva Europei întregi, care nu ne ierta că încercasem să facem ordine la ruși, înghesuindu-i în hotarele lor ca să nu ne mănînce de vii după apucăturile celor din Nord cărora le lasă gura apă după țările Sudului, lucru pe care l-am auzit de la mai mulți generali. Atunci împăratu vede că socru-său, prietenii lui pe care-i făcuse regi și lichelele cărora le redase tronu, toți sînt împotriva lui. Ba pînă și unii francezi și aliați care, din ordin superior, se întorceau împotriva noastră, în liniile noastre, cum s-a întîmplat în bătălia de la Lipsca. Nu-i aşa că nişte soldaţi de rînd n-ar fi în stare de asemenea porcării? Cîte unu îşi călca de trei ori pe zi cuvîntu de onoare şi zicea că e prinţ! Şi-uite aşa, începe invazia. Peste tot locu unde împăratu apare cu faţa lui ca de leu inamicu dă îndărăt, şi în timpu acela el a făcut mai multe minuni ca să apere Franţa, decît făcuse ca să cuprindă Italia, Orientu, Spania, Europa şi Rusia. Şi uite-aşa, voia să-i îngroape pe toţi străinii, ca să-i înveţe minte să respecte Franţa şi-i lasă să se apropie de Paris ca să-i înghită dintr-o dată şi el să se înalţe pînă la treapta cea mai de sus a geniului printr-o bătălie mai mare decît celelalte, o bătălie cum nu se mai văzuse! Da parizienii tremură pentru pielea lor de două parale şi pentru dughenile lor de doi pitaci şi deschid porţile oraşului; acum încep trădările şi se sfîrşesc bucuriile împărătesei; iar la ferestre apare steagul alb. În fine, generalii, pe care-i făcuse din prietenii lui cei mai buni, îl părăsesc şi trec de partea Bourbonilor, de care nimeni nu auzise vorbindu-se. Atunci, Napoleon şi-a luat rămas bun de la noi la Fontainebleau:
- Soldaţi!
Parcă-l aud şi acuma, plîngeam toţi ca nişte copii; vulturii, drapele erau înclinate ca pentru o înmormîntare, căci, vouă pot să vă spun, era îngropăciunea Imperiului şi armatele lui fercheşe nu mai erau decît nişte umbre. Atunci ne-a vorbit de pe terasa castelului său:
- Băieţi, trădarea ne-a învins, dar ne vom revedea în ceruri, patria vitejilor. Purtaţi de grijă micuţului meu, pe care vi-l încredinţez: trăiască Napoleon al II lea!
(....)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 183-18 .

„ECLEZIOLOGIE ȘI ANTROPONIMIE ÎN DOCUMENTUL “FUNDAȚIONAL” AL ORAŞULUI ORADEA” (1113) (TURCUȘ 214)

 Şerban Turcuş, IN CONFINIBUS CHRISTIANITATIS. ECLEZIOLOGIE ȘI ANTROPONIMIE ÎN DOCUMENTUL “FUNDAȚIONAL” AL ORAŞULUI ORADEA (1113)                                                 

Ai confini della Cristianità. Il documento "fondazionale" della città di Oradea (1113). Interpretazioni eccelsiologiche ed onomastiche, în volumul: „From Periphery to Centre. The Image of Europe at the Eastern Border of Europa”. Edited by: Sorin Şipoş, Gabriel Moisa, Dan Octavian Cepraga, Mircea Brie, Teodor Mateoc, Center for Transylvanian  Studies, Cluj-Napoca, 2014, p. 113120.

 

Rezumat:

Diploma din 1113, care este apreciată drept certificat de “naştere” al oraşului Oradea, ne poartă într-o epocă depărtată a istoriei europene şi mărturiseşte despre fondarea, la hotarele orientale ale Christianitas, a unui burg episcopal, în buna tradiție a burgurilor din Europa septentrională, cu o vocaţie de frontieră permeabilă culturală şi lingvistică şi, doar mult mai târziu, etnică. Puţine oraşe ale Transilvaniei posedă acest tip de document „fundațional”, care să semnaleze ceea ce am putea defini drept o prioritate din punct de vedere diplomatic, adică o activitate clerical-culturală chiar embrionară (Turda, Arad, Cluj, Sibiu), dar niciunul dintre acestea nu posedă dubla întâietate diplomatică a Oradiei şi a Bihorului.

 

Cuvinte cheie:

Diploma din 1113, document “fundațional”, Oradea, antroponimie, ecleziologie

 

Izvorul diplomatic[1] „fundațional” al oraşului Oradea, care conţine toponimul Varad, este datat în îndepărtatul 1113. Discutăm, aşadar, despre un înscris diplomatic vechi, de acum mai bine de nouă secole, despre a cărui autenticitate s-a dezbătut în aria dubiilor paleografico-diplomatice pe care însă critica istorica recentă le-a disipat complet, asertând ca acesta nu poate fi considerat un fals, nici măcar parţial.

Este vorba despre unul din foarte puţinele documente ce au supravieţuit din secolul al XII-lea transilvănean şi maghiar. Din acest motiv, importanţa semnificaţiei sale este mai mare decât a altor diplome din secolele ce au urmat. Puţine oraşe ale Transilvaniei posedă acest tip de document „fundațional”, care să semnaleze ceea ce am putea defini drept o prioritate din punct de vedere diplomatic, adică o activitate clerical-culturală chiar embrionară (Turda, Arad, Cluj, Sibiu), dar niciunul dintre acestea nu posedă dubla întâietate diplomatică a Oradiei şi a Bihorului. Întâietatea aparţine, de departe, Oradiei, centru care se distinge atât prin caracteristicile sale geografice, fiind oraşul cel mai apropiat de aria culturală latino-germanică, care, încet-încet, a reuşit să fie receptată în interiorul elitei tribale şi post-tribale maghiare, cât şi prin circumstanţele istorice care au expus-o gradatei înfiltraţii ungureşti. Aceasta din urmă, după rezistenţa inițial violentă, iar apoi remanentă pe parcursul a două secole, a reuşit să se stabilizeze la nivel teritorial în partea occidentală a Transilvaniei.

Pentru a putea evalua diploma din 1113 cu instrumentele logicii istorico-diplomatice, şi nu din perspectiva discursului publico-celebrativo-propagandistic, aşa cum fac de obicei istoriografiile militante din Europa Central-Orientală, anchilozate de naționalismul rigid de secol XIX, obnubilând adeseori litera şi spiritul izvoarelor istorice, trebuie, înainte de orice, să observăm că, în exiguul patrimoniu diplomatic transilvan, izvorul în discuţie se găseşte pe poziţia a treia între cele 294 de diplome înregistrate de istoriografia română pentru perioada dintre anii 1075 şi 1250, şi este tot pe poziţia a treia între cele 31 de surse cu valențe diplomatice înregistrate în intervalul 1075-1200.

Dacă apoi cercetăm mai îndeaproape tipologia documentelor transilvănene din perioada 1075 – 1200, vom constata că până în anul 1177 diplomele cuantificate sunt exclusiv izvoare care privesc instituții ecleziastice şi nu laice, fiind vorba de biserici, mănăstiri, prepozituri sau capitluri episcopale. Astfel, din cele 31 de diplome care se referă la evenimente transilvănene tangente la regatul patrimonial maghiar, doar 7 privesc concesiuni, privilegii şi liberalităţi oferite celor ce relaționau cu conducerea regatului sau altor laici, marea majoritate privind afacerile temporale ale Bisericii Romane în varianta ei provincială. Nu surprinde, desigur, prevalenţa documentară a Bisericii în expresia sa teritorială şi patrimonială, din moment ce în Evul Mediu o diplomă „consfinţeşte” îndeobște o situaţie patrimonială. De ce afirmăm acest lucru? Pur şi simplu pentru că Biserica Romană este singura instituţie din această zonă care activează, în mod coerent, o „politică” de spaţializare şi de teritorializare şi este unica, de altfel, în contextul gregorian şi postgregorian, care acumulează în mod conştient şi relevant, din punct de vedere juridic, un patrimoniu care îi este necesar pentru a gestiona mai bine propriul regim de dominaţie sacerdotală. În general atât istoriografia maghiară cât și cea română uită cu dezinvoltură că ne aflăm în plin regim hierocratic, iar Biserica dacă nu dictează, e oricum prezentă și mediază deciziile organismelor de putere laică. Întrebării fireşti – care este poziția regelui maghiar desemnat să confirme documentul? – răspunsul nostru este că monarhul îşi asumă rolul firesc, în secolele XI-XIII, de ministru al Bisericii[2] desemnat să autentifice notarial o cesiune centenară de proprietate din patrimoniul regal şi transferul acesteia în patrimoniul Bisericii, desigur ca o recompensă pentru sprijinirea activității sale publice.

În realitatea faptică trebuie să precizăm că documentele diplomatice din regatul maghiar, în epoca în care ne aflăm, sunt de competenţa exclusivă a clerului. E deja acceptată de câteva decenii ideea că aşa-zisul regat maghiar a fost în perioada medievală un conglomerat teritorial, aglutinat în câteva secole și nu închegat ab-ovo în anul 1000 cum eronat și anistoric se propovăduiește, mai mult sau mai puţin funcţional, care, din punctul de vedere al scrisului şi al utilizării legale a înscrisurilor era aproape iliterat în marea majoritate a populației sale[3]. Analfabetismul caracteriza în manieră masivă structura sa tribală şi apoi chiar şi pe cea politică emanată din triburi, şi, în proporţie destul de consistentă, chiar şi structura sa ecclesială; probabil mai mult de 80% din clerul etnic maghiar din secolele XI – XII era puţin familiarizat cu tehnica scrisului şi a cititului. În aceste circumstanţe, arta scrisului şi redactării diplomelor privilegiale era foarte rară în regatul maghiar. Cei care aveau sarcina de a se ocupa de redactarea in mundum a documentelor juridice erau străinii chemaţi în Pannonia, un fel de mediatori-mercenari culturali, cu misiunea de a ajuta autorităţile tribale eminente, convertite la creştinism, să pună în fapt și să organizeze un minim de administraţie regală de natură patrimonială. Marele retard cultural al primitivului regat maghiar, aşa cum se desprinde din izvoarele diplomatice, este mărturisit şi de faptul că viitoarea cancelarie regală de sine stătătoare a fost creată doar la sfârşitul secolului al XII-lea, în partea a doua a domniei lui Bela al III-lea, două secole de la faza inaugurării regalității creștine maghiare. Amanuensii/copiştii primelor generaţii care se ocupau de redactarea diplomelor (foarte puţine în raport cu ale altor dinastii din Christianitas) erau în marea majoritate non unguri. Acest fapt făcea, spre exemplu, extrem de dificilă reproducerea lingvistică a multor elemente juridice dar și onomastice înregistrate în izvoarele diplomatice, din momentul în care competenţele culturale şi lingvistice ale scriptor-ului care recepta informația erau deformate şi puţin congruente cu cele ale persoanei care se prezenta cu al său nomen și condiționalitățile sale socio-profesionale. Dificultăţi deosebite izvorau din declararea identităţii în cazul diplomelor care priveau nume sau personaje din ierarhia minoră a regatului maghiar (în mare majoritate nonmaghiari). Ținând cont de această situație, la începutul secolului al XII-lea înaltul cler din regatul maghiar (marea lui majoritate de origine etnică nonmaghiară[4]), începe să exprime, prin intermediul textelor aprobate în adunări sinodale, propria preocupare pentru a garanta clerului regatului o minimă pregătire intelectuală. Conciliul reunit de regele Kalman (din poziția specifică a ministerialității orânduite de Biserică) în anul 1114 la Esztergom deplângea inferioritatea intelectuală a clerului maghiar, cerând preoţilor să deprindă o minimă pregătire de lectura et cantus[5]. Cercetătoarea de origine maghiară Marie-Madeleine de Cevins se întreabă în mod legitim: “pourquoi ce retard d’un siècle par rapport à la date de la conversion officielle des Hongrois, sous saint Étienne? Dans les premiers décennies de la Hongrie chrétienne, la question de la formation du clergé chargé de la pastorale ne se posait encore: les prêtres animant les lieux du culte venaient presque tous de l’étranger et ils avaient été formés dans les écoles de leur monastère d’origine” [6].

Pentru mai bine de două secole nu s-au înregistrat progrese notabile, aşa cum rezultă din textul sinodal aprobat de conciliul din Esztergom din 1382, unde este stabilită obligaţia pentru candidaţii la sacerdoţiu să susţină un examen pentru a demonstra propria capacitate de a citi şi cânta în latină (bene sciant cantare et legere) [7].

Un alt aspect interesant, puţin luat în considerare de istoriografia română, este dat de faptul că unii copişti care activau în cancelarie, chiar dacă erau de origine etnică maghiară, s-au specializat în şcoli şi în universităţi străine, aveau, aşadar, tendinţa de a utiliza stereotipiile de redactare tipice mediului cultural pe care îl frecventaseră anterior. În timpul dinastiei arpadienilor (1000-1301), sursele au permis identificarea unei cifre de 16 canonici de la Esztergom care aveau o formație universitară: doi studiaseră la universitatea din Paris, opt la cea din Bologna, trei la Padova și alți trei la universități ce nu au putut fi localizate. Printre aceștia pot fi enumerați 13 canoniști dintre care 10 lucrau la tribunalul arhiepiscopatului, iar trei erau atașați cancelariei regale[8]. O altă statistică precizează că la Padova, între 1236 și 1256, erau cinci studenți maghiari clerici și laici, iar pentru perioada 1265-1300 sunt cunoscute identitățile a 80 de studenți care frecventau Universitatea din Bologna și aparțineau de natio hungarica[9]. Să nu ne mirăm atunci de puternicul impact al culturii scrise italiene în regatul maghiar și părțile adiacente.

Demnitarii ecleziastici, aşa cum sunt înregistraţi în documentele secolelor XI – XII, sunt episcopi sau prepoziți, întrucât erau singurii care aveau acces la redactarea şi semnarea de diplome. Antroponimia episcopală a diplomelor care fac referire la părţile transilvănene sau care conţin nume de prelaţi transilvăneni este variată şi nu poate confirma o uniformitate onomastică sau o omogenitate etnică. Carierele episcopale în Christianitas – şi regatul ungar, chiar dacă periferic, nu constituie o excepţie –, sunt dictate de interese care depăşesc graniţele etnicităţii şi care se fundamentează, în schimb, pe principiul supunerii şi utilităţii faţă de suveranii arpadieni şi, mai rar în acea epocă, pe interesele Romei sau pe principii meritocratice (chiar dacă în cazul unguresc e mai dificil de respectat acest aspect), ori se bazează pe raportul personal pe care episcopul îl întreţine cu unul dintre actorii puterii ecleziastice sau laice ungureşti sau non ungureşti (există cazuri de episcopi controlați din afara sferei regatului maghiar). În cazul monarhilor maghiari, numirile episcopale sunt făcute, în secolele XI-XII, fără ingerinţe deosebite din partea autorităţilor de la Roma. Regii unguri de până în a doua jumătate a secolului al XII-lea se implică rareori în numirile prelaţilor, iar alegerile revin în general capitlurilor catedralelor, fiind apoi supuse aprobării regelui. Suveranii maghiari au sprijinit, însă, recrutarea, în interiorul corpului episcopal al Bisericii misionare din Pannonia, a persoanelor care puteau susţine eforturile lor de agregare politică, fără să fie atenţi la etnia lor (se ştie, de altfel, că fenomenul evanghelizării sau a fundării structurilor religioase anticipează cu mult prezenţa administrativă a organismelor politice), iar cazul venețianului Gerard de Cenad e simptomatic. Mai precis, alegerile suveranilor maghiari căutau să se ţină cât mai departe de diferitele neînţelegeri sau alianţe tribale, care puteau să trezească resentimente, sau să lezeze ori să micşoreze propria autoritate nominală în interiorul regatului patrimonial. Reflectând acest joc de interese, antroponimia prelaţilor înaltei ierarhii a bisericii misionare din Pannonia conţine elemente provenind din diverse zone onomastice, între care se disting cel latino-romanic, cel greco-slav şi cel germanic. Nu se poate, desigur, exclude elementul unguresc, care este prezent, însă, în număr mai mic şi puţin semnificativ în procesul numirilor de prelaţi[10]. Va trebui, totuşi, să se ţină cont de faptul că, în lipsa unor nume de înalt prestigiu cum era cazul regilor germani (de tipul Heinrich, Friederich) sau englezi (William) omologate de Biserica Romană, în interiorul patrimoniului antroponimic maghiar au fost preluate (cu greu și în durată) apelative consacrate de onomastica creştină. Cele mai semnificative documente diplomatice care tratează unele realităţi onomastice de la sfârşitul sec. XII sunt, în speța de față, cele două confirmări de proprietăţi monastice din 1111 şi 1113, prin intermediul cărora regele maghiar Kalman avizează o diplomă a primului rege maghiar recunoscut ca atare de împăratul Otto al III-lea[11], Ştefan (al cărui nume păgân era Vaik). Acesta dona a treia parte din veniturile vămilor mănăstirii benedictine din Zobor (pe pământ slovac). Seria antroponimelor episcopale amintite în 1111 şi repropuse în 1113 într-o a doua diplomă, care se referea la o conscripție a satelor din proprietatea aceleiaşi mănăstiri, reflectă constelaţia confesională şi culturală a corpului episcopal din recentul regat tribal: Gheorghe, episcop de Gyor (1111), Laurențiu, episcop de Cenad (1111), Matei, episcop de Veszprém (1111), Marcel, episcop de Vacz (1111), Paul, arhiepiscop de Kalocsa (1111), Simion, episcop de Transilvania (1111), Sixt, episcop de Bihor (1111) Ștefan, episcop de Cenad (1111) și Wölfer, episcop de Agria (1111). Prepoziții sunt Felician şi Robert[12]. În diploma succesivă, din 1113, singura schimbare care intervine este mutarea episcopului Sixt din Biharea la Varad (Oradea de azi), aceasta fiind prima menţiune a toponimului Varad, care în ungureşte indica un oraş mic sau o fortăreaţă, probabil un pseudoburg centrat pe instituția ecclesială.

Chiar şi fără cercetări filologice deosebite, se poate observa că numele impuse prelaţilor la sfârşitul sec. XI nu sunt maghiare, reflectând, în schimb, clar, componenţa diversă a clerului şi extracţia confesională primordială a acestuia. Simion, Matei, Gheorghe şi probabil şi Grigore sunt de tradiţie greacă, în timp ce Marcel şi Sixt sunt de clară matrice romano-latină. Laurențiu şi Simion aparţin ambelor tradiţii onomastice. Wölfer confirmă prezenţa instituţională a elementului germanic în interiorul instituţiilor regatului din Pannonia. Fundamentăm observaţiile noastre pe analiza diferitelor liste de antroponime înregistrate în diverse teritorii ale Christianitas, care stabilesc în mod clar că nume precum Gheorghe, Simion, Matei şi Grigore se afirmă în onomastica occidentală doar începând cu sfârşitul sec. al XII-lea şi cu începutul secolului succesiv, şi, oricum, în mod foarte limitat. O situaţie specială este aceea a antroponimului Grigore, care a fost folosit de diferiţi pontifi, ca, de exemplu, pentru perioada la care ne referim, de către Grigore al VII-lea. Este vorba despre un nume atipic pentru ritul latin, care se bazează pe arhetipul reprezentat de Grigore cel Mare întărit apoi de personalitatea lui Gregorio VII. Totuşi, dincolo de onomastica papală şi de cea romană, rămâne o alegere destul de rară.

Dacă la raţionamentul nostru adăugăm tezele susţinute de Agnes Gerhards despre creştinismul bi-ritual al regatului maghiar şi despre colaborarea regilor unguri cu monahii orientali care populau mănăstirile din teritoriile pe care se întindea autoritatea nominală a succesorilor lui Ştefan[13], teze coroborate cu manuscrisele invocate de istoricul ungur Baán Istvàn şi confirmate de typikon-ul de la mănăstirea greacă din Veszpremvölgy fondată de Gisella, soţia regelui Ştefan[14], vom avea o imagine foarte clară şi incontestabilă a atmosferei culturale şi rituale care caracteriza Pannonia occidentală şi zona Veszprem, şi, într-o şi mai mare măsură, Transilvania. Ritul grec și servitorii acestuia sunt o prezență constantă în establishment-ul maghiar din primele 5-6 generații.

Întorcându-ne la confruntarea dintre documentul din 1113 şi cel din 1111, putem observa doar o schimbare de natură adjectivală între Sixtus bichariensis din 1111 şi Sixtus varadiensis din 1113. Această adjectivare, aparent simplă, pune în evidenţă un fenomen care caracterizează geneza diocezelor transilvănene de configuraţie latină, care s-au suprapus peste structurile ecleziastice preexistente de rit greco-slav. Se vorbeşte, în aceste evidențe, de aşa-numitele episcopate itinerante ale Transilvaniei cum sunt cele din Biharea-Oradea (Varad), Morisena- Cenad (în acest caz este de fapt o suprapunere a unui episcopat de extracţie latină pe o mănăstire greacă), Dăbâca – Gilău - Alba-Iulia. În cazul de față constatăm o glisare a diocezanului latin Sixt, dinspre Biharea unde funcționa un așezământ epahial de fundație răsăriteană, către o locație proximă habitatului inițial, dar desprinsă de acesta. Sunt primii pași întru latinizarea la vârf a diocezei precedente de rit grec. Trebuie constatat, așadar, că întocmai ca multe structuri urbane din Occidentul medieval, viitorul oraș Oradea are ca punct de pornire nucleul diocezan latin. Cercetările întreprinse recent de unii dintre cei mai serioşi bizantinişti unguri au pus în lumină o nouă dimensiune istorică, în interiorul căreia trebuie situată fundarea aşa-numitei mitropolii de Tourkia, adică a unei mitropolii misionare constantinopolitane în mijlocul ungurilor. Cel mai pozitiv în acest sens s-a exprimat Baán Istvàn de la Universitatea din Miskolc. Sintetizând acest filon de cercetări, bizantinologul maghiar a demonstrat, fără nici o umbră de îndoială, în baza mărturiilor a trei codexuri medievale, codicele Athon Esphigmenou, 131, f. 61 r-v, Athon Dionysiou 120, f.701-703 şi Parasinus graecus 48, f.255v-263 v, prezenţa unei mitropolii de rit grec în interiorul regatului ungar, sub jurisprudenţa Patriarhului de Constantinopol, în secolele XI-XII. Aceste referiri sunt confirmate de typikon-ul de la mănăstirea din Veszpremvölgy şi rezolvă, după istoricul ungur, enigma fondării celui de-al doilea episcopat maghiar, cel de la Kalocsa. Dacă se priveşte lista constantinopolitană a diocezelor, aşa-numitul taxis, se poate observa cum mitropolia Tourkia a fost urmată imediat de cea de la Rhosia. Această poziţie în interiorul taxis-ului nu e întâmplătoare, dacă se ia în considerare dezvoltarea paralelă a misiunii constantinopolitane în Pannonia şi în Rusia. Se consideră că episcopatele poziţionate dincolo de partea orientală a Pannoniei, adică acelea din Cenad^[15], Bihor-Oradea şi Transilvania, ar fi fost asociate la această mitropolie care, de altfel, nu putea să existe canonic fără dioceze sufragane. Opinia lui Baán se bazează pe circumstanţa că, împreună cu arhiepiscopia din Kalocsa, toate trei episcopatele transilvănene amintite nu au documente (chartae) fundaționale, spre deosebire de cele situate în Pannonia, așadar fondarea lor este precedentă stabilizării birocratice a regatului maghiar ele funcționând anterior prezenței maghiare în acest areal. Sediul mitropoliei de Tourkia/arhiepiscopatul din Kalocsa este de la început ocupat de ierarhi greci precum Ioannes (1028), Antonius sau Georgios. Primul arhiepiscop de rit latin, pe nume Desiderius, apare doar în 1075. Mitropolia greacă s-a transformat apoi definitiv în arhiepiscopie latină în cursul secolului al XII-lea. Pentru a interpreta dinamicile politico-ecclesiale ale lentei şi progresivei transformări a structurilor clericale de rit greco-slav în episcopate de rit latin, Baán sugerează o apropiere între acest model ecclesial şi cel din Italia meridională unde normanzii cuceritori au început transfomarea episcopiilor grecești în episcopii latine, cu toate că, în această parte a Europei, rămâne un model mai degrabă unic[16]. Dacă pentru Kalocsa trecerea, deşi lentă, de la ritul grec la ritul latin a funcţionat în manieră sigură şi liniară, desigur că pentru episcopatele transilvănene din Cenad, Oradea sau Alba-Iulia transformarea a avut loc în mod mai puţin rapid şi omogen, aşa cum este dovedit de durata ambiguităţii rituale sau onomastice. Doar astfel se explică prezenţa unui Zosimus ca episcop de Oradea (1259-1265), a unui Basilio cenadiensi, ca episcop de Cenad[17] în 1240 , sau a unui prepozit de Alba-Iulia numit Constantinus[18]. Sunt antroponime total nefrecventate în lumea apuseană în epocă. Ca să nu mai vorbim de altarele bisericii catedrale latine din Oradea în secolul al XIV-lea, multe dedicate sfinților orientali ca Nicolae, Gheorghe, Cosma și Damian, Dumitru, Mihai, Andrei, Grigore sau sfintei Elena.

Diploma din 1113, care este apreciată drept certificat de “naştere” al oraşului Oradea, ne poartă într-o epocă depărtată a istoriei europene şi mărturiseşte despre fondarea, la hotarele orientale ale Christianitas, a unui burg episcopal, în buna tradiție a burgurilor din Europa septentrională, cu o vocaţie de frontieră permeabilă culturală şi lingvistică şi, doar mult mai târziu, etnică.

---

[1] Diplomatica este știința specială/auxiliară a istoriei care are ca obiect de studiu documentele medievale, moderne și contemporane cu caracter strict juridic.

[2]Ministerialitatea regelui în interiorul Bisericii medievale (adică a unui rol eminent de serv al Biericii) este una din cheile înțelegerii Evului Mediu european. În general istoriografiile naționale evită mai mult sau mai puțin elegant subiectul din rațiuni de oportunitate politică.

[3] Practic documentele din secolul al XI-lea maghiar sunt doar câteva zeci, în timp ce pentru regatul fracez până la 1121 se cunosc 5000 de documente originale, iar pentru regatul englez 2000 de diplome și înscrisuri. Regatul maghiar deține atâtea diplome pentru secolul al XI-lea câte avea, în aceeași epocă, abația de la Sanckt-Gall și hinterlandul ei. Paul Bertrand, À propos de la révolution de l'écrit (Xe-XIIIe siècles). Considérations inactuelles, în “Médiévales”, Nr. 57, 2009, p. 75, 77.

[4] Chiar si în secolul al XIV-lea continuă numirile de episcopi care nu sunt maghiari pe scaune episcopale și arhiepiscopale din regatul maghiar. În 1321 este numit ca arhiepiscop de Esztergom dintr-un rang inferior clerical, Boleslav, cumnatul polonez a lui Carol-Robert, iar 1337 episcop de Györ este numit fiul nelegitim a lui Carol-Robert.

[5] Pentru o perspectivă maghiară soft asupra aspectului corelării dintre dreptul canonic și educația clerului din regatul arpadian a se vedea Zoltan Kosztolnyik, The Influence of Canon Law on Royal Legislation and the Education of Churchmen in Hungary During the 12-13th Centuries, în Proceedings of the Eleventh International Congress of Medieval Canon Law, Catania, 30 July-6 August 2000, edited by Manlio Bellomo and Orazio Condorelli, Città del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana, p. 593-604.

[6] Marie-Madeleine de Cevins, La formation du clergé paroissial en Hongrie sous les rois angevins, în Formation intellectuelle et culture du clergé dans les territoires angevins (milieu du XIIIe-fin du XV siècle, sous la direction de Marie-Madeleine de Cevins et Jean-Michel Matz, École Française de Rome, 2005, p. 51.

[7] Ibidem, p.52.

[8] Kinga Körmendy, La formation universitaire des chanoines cathédraux d’Esztergom aux XIVe et Xve siècles, în Formation intellectuelle..., p. 80.

[9] Dorothya Andrasi, I rapporti dei giuristi ungheresi con l’Italia nel 13mo e 14mo secolo, în La civiltà ungherese e il cristianesimo. Atti del IV Congresso internazionale di studi ungheresi, 9-16 settembre 1996, Scriptum, Budapest-Szeged, 1998, p. 53.

[10] Amintim că, în primul şir de sfinţi unguri aprobaţi de Gregorio VII pentru l’elevatio corporis, sunt unguri doar regele Ştefan şi fiul său Imre, ceilalţi fiind toţi străini, începând cu veneţianul Gerardo.

[11] Regatul maghiar a fost aprobat ca funcțional de împăratul Otto al III-lea. Nu exista regat independent în lumea secolului al XI-lea.

[12] Sunt amintiţi şi laici precum Ivan palatinul, Saul, comite de Bihor, Toma, comite de Alba, Thebald, comite de Somogyi, Queletde, comite de Bacs şi Mercurius princeps ultra silvanus.Toate antroponimele laicilor menţionaţi, în afară de Queletde, au aparţinut altor culturi onomastice decât cea ungurească. Pentru a evidenţia numele genuine ungureşti trebuie citită o diplomă din 2 septembrie 1138 care aminteşte pe Subu, Halaldi, Maradek, Gucur, Ceuse, Forcos, Embel, Vosos, Numeruk, Pedur, Wendek, Kewereg, Niundi, Aianduk, Buken etc.

[13] “L’influence du monachisme grec (în regatul maghiar n.n.) se manifeste par l’existence de monasteres doubles peuplés de religieux grecs et latins qui vivent dans la même communauté, les premières sous la règle de saint Basile, évêque de Césarée en Cappadoce au IVe siècle et fondateur du monachisme grec, les seconds sous celle de saint Benoît. Ce type d’organisation persiste jusqu’au XIVe siècle. Mais des monastères exclusivement grecs se multiplient notament dans la vallée de Veszprem au sud-ouest de Budapest. L’influence grecque se manifeste aussi par l’installation de mouvements érémitiques venus d’Italie du Sud. Ce courant est représénté par Nil de Rosanno (910-1005), représéntatif d’un monachisme grec trés marqué par l’anachorétisme et dû à l’influence de Byzance en Italie du Sud”. Agnès Gerhards, Dictionnaire historique des ordres religieux, Fayard, Paris, 1998, p. 305.

[14] János Bak, Queens as Scapegoats in Medieval Hungary, în Queens and Queenship in Medieval Europe, ed A. Duggan, The Boydell Press, 1997, p. 224.

^[15] Primul episcop de Cenad, cunoscutul Gerard, monah benedictin, vine în acest scaun cu o experienţă veneţiană, deci cu o atitudine în care convivenţa cu ambianţa greacă este un dat de fapt.

[16] Istvàn Baán, The Foundation of the Archbishopric of Kalocsa: the Byzantine Origin of the Second Archdiocese in Hungary, in Early Christianity in Central and East Europe, ed. P. Urbanczyk, Warsaw, 1997, p. 67-73.

[17] Documente privind Istoria României, Veacul XIII, C. Transilvania, vol I (1075-1250), Editura Academiei RSR, București, 1951, p. 416.

[18] Documente privind istoria României. Veacul XIII. C. Transilvania, vol. II, (1251-1300), București, Editura Academiei RSR, București, 1952, p. 58, 329.