Nașterea unui băiat într-o famile săracă din India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)

<
În vreme ce ținea strîns biata mînă subțire, începu să vorbească rar, cu voce joasă, folosind dialectul gujerati* cu multă grijă, astfel încît femeia care cunoștea numai limbajul castei ei să fie în stare să o înțeleagă. Așa se lupta Miss Macdaid ori de cîte ori pacienții ei erau osîndiți să moară de holeră sau de ciumă, dar acum o mîna o forță aparte, lăuntrică. Femeia aceasta trebuia să trăiască. Voința și vitalitatea lui Miss Macdaid vor învinge apatia lăuzei, o vor face să renunțe la dorința ei de a muri. (...)
- Ai un băiat minunat, frumos ca luna, puternic, iute ca leoparzii și isteț ca elefantul cel mare al Maharajahului**. Nu uita bucuria pe care ai s-o faci bărbatului tău dăruindu-i un fiu atât de minunat. După ce perioada se purificare se va termina, va așeza ghirlande pe umerii tăi și îți va împodobi părul negru cu florile roții ale cotonierului mătăsos. Și printre toți acei gandhies din neamul tău vei fi cea mai onorată și mai onorabilă dintre soții. Haide, deschide ochii tăi negri și uită-te la fiul tău care-ți va aduce cinste, glorie și bogății.
Nu avea importanță că băiatul era numai piele și osul și mai urît decît cea mai urîtă maimuță sacră, ori că bărbatul ei avea să fie gelos și s-o rupă în bătăi peste o lună sau două. N-avea nicio importanță că praznicul se va reduce la puțin orez cu șofran și la cîteva prăjituri de orez îndulcit, spurcate de muște. Nu avea importanță că ghirlandele vor fi împletite din mușcate ofilite și din iasomie veștejită și că florile de cotonier mătăsos vor atîrna muiate de căldură. Nu avea importanță nici faptul că acest copil, numai pielea și osul, odată ajuns la maturitate, o va sili - cum era obiceiul - să își radă capul de femeie văduvă, să și-l acopere cu cenușă și să trudească din greu, ca o sclavă, pentru propria lui soție. Lăuza trebuia să trăiască. Pentru aceasta renunțase Miss Macdaid la toate bucuriile, plăcerile și suferințele încercate de celelalte femei. Pentru aceasta se înapoiase în Orientul imens, viermuitor. Femeia trebuia să trăiască!
- Știi ce înseamnă să ai un băiat frumos? rosti ea. Să vezi că toți cei din neamul tău se închină până la pămînt cînd treci pe stradă, și că tatăl bărbatului tău îți va aduce toate onorurile. Tobele vor bate. Țiterele vor cînta și întregul sat va dănțui și se va veseli.
(...)
La un moment dat femeia deschise încet ochii imenși, băgați în fundul capului și se uită la Miss Macdaid parcă de la o mare distanță. Buzele ei se mișcară puțin, iar Miss Macdaid știu că femeia încerca să surîdă, că surîdea pentru prima dată într-o viață în care avusese parte numai de mizerie și de foame. Apoi buzele obosite ale femeii se mișcară și, deși nici un murmur nu scăpă printre ele, Miss Macdaid își dădu seama că rostea în urîtul ei dialect cuvîntul magic: ”Fiul meu!” (...) Miss Macdaid își zise triumfătoare: „Am cîștigat. Acum se va lupta ca să trăiască.”
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne***, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 450-452.

NOTE M. T.
* Gujerati = Limbă indo-ariană din familia limbilor indo-europene. Azi este una din limbile oficiale în India, unde este vorbită de 46 milioane de persoane, multe în statul federal Gujarat de la granița cu Pakistanul. (https://www.britannica.com/topic/Gujarati-language)
** MAHARAJÁH, maharajahi, s. m. Titlu purtat de prinții indieni suverani (până în 1956); persoană care deținea acest titlu. [Var.: maharadjáh s. m.] – Din fr. maharadjah. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/maharajah)
*** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Englez versus obiceiuri funebre în India colonială a secolului XIX (THACKERAY 1862)

<

Poate știți și dumneavoastră că în unele regiuni ale Indiei pruncuciderea este un obicei. Face parte din religia acelor ținuturi, așa cum în alte părți se obișnuia ca văduvele să fie arse pe rug, la moartea soților lor. Nu cre că femeilor le place să pună capăt vieții lor sau a copiilor lor, deși se supun cu curaj și chiar cu bucurie canoanelor acelei religii care le trimite la moarte, pe ele și pe odraslele lor. Dar, să ne închipuim că dumneata și cu mine, ca europeni, ne-am apropia de un asemenea loc, unde o tînără făptură urmează să fie pusă la frigare, la îndemnul familiei ei și al înalților demnitari ai bisericii; ce-am putea face? Să o salvăm? Nici gînd. Știm bine că nu trebuie să ne amestecăm în legile și obiceiurile țării ei. Întoarcem capul, cu un oftat, de la funebra scenă, ne scoatem batista din buzunar, îi spunem surugiului să mîne mai departe și o lăsăm în voia soartei ei triste.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Peripețiile lui Philip..., ed. Univers / colecția Clasicii literaturii universale, Buucrești, 1986, p. 178.

Povestea hoţilor de căciuli de la Cimitirul Bellu: talciocul din Parcul Tineretului, locul în care se făcea „trafic“

Adevărul 1 februarie 2014

Cum sărbătoresc olandezii ziua Reginei Beatrix

Cuget Liber 17 februarie 2013