<
(...)
Imediat, un concert înspăimântător, care ne ridică părul măciucă, se făcu auzit din rărunchii talazului și caverna se umplu de urlete demonice, ca un tunel ducînd spre Infern. (...) Și am văzut în sfârșit ceva mișcînd în inima întunericului, albindu-se pas cu pas și înaintînd către lumină sub ochii incandescenți.
„Un om!”, am gândit eu.
- O maimuță, murmură Fleury-Moor.
Era și una, și alta, și nu era nici una, nici alta: un biped așezat în poziție verticală, de o slăbiciune groaznică, cu un biet mic craniu foarte rotund cu nasul turtit, falca proeminentă, urechi clăpăuge și păr pe întreaga figură. Fără nici o îndoială, pitecantropul, strămoșul omului, se afla în fața noastră! Pitecantropul așa cum îl reconstituise Eugen Dubois* după osemintele din Java! Pitecantropus erectus din pliocen** aici în miocen***, în Europa, în Champagne****! Viu! (...)
>
SURSA
Maurice Renard, Ceața din 26 octombrie****** - Ion Hobana (editor), Odiseea marțiană. Maeștrii anticipației clasice******, ed. Minerva / colecția Biblioteca pentru toți nr. 863, București, 1975, pp. 137-138.
NOTE M. T.
* Eugene Dubois (1858-1940) = Paleoantropolog olandez. În 1891, în insula Java din actuala Indonezie (atunci colonie olandeză), el a descoperit osemintele unui biped pe care l-a numit Pitecantropus erectus, cunoscut și ca „Omul din Java”. (http://www.talkorigins.org/faqs/homs/edubois.html)
** Perioadă geologică de acum 5,3 - 2,6 milioane de ani. (https://www.seegrid.csiro.au/wiki/pub/CGIModel/GeologicTime/ChronostratChart2014-02.jpg)
*** Perioadă geologică de acum 22 - 5,3 milioane de ani.
**** Champagne = Provincie franceză.
***** (http://argolit.ro/aripi-innegurate-cristian-tiberiu-florea/)
****** (https://ro.wikipedia.org/wiki/Odiseea_mar%C8%9Bian%C4%83)
Se afișează postările cu eticheta maimuță. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta maimuță. Afișați toate postările
miercuri, 26 aprilie 2017
miercuri, 6 iulie 2016
Nașterea unui băiat într-o famile săracă din India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)
<
În vreme ce ținea strîns biata mînă subțire, începu să vorbească rar, cu voce joasă, folosind dialectul gujerati* cu multă grijă, astfel încît femeia care cunoștea numai limbajul castei ei să fie în stare să o înțeleagă. Așa se lupta Miss Macdaid ori de cîte ori pacienții ei erau osîndiți să moară de holeră sau de ciumă, dar acum o mîna o forță aparte, lăuntrică. Femeia aceasta trebuia să trăiască. Voința și vitalitatea lui Miss Macdaid vor învinge apatia lăuzei, o vor face să renunțe la dorința ei de a muri. (...)
- Ai un băiat minunat, frumos ca luna, puternic, iute ca leoparzii și isteț ca elefantul cel mare al Maharajahului**. Nu uita bucuria pe care ai s-o faci bărbatului tău dăruindu-i un fiu atât de minunat. După ce perioada se purificare se va termina, va așeza ghirlande pe umerii tăi și îți va împodobi părul negru cu florile roții ale cotonierului mătăsos. Și printre toți acei gandhies din neamul tău vei fi cea mai onorată și mai onorabilă dintre soții. Haide, deschide ochii tăi negri și uită-te la fiul tău care-ți va aduce cinste, glorie și bogății.
Nu avea importanță că băiatul era numai piele și osul și mai urît decît cea mai urîtă maimuță sacră, ori că bărbatul ei avea să fie gelos și s-o rupă în bătăi peste o lună sau două. N-avea nicio importanță că praznicul se va reduce la puțin orez cu șofran și la cîteva prăjituri de orez îndulcit, spurcate de muște. Nu avea importanță că ghirlandele vor fi împletite din mușcate ofilite și din iasomie veștejită și că florile de cotonier mătăsos vor atîrna muiate de căldură. Nu avea importanță nici faptul că acest copil, numai pielea și osul, odată ajuns la maturitate, o va sili - cum era obiceiul - să își radă capul de femeie văduvă, să și-l acopere cu cenușă și să trudească din greu, ca o sclavă, pentru propria lui soție. Lăuza trebuia să trăiască. Pentru aceasta renunțase Miss Macdaid la toate bucuriile, plăcerile și suferințele încercate de celelalte femei. Pentru aceasta se înapoiase în Orientul imens, viermuitor. Femeia trebuia să trăiască!
- Știi ce înseamnă să ai un băiat frumos? rosti ea. Să vezi că toți cei din neamul tău se închină până la pămînt cînd treci pe stradă, și că tatăl bărbatului tău îți va aduce toate onorurile. Tobele vor bate. Țiterele vor cînta și întregul sat va dănțui și se va veseli.
(...)
La un moment dat femeia deschise încet ochii imenși, băgați în fundul capului și se uită la Miss Macdaid parcă de la o mare distanță. Buzele ei se mișcară puțin, iar Miss Macdaid știu că femeia încerca să surîdă, că surîdea pentru prima dată într-o viață în care avusese parte numai de mizerie și de foame. Apoi buzele obosite ale femeii se mișcară și, deși nici un murmur nu scăpă printre ele, Miss Macdaid își dădu seama că rostea în urîtul ei dialect cuvîntul magic: ”Fiul meu!” (...) Miss Macdaid își zise triumfătoare: „Am cîștigat. Acum se va lupta ca să trăiască.”
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne***, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 450-452.
NOTE M. T.
* Gujerati = Limbă indo-ariană din familia limbilor indo-europene. Azi este una din limbile oficiale în India, unde este vorbită de 46 milioane de persoane, multe în statul federal Gujarat de la granița cu Pakistanul. (https://www.britannica.com/topic/Gujarati-language)
** MAHARAJÁH, maharajahi, s. m. Titlu purtat de prinții indieni suverani (până în 1956); persoană care deținea acest titlu. [Var.: maharadjáh s. m.] – Din fr. maharadjah. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/maharajah)
*** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
În vreme ce ținea strîns biata mînă subțire, începu să vorbească rar, cu voce joasă, folosind dialectul gujerati* cu multă grijă, astfel încît femeia care cunoștea numai limbajul castei ei să fie în stare să o înțeleagă. Așa se lupta Miss Macdaid ori de cîte ori pacienții ei erau osîndiți să moară de holeră sau de ciumă, dar acum o mîna o forță aparte, lăuntrică. Femeia aceasta trebuia să trăiască. Voința și vitalitatea lui Miss Macdaid vor învinge apatia lăuzei, o vor face să renunțe la dorința ei de a muri. (...)
- Ai un băiat minunat, frumos ca luna, puternic, iute ca leoparzii și isteț ca elefantul cel mare al Maharajahului**. Nu uita bucuria pe care ai s-o faci bărbatului tău dăruindu-i un fiu atât de minunat. După ce perioada se purificare se va termina, va așeza ghirlande pe umerii tăi și îți va împodobi părul negru cu florile roții ale cotonierului mătăsos. Și printre toți acei gandhies din neamul tău vei fi cea mai onorată și mai onorabilă dintre soții. Haide, deschide ochii tăi negri și uită-te la fiul tău care-ți va aduce cinste, glorie și bogății.
Nu avea importanță că băiatul era numai piele și osul și mai urît decît cea mai urîtă maimuță sacră, ori că bărbatul ei avea să fie gelos și s-o rupă în bătăi peste o lună sau două. N-avea nicio importanță că praznicul se va reduce la puțin orez cu șofran și la cîteva prăjituri de orez îndulcit, spurcate de muște. Nu avea importanță că ghirlandele vor fi împletite din mușcate ofilite și din iasomie veștejită și că florile de cotonier mătăsos vor atîrna muiate de căldură. Nu avea importanță nici faptul că acest copil, numai pielea și osul, odată ajuns la maturitate, o va sili - cum era obiceiul - să își radă capul de femeie văduvă, să și-l acopere cu cenușă și să trudească din greu, ca o sclavă, pentru propria lui soție. Lăuza trebuia să trăiască. Pentru aceasta renunțase Miss Macdaid la toate bucuriile, plăcerile și suferințele încercate de celelalte femei. Pentru aceasta se înapoiase în Orientul imens, viermuitor. Femeia trebuia să trăiască!
- Știi ce înseamnă să ai un băiat frumos? rosti ea. Să vezi că toți cei din neamul tău se închină până la pămînt cînd treci pe stradă, și că tatăl bărbatului tău îți va aduce toate onorurile. Tobele vor bate. Țiterele vor cînta și întregul sat va dănțui și se va veseli.
(...)
La un moment dat femeia deschise încet ochii imenși, băgați în fundul capului și se uită la Miss Macdaid parcă de la o mare distanță. Buzele ei se mișcară puțin, iar Miss Macdaid știu că femeia încerca să surîdă, că surîdea pentru prima dată într-o viață în care avusese parte numai de mizerie și de foame. Apoi buzele obosite ale femeii se mișcară și, deși nici un murmur nu scăpă printre ele, Miss Macdaid își dădu seama că rostea în urîtul ei dialect cuvîntul magic: ”Fiul meu!” (...) Miss Macdaid își zise triumfătoare: „Am cîștigat. Acum se va lupta ca să trăiască.”
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne***, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 450-452.
NOTE M. T.
* Gujerati = Limbă indo-ariană din familia limbilor indo-europene. Azi este una din limbile oficiale în India, unde este vorbită de 46 milioane de persoane, multe în statul federal Gujarat de la granița cu Pakistanul. (https://www.britannica.com/topic/Gujarati-language)
** MAHARAJÁH, maharajahi, s. m. Titlu purtat de prinții indieni suverani (până în 1956); persoană care deținea acest titlu. [Var.: maharadjáh s. m.] – Din fr. maharadjah. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/maharajah)
*** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
joi, 30 iunie 2016
Revelația umanistă a unui englez nereligios în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)
<
(...)
Cînd se înapoie la locuința lui Mr. Bannerjee, servitorul pe care nu-l mai văzuse de cînd adusese felinarul de furtună îl aștepta pe balcon. Omul stătea în picioare și se uita spre orașul înecat. Din poziția în care se afla nu văzu barca apropiindu-se. Era uscățiv, urît și foarte negricios. În mijlocul peisajului devastat părea să fi rămas singura ființă vie, căci pînă și păsările și maimuțele sfinte părăsiseră regiunea inundată, ca și cînd ar fi intuit că asupra acesteia trebuia să se abată urgia naturii.
Servitorul nu se clintea, de parcă ar fost în tranșă, iar în imobilitatea chipului său, Ransome găsi ceva tulburător. Avea în față un bărbat care pierduse totul - soție, copii, poate părinți și bunici. (Căci grădina din fund cuprindea un întreg sat, precum și altare închinate lui Kali*, Șiva** și Rama***.) Omul acesta îi inspiră compătimire și respect. Uscățiv, urît, cu o siluetă copilărească,aratăta ca un fragil monument al răbdării și stoicismului, profilat pe cerul amenințător și întunecat al musonului. Acest om era însăși India, mai mult decît oricare altul, mai mult decît Mr. Bannerjee, Maiorul Safka, Rașid Ali Khan sau însuși bătrînul Maharajah. El reprezenta însăși indestructibila Indie, a cărei viață continua datorită nesfîrșitelor împerecheri și se asemuia cu colcăiala unor albine atîrnate ciorchine de streșinele de marmură ale marelui palat. Era însăși viața, trecînd de la o copilărie înfometată la o maturitate în care plăcerile animale și superstițiile abia se deosebeau de condițiile de trai ale zgomotoasei puzderii de maimuțe sacre.
Un moment, Ransome rămase ca vrăjit în luntrea purtată pe apă. Se străduia să descopere ce reprezenta omul acesta, care erau nevoile, sufletul, mintea, esența lui. Se întreba ce semnificație avea propria lui persoană pentru acest ins uscățiv, întunecat, ori neclintit, pentru care Imperiul Britanic era ca și inexistent, și a cărui imaginație nu depășea limitele orașului distrus, ignorînd pînă și pustietățile de la El-Kautara și muntele sacru Abana. Nu era un animal, fiindcă avea înfățișare umană. Ce însemna pentru el faptul de a se fi trezit în cîteva secunde îngrozitor de singur într-o lume care cu puțin timp înainte îi părea trainică și sigură? Ce gîndea el acum, în vreme ce stătea nemișcat ca și statuia bondoacă a bunei și bătrînei Regine****, și contempla orașul mort? Ce însemna pentru el realitatea și ce însemna spiritul? Cum era posibil să ajungă pînă la sufletul acestei forme obscure, aproape ireală?
Treptat, se trezi în ființa lui Ransome o pornire spre abnegație, care-i crea aceeași ciudată senzație încercată odinioară, pe cînd stătea rezemat de zidul murdărit de noroi al casei aceleia pe jumătate năruit din Belgia*****. Era un impuls bizar, cu implicații vag senzuale, de a se desprinde de realitate - tocmai el, onorabilul Thomas Ransome, nefericitul, egoistul, inteligentul, dezamăgitul, neuroticul, desperatul. Era un fel de dorință de se integra el însuși - cu tot sufletul, inteligența și personalitatea lui cunoscute sub numele de Thomas Ransome - în acel amestec denumit umanitate; o dorință tot atît de intensă ca și setea de a cunoaște pe acest om care stătea colo, profilîndu-se pe cer, de a cunoaște și pe frații săi, negri sau albi, galbeni sau bruni, dorința de a pătrunde cu mintea nesfîrșită, inexplicabila răbdare și resemnare a tuturor celor de o seamă cu ei. O secundă, exact intervalul de timp cît norii se deschiseseră spre a dezvălui soarele strălucitor pe care îl ascunseseră pînă atunci, Ransome avu revelația unei eliberări și a unei păci profunde.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne******, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 375-376.
NOTE M. T.
* Kali = Zeiță hindusă a timpului, morții și întunericului, una din soțiile lui Șiva, zeul universului. (https://www.britannica.com/topic/Kali)
** Șiva = Zeul hindus suprem. (https://www.britannica.com/topic/Shiva)
*** Rama = Zeitate hindusă, considerată o încarnare a lui Vișnu, unul din cei trei zei importanți hinduși și susținător al universului. Rama este personajul principal al legendei Ramayana. (http://www.britannica.com/topic/Rama-Hindu-deity)
**** Regina Victoria a Marii Britanii (1837-1901).
***** Frontul de Vest din Primul Război Mondial (1914-1918), unde britanicii au luptat, alături de belgieni și francezi, împotriva germanilor, într-un război de uzură în tranșee.
****** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
(...)
Cînd se înapoie la locuința lui Mr. Bannerjee, servitorul pe care nu-l mai văzuse de cînd adusese felinarul de furtună îl aștepta pe balcon. Omul stătea în picioare și se uita spre orașul înecat. Din poziția în care se afla nu văzu barca apropiindu-se. Era uscățiv, urît și foarte negricios. În mijlocul peisajului devastat părea să fi rămas singura ființă vie, căci pînă și păsările și maimuțele sfinte părăsiseră regiunea inundată, ca și cînd ar fi intuit că asupra acesteia trebuia să se abată urgia naturii.
Servitorul nu se clintea, de parcă ar fost în tranșă, iar în imobilitatea chipului său, Ransome găsi ceva tulburător. Avea în față un bărbat care pierduse totul - soție, copii, poate părinți și bunici. (Căci grădina din fund cuprindea un întreg sat, precum și altare închinate lui Kali*, Șiva** și Rama***.) Omul acesta îi inspiră compătimire și respect. Uscățiv, urît, cu o siluetă copilărească,aratăta ca un fragil monument al răbdării și stoicismului, profilat pe cerul amenințător și întunecat al musonului. Acest om era însăși India, mai mult decît oricare altul, mai mult decît Mr. Bannerjee, Maiorul Safka, Rașid Ali Khan sau însuși bătrînul Maharajah. El reprezenta însăși indestructibila Indie, a cărei viață continua datorită nesfîrșitelor împerecheri și se asemuia cu colcăiala unor albine atîrnate ciorchine de streșinele de marmură ale marelui palat. Era însăși viața, trecînd de la o copilărie înfometată la o maturitate în care plăcerile animale și superstițiile abia se deosebeau de condițiile de trai ale zgomotoasei puzderii de maimuțe sacre.
Un moment, Ransome rămase ca vrăjit în luntrea purtată pe apă. Se străduia să descopere ce reprezenta omul acesta, care erau nevoile, sufletul, mintea, esența lui. Se întreba ce semnificație avea propria lui persoană pentru acest ins uscățiv, întunecat, ori neclintit, pentru care Imperiul Britanic era ca și inexistent, și a cărui imaginație nu depășea limitele orașului distrus, ignorînd pînă și pustietățile de la El-Kautara și muntele sacru Abana. Nu era un animal, fiindcă avea înfățișare umană. Ce însemna pentru el faptul de a se fi trezit în cîteva secunde îngrozitor de singur într-o lume care cu puțin timp înainte îi părea trainică și sigură? Ce gîndea el acum, în vreme ce stătea nemișcat ca și statuia bondoacă a bunei și bătrînei Regine****, și contempla orașul mort? Ce însemna pentru el realitatea și ce însemna spiritul? Cum era posibil să ajungă pînă la sufletul acestei forme obscure, aproape ireală?
Treptat, se trezi în ființa lui Ransome o pornire spre abnegație, care-i crea aceeași ciudată senzație încercată odinioară, pe cînd stătea rezemat de zidul murdărit de noroi al casei aceleia pe jumătate năruit din Belgia*****. Era un impuls bizar, cu implicații vag senzuale, de a se desprinde de realitate - tocmai el, onorabilul Thomas Ransome, nefericitul, egoistul, inteligentul, dezamăgitul, neuroticul, desperatul. Era un fel de dorință de se integra el însuși - cu tot sufletul, inteligența și personalitatea lui cunoscute sub numele de Thomas Ransome - în acel amestec denumit umanitate; o dorință tot atît de intensă ca și setea de a cunoaște pe acest om care stătea colo, profilîndu-se pe cer, de a cunoaște și pe frații săi, negri sau albi, galbeni sau bruni, dorința de a pătrunde cu mintea nesfîrșită, inexplicabila răbdare și resemnare a tuturor celor de o seamă cu ei. O secundă, exact intervalul de timp cît norii se deschiseseră spre a dezvălui soarele strălucitor pe care îl ascunseseră pînă atunci, Ransome avu revelația unei eliberări și a unei păci profunde.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne******, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 375-376.
NOTE M. T.
* Kali = Zeiță hindusă a timpului, morții și întunericului, una din soțiile lui Șiva, zeul universului. (https://www.britannica.com/topic/Kali)
** Șiva = Zeul hindus suprem. (https://www.britannica.com/topic/Shiva)
*** Rama = Zeitate hindusă, considerată o încarnare a lui Vișnu, unul din cei trei zei importanți hinduși și susținător al universului. Rama este personajul principal al legendei Ramayana. (http://www.britannica.com/topic/Rama-Hindu-deity)
**** Regina Victoria a Marii Britanii (1837-1901).
***** Frontul de Vest din Primul Război Mondial (1914-1918), unde britanicii au luptat, alături de belgieni și francezi, împotriva germanilor, într-un război de uzură în tranșee.
****** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
vineri, 11 septembrie 2015
Omul modern versus omul primitiv (GALSWORTHY 1931)
<
(...) Adrian părăsi maxilarul și luă în mînă un mulaj de Pitecantropus, această curioasă făptură din Trinil, Java*, care vreme atît de îndelungată a divizat părerile învățaților în chestiunea dacă ar trebuie să fie numi om-maimuță sau maimuță-om. Ce distanță de la această viețuitoare și pînă la craniul modern, de englez, aflat pe consola căminului. Dac-ai scutura întreba: „Unde a fost leagănul lui Homo Sapiens, cuibul în care a evoluat Omul de la Trinil, de la Piltdown**, de la Neanderthal***, sau din niște colaterali încă nedescoperiți ai acestor creaturi?” Dacă Adrian avea cu adevărat vreo pasiune, în afară de Diana Ferse, aceasta era dorința sa arzătoare de a delimita locul de baștină a rasei umane. Acum se ventila ideea dezvoltării acesteia din Omul de la Neanderthal, dar Adrian simțea că teoria e nesatisfăcătoare. Cînd acele specimene primare prezentau un stagiu de specializare atît de precis, a le căuta originea la un tip atît de diferit, însemna o deviere. Ca și cum ai afirma că cerbul roșu se trage din elan. Adrian se întoarse către uriașul glob pămîntesc pe care erau însemnate toate descoperirile la zi legate de originea omului modern. însoțite de adnotări, făcute cu scrisul lui îngrijit, asupra schimbărilor geologice, asupra timpului și climatului. Unde - unde să cauți? Era o problemă demnă de un detectiv, o problemă care nu se putea soluționa în manieră franceză, adică printr-o apreciere intuitivă a punctului inerent probabil, confirmată ulterior prin cercetări la fața locului - cel mai adînc mister din lume. Să fi fost colinele de la poalele munților Himalaya, Fayum****, sau vreun alt loc înghițit azi de apele mării? Dacă, într-adevăr, locul fusese înghițit de mare, atunci niciodată nu va putea stabilit cu certitudine. Era o problemă academică, pur teoretică? Nu, căci se conjuga cu însăși problema esenței umane, a adevăratei naturi a ființei omenești, punct asupra căruia s-ar putea fundamenta filozofia socială - o chestiune de curînd readusă pe tapet.Și anume: dacă omul era funciarmente blînd și pașnic, ipoteză pe care părea să o sugereze studiul vieții animalelor și al unor așa-zise popoare sălbatice, sau era funciarmente agresiv și neliniștit, cum părea să afirme această lugubră înregistrare a faptelor, numită Istorie? Găsește cuibul în care s-a dezvoltat Homo Sapiens, și de acolo va ieși poate la iveală o mărturie care să decidă omul e un înger-diavol, sau un diavol-înger. Pentru o persoană cu firea lui Adrian, teza reactualizată a blîndeții inerente omului era deosebit de atrăgătoare, dar sistemul lui de gîndire refuza să subscrie cu ușurință sau fără rezerve orice fel de teză. Pînă și animalele blînde, pînă și păsările trăiesc în virtutea instinctului de conservare; la fel s-a întîmplat și cu omul primitiv; intrigile diabolice ale omului sofisticat au luat naștere, firește, o dată cu extinderea activităților sale și cu apariția competițiilor - cu alte cuvinte, o dată cu ramificarea instinctului de conservare, impusă de viața așa-zis civilizată. Existența elementară a omului necivilizat oferea instinctului de conservare mai puține prilejuri de a se manifesta sub formele sale sinistre; dar o astfel de teorie nu prea putea fi argumentată. Era preferabil să accepți omul modern așa cum se prezintă și să încerci să-i frînezi posibilitățile de a comite răul. Nici pe bunătatea naturală a oamenilor primitivi nu puteai miza prea mult. Numai cu o zi înainte citise despre o vînătoare în Africa centrală, cu prilejuri căreia o serie de băștinași primitivi, femei și băștinași, care patrulau în slujba vînătorilor albi, dăduseră peste hoiturile elefanților omorîți, le despicaseră mădular cu mădular, fîșie cu fîșie, și le mîncaseră crude și șiroind de sînge, apoi dispăruseră în pădure, perechi-perechi pentru a desăvîrși orgia. La urma urmelor, și civilizația era bună la ceva.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, vol. I, trad. A. Ralian, Miron, 1992, p. 27-29.
NOTĂ M.T.
* Homo erectus sau Omul din Java a fost decoperit de medicul E. Dubois în 1891 în localitatea Trinil din insula Java din Indonesia. (http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/fossils/trinil-2)
** Descoperirea Omului de la Piltdown (Anglia) anunțată în 1912 de către arheologul amator C. Dawson, a fost infirmată în 1953 de o echipă de cercetători. (http://www.bbc.co.uk/history/ancient/archaeology/piltdown_man_01.shtml)
*** Primele fosile ale Omului de Neanderthal au fost găsite în acest loc de pe valea rîului Dussel din Germania, denumirea fiind introdusă în 1864 de W. King. (http://scinews.ro/disparitia-omului-de-neanderthal/)
**** În 1887 arheologul britanic W. Petrie a descoperit în oaza Fayum din Egipt portrete ale unor mumii din epoca romană. (http://www.smithsonianmag.com/history/the-oldest-modernist-paintings-20169750/?no-ist)
(...) Adrian părăsi maxilarul și luă în mînă un mulaj de Pitecantropus, această curioasă făptură din Trinil, Java*, care vreme atît de îndelungată a divizat părerile învățaților în chestiunea dacă ar trebuie să fie numi om-maimuță sau maimuță-om. Ce distanță de la această viețuitoare și pînă la craniul modern, de englez, aflat pe consola căminului. Dac-ai scutura întreba: „Unde a fost leagănul lui Homo Sapiens, cuibul în care a evoluat Omul de la Trinil, de la Piltdown**, de la Neanderthal***, sau din niște colaterali încă nedescoperiți ai acestor creaturi?” Dacă Adrian avea cu adevărat vreo pasiune, în afară de Diana Ferse, aceasta era dorința sa arzătoare de a delimita locul de baștină a rasei umane. Acum se ventila ideea dezvoltării acesteia din Omul de la Neanderthal, dar Adrian simțea că teoria e nesatisfăcătoare. Cînd acele specimene primare prezentau un stagiu de specializare atît de precis, a le căuta originea la un tip atît de diferit, însemna o deviere. Ca și cum ai afirma că cerbul roșu se trage din elan. Adrian se întoarse către uriașul glob pămîntesc pe care erau însemnate toate descoperirile la zi legate de originea omului modern. însoțite de adnotări, făcute cu scrisul lui îngrijit, asupra schimbărilor geologice, asupra timpului și climatului. Unde - unde să cauți? Era o problemă demnă de un detectiv, o problemă care nu se putea soluționa în manieră franceză, adică printr-o apreciere intuitivă a punctului inerent probabil, confirmată ulterior prin cercetări la fața locului - cel mai adînc mister din lume. Să fi fost colinele de la poalele munților Himalaya, Fayum****, sau vreun alt loc înghițit azi de apele mării? Dacă, într-adevăr, locul fusese înghițit de mare, atunci niciodată nu va putea stabilit cu certitudine. Era o problemă academică, pur teoretică? Nu, căci se conjuga cu însăși problema esenței umane, a adevăratei naturi a ființei omenești, punct asupra căruia s-ar putea fundamenta filozofia socială - o chestiune de curînd readusă pe tapet.Și anume: dacă omul era funciarmente blînd și pașnic, ipoteză pe care părea să o sugereze studiul vieții animalelor și al unor așa-zise popoare sălbatice, sau era funciarmente agresiv și neliniștit, cum părea să afirme această lugubră înregistrare a faptelor, numită Istorie? Găsește cuibul în care s-a dezvoltat Homo Sapiens, și de acolo va ieși poate la iveală o mărturie care să decidă omul e un înger-diavol, sau un diavol-înger. Pentru o persoană cu firea lui Adrian, teza reactualizată a blîndeții inerente omului era deosebit de atrăgătoare, dar sistemul lui de gîndire refuza să subscrie cu ușurință sau fără rezerve orice fel de teză. Pînă și animalele blînde, pînă și păsările trăiesc în virtutea instinctului de conservare; la fel s-a întîmplat și cu omul primitiv; intrigile diabolice ale omului sofisticat au luat naștere, firește, o dată cu extinderea activităților sale și cu apariția competițiilor - cu alte cuvinte, o dată cu ramificarea instinctului de conservare, impusă de viața așa-zis civilizată. Existența elementară a omului necivilizat oferea instinctului de conservare mai puține prilejuri de a se manifesta sub formele sale sinistre; dar o astfel de teorie nu prea putea fi argumentată. Era preferabil să accepți omul modern așa cum se prezintă și să încerci să-i frînezi posibilitățile de a comite răul. Nici pe bunătatea naturală a oamenilor primitivi nu puteai miza prea mult. Numai cu o zi înainte citise despre o vînătoare în Africa centrală, cu prilejuri căreia o serie de băștinași primitivi, femei și băștinași, care patrulau în slujba vînătorilor albi, dăduseră peste hoiturile elefanților omorîți, le despicaseră mădular cu mădular, fîșie cu fîșie, și le mîncaseră crude și șiroind de sînge, apoi dispăruseră în pădure, perechi-perechi pentru a desăvîrși orgia. La urma urmelor, și civilizația era bună la ceva.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, vol. I, trad. A. Ralian, Miron, 1992, p. 27-29.
NOTĂ M.T.
* Homo erectus sau Omul din Java a fost decoperit de medicul E. Dubois în 1891 în localitatea Trinil din insula Java din Indonesia. (http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/fossils/trinil-2)
** Descoperirea Omului de la Piltdown (Anglia) anunțată în 1912 de către arheologul amator C. Dawson, a fost infirmată în 1953 de o echipă de cercetători. (http://www.bbc.co.uk/history/ancient/archaeology/piltdown_man_01.shtml)
*** Primele fosile ale Omului de Neanderthal au fost găsite în acest loc de pe valea rîului Dussel din Germania, denumirea fiind introdusă în 1864 de W. King. (http://scinews.ro/disparitia-omului-de-neanderthal/)
**** În 1887 arheologul britanic W. Petrie a descoperit în oaza Fayum din Egipt portrete ale unor mumii din epoca romană. (http://www.smithsonianmag.com/history/the-oldest-modernist-paintings-20169750/?no-ist)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)