Legenda indiană a elefanților (KIPKING 1900-1)

<
(...)
- Demult, foarte de mult, pe vremea cînd în Benares* stăpînea regele Devadatta**, toată lumea să asculte Jâtaka***, vînătorii regelui au prins un elefant și i-au ferecat pe picior un inel greu de fier, înainte ca elefantul să fi putut scăpa din din nou din închisoarea lui. Înfuriat și revolta de acestă lipsă de omenie, a încercat să scoată inelul, apoi a luta-o la fugă prin păduri, rugînd pe ceilalți elefanți, frații lui, să i-l rupă ei. Elefanții veniră unul cîte unul și încercară să-l rupă cu trompele lor uriașe, dar nu reușiră. La urmă de tot, elefanții își dădură cu părerea că acest inel nu poate fi rupt de puterea nici unei fiare. Într-un desiș din apropiere tocmai atunci stătea lungit un tînăr elefant pe care maică-sa îl fătase abia de o zi și murise răpusă în chinuri. Elefantul scăpat, uitînd de amărăciunea lui, își zise: „Dacă nu voi avea grijă de puiul acesta, va pieri sub picioarele noastre”. Așa că își trecu picioarele peste el, ocrotindu-l sub pîntece, ca să nu fie lovit de cireada elefanților care trecea în goană pe lîngă ei. Ceru și lapte de la femeiușca miloasă a unui elefant și așa deveni el călăuza și apărătorul puiului în mijlocul junglei. Acum se știe - toată lumea să asculte Jâtaka - că zilele elefantului pînă cînd ajunge în depline puteri, sînt treizeci și cinci de ani, așa că vreme de treizeci și cinci de ani elefantul scăpat fu prietenul și călăuză și în tot timpul acesta inelul de pe piciorul lui intra tot mai adînc în carne. Într-o zi, însă, puiul de elefant văzu fierul inelului pe jumătate intrat în piciorul bătrînului și-l întrebă: „Ce este aceasta?”, iar bătrînul răspunse:„Aceasta este canonul zilelor mele”. Atunci elefantul cel tînăr întins trompa și cît ai clipi îi smulse inelul ca pe o nimica , și spuse: „A sosit ziua sorocită”. Așa s-a întîmplat că elefantul cel milos care aștepta și și-a purtat durerea cu răbdare, a fost izbăvit, la ziua sorocită chiar de către puiul de elefant pe care îl ocrotise - toată lumea să asculte Jâtaka -căci elefantul era Ananda****, iar puiul care a smuls inelul era însuși Domnul a Tot Puternic*****.
Apoi bătrînul începu să dea din cap resemnat și din clinchetul sec al mătăniilor lăsa să se înțeleagă cît era de neîntinat acest pui de elefant de orice păcat al trufiei.
(...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim******, vol. II, trad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 31-32.

NOTE M. T.
* Benares / Varanasi / Kashi = Oraș pe malurile fluviului sfânt Gange, în N Indiei. Cel mai sfânt din cele șapte orașe sacre ale religiei hinduse, important și pentru jainism și budism. (https://www.britannica.com/place/Varanasi)
** Devadatta = Fiul al regelui Suppabuddha. Sora sa Yasodhara a fost soția prințului Gautama Siddharta, viitorul Buddha. Inițial a fost un adept al lui Buddha, dar apoi a devenit adversar al acestuia.(http://www.buddhanet.net/e-learning/buddhism/lifebuddha/2_5lbud.htm)
*** Jâtaka („naștere” în sanscrită) = Literatură populară indiană despre viețile anterioare ale lui Buddha. (https://www.britannica.com/topic/Jataka)
**** Ananda = Văr al lui Gautama Siddharta și unul din cei zece importanți discipoli ai lui Buddha. (http://www.accesstoinsight.org/lib/authors/hecker/wheel273.html)
***** La 29 de ani prințul hindus Gautama Siddharta și-a abandonat familia și rangul de prinț pentru a deveni ascet. Prin meditație sub arborele Bodhi a atins iluminarea devenind Buddha („cel treaz”) și fondând religia budistă. (http://oaks.nvg.org/buddha-life.html#enlig)
****** Biblioteca Adevărul 101 / 29 mai 2012 (http://www.cartile-adevarul.com/80-kim-p-788.html)

Englez versus obiceiuri funebre în India colonială a secolului XIX (THACKERAY 1862)

<

Poate știți și dumneavoastră că în unele regiuni ale Indiei pruncuciderea este un obicei. Face parte din religia acelor ținuturi, așa cum în alte părți se obișnuia ca văduvele să fie arse pe rug, la moartea soților lor. Nu cre că femeilor le place să pună capăt vieții lor sau a copiilor lor, deși se supun cu curaj și chiar cu bucurie canoanelor acelei religii care le trimite la moarte, pe ele și pe odraslele lor. Dar, să ne închipuim că dumneata și cu mine, ca europeni, ne-am apropia de un asemenea loc, unde o tînără făptură urmează să fie pusă la frigare, la îndemnul familiei ei și al înalților demnitari ai bisericii; ce-am putea face? Să o salvăm? Nici gînd. Știm bine că nu trebuie să ne amestecăm în legile și obiceiurile țării ei. Întoarcem capul, cu un oftat, de la funebra scenă, ne scoatem batista din buzunar, îi spunem surugiului să mîne mai departe și o lăsăm în voia soartei ei triste.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Peripețiile lui Philip..., ed. Univers / colecția Clasicii literaturii universale, Buucrești, 1986, p. 178.

Papa Benedict al XVI-lea demisionează: „Simt greutatea misiunii. Este pentru binele Bisericii”

Adevărul 11 februarie 2013

În sala de așteptare (GULEA 2008)

 Dan Gulea, În sala de așteptare, „Tomis”, aprilie 2008, pp. 42-43

Prin umorul combinat cu o anumită severitate, Nicolae Manolescu pare să afirme acea poziție relaxată, sigură, a unui gânditor care a văzut și a auzit multe; în ciuda aerului său deschis, al glisării savante printre teme ale eseului, concepția critică arată mai degrabă o gândire conservatoare, care nu renunță de bună voie la o configurație, la anumite clasamente; reeditările din ultimii ani, Andersen cel crud (2006), antologie din volumul Temelor, cu o prefață de Andrei Terian, și mai ales Lista lui Manolescu (2001), o altă antologie, însă din cronici literare, grupată pe secțiuni (poezie; proză, teatru; critică, eseu), arată o concepție rigidă, subliniată și de coordonarea unor manuale școlare (la editura Sigma, în 2006 și 2007, împreună cu George Ardeleanu, Matei Cerkez, Dumitrița Stoica și Ioana Triculescu) sau a unor antologii de „concepte operaționale pentru bacalaureat și admitere” (2005, 2006, la editura Paralela 45, alături de Gheorghe Crăciu, Mirela Moț și Florin Șindrilaru), unde mai pot fi întâlnite anumite aspecte de canon.

Termenul cel mai nefericit este, de departe, cel de literatură postbelică, sub umbrela căruia se ascund ultimii 60 și ceva de ani, care poate fi redimensionat prin limita superioară a lui decembrie 1989, pornind de la epuizarea „obsedantului deceniu”; un termen care acoperă deci o realitate variabilă de la 30 la 60 de an, supus unor criterii istorice, politice. Poate că cel care a lansat acest termen în istoria literaturi române este Crohmălnicenau, cu istoria sa interbelică, dar termenul de postbelic se întâlnește în reevaluările anilor 50. În opera lui Nicolae Manolescu, termenul este un echivalent sau mai degrabă un derivat din cel de contemporan, dacă ne uităm pe debutul editorial, în colaborare cu mult mai cunoscutul, illo tempore, Dumitru Micu: Literatura română de azi (1944-1964) - Poezie, Proză, Dramaturgie, titlu reluat peste un deceniu într-o ediție actualizată, Prelegeri de literatură română contemporană, autori și opere, 1944-1974, destinată în special studenților. Pe de altă parte, termenul de postbelic apare constant în manualele școlare ce produceau manualul unic, un manual menținut până prin 1995-1996, al cărui autor era, pentru ultima clasă, a XII a, Nicolae Manolescu.

Deși a contribuit activ la formarea unei generații... bucureștene, prin coordonarea „Cenaclului de luni” (concurent al „Junimii” lui Crohmălniceanu), afirmând în mai multe rânduri preferința sa pentru, de exemplu, Mircea Cărtărescu, „cel mai important scriitor contemporan”, începutul anilor 90 îl găsește pe profesorul Manolescu în campanii electorale, moment în care tema actualității literare este înlocuită de cea a actualității politice: Lista... se oprește în 1993. După acest an, paralel cu alte activități sociale și politice, este vremea reeditărilor, dar și a primelor monografii, semnă că activitatea critică pare a fi încheiată (Laszlo Alexandru, 2003 - teză de doctorat susținută în 2003; Mihai Vakulovski, 2000; Mircea Mihăeș, 2003).

Așteptata Istorie critică a literaturii române se pare că operează din nou cu conceptul de contemporan, autorul ei declarând că „este un singur volum și cuprinde istoria literaturii române de la origini și până în prezent. Nu conține numai opere și tomi, dar și receptarea critică a ceea ce s-a scris, și de aceea se numește Istoria critică a literaturii române. (...) primul autor tratat este Neacșu autorul scrisorii din secolul XVI, primul document scris descoperit, în limba română (...) autorii români care au publicat până în anul 1900 sunt tratați în monografii, în timp ce scriitorii contemporani sunt tratați într-un singur capitol, din punctul de vedere al tendințelor și al genurilor, deoarece operele lor nu sunt finalizate.” (Mediafax, 4 ian. 2008)

Adversarii lui Nicolae Manolescu i-au reproșat de cele ma multe ori o inabilitate conceptuală, dublată de o superficialitate; un bun cunoscător al operei lui Manolescu afirmă, cu privire la rândurile Despre poezie (1987): „în două capitole ne sunt prezentate analize paralele ale unor poeți-pereche, reprezentativi pentru modernism, respectiv pentru postmodernism, dar adunați sub aceeași cupolă a postmodernismului: Șt. Aug. Doinaș, și Geo Dumitrescu, respectiv Nichita Stănescu și Marin Sorescu. <Aventura> postmodernă a criticului este de altfel ipoteza cea mai contestată de către exegeți.” (Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 121) Apoi, ne aducem aminte, în Istoria critică..., vol. I, Nicolae Manolescu spunea despre Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir că a fost tipărită „îndată ce a fost redactată, în 1705” (Minerva, 1990, p. 77) Opera a fost editată, în realitate, pentru prima dată în 1883, sub egida Academiei Române. Declarația citată anterior pare să se înscrie în aceeași dorință de a epata, proxima ediție din Istoria... urmând să înceapă cu Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, primul text în limba română. Și în acest domeniu lucrurile par să se fi schimbat, după cum a anunțat o conferință „Cuvântul” din dec. 2006, susținută de Dan Horia Mazilu și Ovidiu Pecican (Ce e nou în literatura română veche); acesta din urmă arată că există „cronici din vremea lui Vlad Țepeș, dat și urme ale unei cronistici prealabile epocii lui. Există apoi o scriere care probabil aparține vremii domnitorului, dar care a fost formulată în ambianța ramurii dinastice opuse Drăculeștilor. Acolo s-a scris un pamflet împotriva lui Țepeș, care pe urmă a stat la baza povestirilor rău-voitoare la adresa lui. Pe acestea le știm, apoi, foarte bine din versiunile germană și slavonă. Cercetările în această direcție, începute încă de supă al Doilea Război Mondial, au fost adâncite de Ștefan Andreescu și de mine. Nu putem spune că le-am găsit, pentru că n-am făcut săpături și au apărut dintr-un mormânt, ci ele sunt straturi textuale. S-a mai descoperit și așa-numita legendă a <descălecatului pravovslavnicilor creștini> și care este un strat textual găsit la începutul letopisețului cantacuzinesc și care, după toate aparențele, datează chiar din secolul XIV. A fost, probabil, scris în ambianța Curții de la Argeș, poate chiar a lui Basarab I sau Nicolae Alexandru I.” („Adevărul literar și artistic”, 13 dec. 2006).

Precaritățile imputate de-a lungul lui Nicolae Manolescu pot avea și acum, în așteptarea tomului de 2000 de pagini, o bază reală de justificare (Nichita Stănescu și Marin Sorescu, postmoderni, Istoria ieroglifică publicată de Cantemir, Scrisoarea lui Neacșu, primul text în limba română). Criticul, de regulă, nu se revizuiește, acceptă, de exemplu, beneficiile pe care le poate aduce un concept monden, precum cel de contemporan; pentru modelul uman și intelectual pe care îl reprezintă, sper să accepte schimbarea.

„Spiritul critic și canonul literar” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Spiritul critic și canonul literar, „Tomis”, ianuarie 2002

Am reținut câteva fraze de o limpezime seducătoare din dialogul purtat de Nicolae Manolescu și Ion Simuț la Oradea („Familia”, nr. 2, dec. 2001) despre Canonul estetic al literaturii române. Ion Simuț se arată îngrijorat de opiniile celor care susțin că nu mai e nevoie de nici un canon. Și Nicolae Manolescu, calm, îl asigură că „fără un canon nu se poate; pentru că, de fapt, canonul e expresia spiritului critic... Or, cultură fără spirit critic nu există... Canonul ne ajută să ne descurcăm într-o cultură”, ca un criteriu de clasificare într-o bibliotecă. Fără el n-am ști „unde sunt anumite cărți, de ce le citim pe acele și nu pe altele, cum facem să le folosim când vrem să creăm un anume gust sau o anume stare de spirit în beneficiarii noștri”. Dar spre deosebire de biblioteci. unde criteriul are o viață mai lungă, în literatură canonul se schimbă pentru că noi înșine ne schimbăm. Pentru că nu ne mai citim noi înșine așa cum ne citeam acum zece, douăzeci sau treizeci de ani. Nu-l mai citim pe Buzura cu Drumul cenușii așa cum îl citeam în 1988, pentru că între timp, minerii despre care vorbește el acolo au venit peste noi de două ori la București. Ei nu mai sunt eroii care se opuneau comunismului, ci derbedeii care voiau să ne spargă capul.

Ceva mai înainte criticul ne avertizase: „Canonul rezultă din Dumnezeu cine știe ce necesități și standarde de gust și de epocă și din ce circumstanțe aleatorii, dar rezultă la un moment dat și funcționează”. Se pare că nu se poate spune nimic sigur dacă e bine să te ții de un canon sau să-l sfidezi: „Eu știu de un caz celebru, în care un scriitor a ieșit din canon și n-a intrat nici până astăzi, numai pentru că cel care făcea canonul la data aceea ura scriitorii și cărțile în care era vorba de boală, mă refer la Bleher și Călinescu. Lui Călinescu nu-i plăceau cărțile despre boală. Din cauză că Bleher era bolnav și literatura lui reflecta chestia asta, el i-a dat lui Bleher zece rânduri în Istoria literaturii..., făcându-l țăndări. Rezultatul este că astăzi Bleher nu este nici astăzi un scriitor canonic. Devine, încep să, dar nu e.”

La altă întrebare a lui Ion Simuț cu privire la modul în care se formează un nou canon literar, amintind de falsa bătălie a generației 80 față de șaizeciști, răspunsul lui Nicolae Manolescu nu este mai puțin incitant și convingător: „Eu am spus odată că un canon se reformează, nu se revoluționează. Să ne aducem aminte teza formaliștilor ruși despre literatură: încercau să spună că în evoluțiile culturale schimbările se produc cam în felul în care se produc schimbările politice, cu alte cuvinte, marginea tinde să se centralizeze, iar centrul să fie marginalizat. Fenomene, produse, stiluri, standarde care sunt la un moment dat în centru și sunt socotite esențiale și care au marginalizat altele diferite, sunt într-un anume timp substituite de celelalte, dar substituția se face încet, fără să știm cum, și la un moment ne trezim că în locul unora apar altele, fără să știm când s-a întâmplat. Ceea ce presupune un paralelism”.

Cele două exemple ilustrative pentru tema canonului estetic pot fi privite și din alt unghi de vedere. Romanul Drumul cenușii, deși părea că corespunde exigențelor unui canon, acela al biruinței esteticului față de pretențiile ideologizante ale puterii politice, și-a dovedit până la urmă perisabilitatea și din vina autorului care a pus accent prea mare pe universul unei profesii (Se știe că romanele cu mineri, medici sau marinari țin de genul unei literaturi de consum...). De asemenea, celălalt caz, al scriitorului care n- a intrat în canon pentru că n-a vrut G. Călinescu, este un exemplu care poate ilustra și cât de nocivă poate fi exercitarea criticii literare din unghiul de vedere al unei subiectivități exagerate chiar dacă (sau mai ales pentru că) aparține unui mare critic și istoric literar.

„Blocada - un roman baroc” (MOMESCU 1992)

 Mona Momescu, Blocada - un roman baroc, „Tomis”, Constanța, 1992, ianuarie

Romanul lui Pavel Chihaia, „Blocada”, apare într-o perioadă în care literatura română trăia un al doilea moment al avangardismului și în care modelele de scriitură interbelică fuseseră acceptate și reclamau depășirea. Această curioasă întoarcere spre avangardism în poezie este marcată în proză de o aparentă reluare a realismului, ca și cum, după experiența scriiturii proustiene sau aceleia, anacronică aparent a prozei „mitologice”, literatura română regăsește pasiunea reducției clasice. „Blocada” este un roman mai puțin obișnuit, prin aceea că posedă o biografie destul de neîndurătoare: suspendat la scurt timp după apariție, va reapărea la foarte mulți ani cu riscul de a fi privit acum ca literatură a diasporei românești. Mai însemnată decât această biografiei supusă istoriei și accidentelor sale, romanul posedă o biografie interioară, pe care se întemeiază însuși modelul de scriitură propus de P. Chihaia. În postfața apărută la „Dacia”, I. Negoițescu remarcă meșteșugul compoziției în roman; având ca modele gravuri și pânze ale picturii flamande, romancierul alcătuiește portrete și ipostaze diferite ale aceluiași personaj, pe care le plasează într-o epocă mereu în mișcare. Într-o scrisoare către criticul I. Negoițescu, și aceasta publicată la sfârșitul romanului, P. Chihaia dezvăluie modelele plastice pe baza cărora și-a născocit personajele; cel mai important și mai recognoscibil este Rembrandt, nu atât prin tematica plasticii sale, cât mai ales prin alternanța clar-obscur.

Acestea sunt câteva motive pentru a considera romanul ca aparținând barocului. Un baroc cu semantică generoasă, ce transcede momentul istoric în care și-ar fi găsit locul în cultură și care doar aparent adoptă forma clasică; acest baroc poate fi alăturat mai curând acelui „clasicus asiduus”, care nu oferă modele de scriitură, ci mai curând de ființare și care scapă canoanelor, cărora numai epigonismul clasic li se supune. Acest baroc, mai profund decât „barocus maniera”, ce este specific perioadei de dislocare a canonului clasic, vehiculează, cu subtilitate, toate toposurile baroce și, mai ales, instituie metafora ca sens suprem al limbajului.

I. Negoițescu remarca, fulgurant, în postfață, „scriitura amplu barocă” din roman, fără a o analiza pe larg. Totodată, vorbește despre „superbul anacronism” cu care începe romanul, anume portretul persanului Hvaja al Wasiti, o inserție a culturii orientale străvechi pe tărâmul Dobrogei, și el aflat sub semnul unui Levant alterat și topit treptat de urmele unei culturi în care se întâlnesc morfologii multiple. Hvaja al Wasiti, adoptat de tomitani prin adaptarea numelui - Vasi - este ultimul descendent al unui timp primordial, marcat permanent de lupta între Ormuzd și Ahriman.

„Blocada”, dincolo de a fi un roman al formei mereu deformate, în mișcare, este un roman al interioarelor, și acesta un topos baroc. Interiorul prăvăliei lui Vasi, care scapă canoanelor timpului, este secondat de interioarelor tenebroase ale restaurantului Marcu, clădire înghițită treptat de trupul pământului tomitan și expresie a kitsch-ului absolut: în „stabilimentul” lui Hemcea, proaspăt îmbogățit, sunt silite să stea alături de piese de mobilier nobiliar, suveniruri marinărești de un gust îndoielnic, un plan de o valoarea mai mult simbolic. Această imagine caleidoscopică a interiorului de la „Comandorul” este o sugestie barocă: unitatea apare mereu ca fragmentare, deci totalitatea este efemeră. Un alt tip de interior, perfect corespondent prăvăliei persanului este Castelul dominat de fosta curteană de Braia și de soțul  său decrepit, Simeon, un duh al locurilor. Castelul se află în afara orașului Tomis, în Lazul, sustrăgându-se astfel sistemul de determinări căruia orașul îi cade pradă cu toată ființa sa. Interioarele castelului sunt, de la începutul romanului, în ruină; lupta cu spațiul deschis a fost câștigată printr-un compromis între perfecțiunea formei fixe și spațiile nelocuite, neatestate prin limbaj,  universul zerologic; rezultatul este o permanență a boltelor gata să se prăbușească, a luminii umbrite tot timpul; Braia, castelana neverosimilă, care era iluzia că poate controla în oraș din afara lui - așa cum Vasi trăiește cu aceeași iluzie în interiorul orașului, va asista tăcută, la inițierea tuturor personajelor în misterul castelului său. Imaginea castelului și, mai ales, modul în care aproape toate personajele sunt legate de acestea sunt sugestii de proză fantastică; ieșit din timp, castelul se încăpățânează să ocupe un spațiu pe care, vrând-nevrând, toate personajele îl calcă, intrând astfel în jocul inițierii. La castel va poposi dezrădăcinatul Hemcea cu fiică-sa Cristina, pe care o va lăsa Braiei; Cristina se va iniția în tainele curtezanelor în castel, vegheată de ochiul atent al Braiei, femeia care, din plăcerea spectacolului, arătării, aparenței baroce va lansa între existența de preoteasă a Venerei și aceea de femeie pioasă, mereu înveșmântată în negru și care o va iniția pe Cristina și în tainele mitologiei biblice.

În această lume, a unui tragism de esență, bine mascat în spatele spectacolului pe care personajele și-l oferă unul celuilalt tot timpul; dualitatea tragismului provine din schimbarea unghiului de percepție; tragedia „mare” a istoriei (războiul și blocada care imobilizează Tomisul timp de câțiva ani) înghite conflictele personale - adjudecarea puterii „din umbră” asupra orașului de către Vasi  pe de o parte și tandemul Braia - Marcu, conflictul dintre Hemcea și Șandru, amantul aventurier al Cristinei și conflictul Hemcea - Cristina. În perspectiva blocadei, conflictele personale își modifică dimensiunile; ele devin fie meschine în raport cu istoria, fie împrumută ceva din fatalitatea istoriei. Faptul că romanul propune  și construiește un model al ființării baroce este întărit și de permanenta mișcare pe care orașul și-o asumă, chiar sub presiunea blocadei; orașul își asumă riscul metamorfozei: aflăm că primăria locală, parcă intuind metamorfoza dorește să schimbe înfățișarea urbei, demolând clădirile vechi și așezând în locul acestora semne ale arhitecturii noi. Nimic din vechiul oraș nu va scăpa neatins de furia transformării, o iluzie a mișcării pe timpul blocadei, cu excepția castelului ruinat al Braiei. Castelana însăși se va muta în oraș, preferând magiei locului rolul de pensionară a unui bordel de mâna a treia. Ca într-o scriitură veritabil barocă, forma supraviețuiește existenței pure, care nu a trecut încă pragul metamorfozelor; personajele se transformă prea puțin în esența lor; ele au însă diferite ipostaze împrumutate din grafica și pictura flamandă.

Micșorarea rolului personajului ca fi însoțită de o inserție, din ce în ce mai acută, a teoriilor, a dizertațiilor care au ca subiect diverse tipuri de abordare a moralei. Astfel alături de maniheismul lui Vasi, reprezentativ pentru tensiunea barocului, pentru concurența dintre iluminare și întunecare, vom întâlni moralitatea austeră și imobilă a familiei de adventiști și apoi resemnarea contemplativă a tătarului Ciagatai, care își așează existența sub umbra voinței lui Allah. Această preluare a rolului personajelor de către discursurile lor, constituie unul din simbolurile care apar la sfârșitul barocului, alături de clovn, spectacol, circ. În orașul Tomis, încercat de plictiseală și anacronism, poposește circul lui Bacruban, imobilizat ulterior de blocadă. Circul intră în viața orașului și constituie o replică, aceea a totalității efemere, față de destrămarea vechiului oraș. Moartea circului lui Bacruban prin aducerea lui la realitate, va fi un simbol al orașului, care, lipsit de strălucirea mimei, va fi înghițit de noul timp.

Deși romanul este, prin structură, baroc, prozatorul oferă, în scrisoarea adresată lui I. Negoițescu, o „scară” a romanului, o biografie vie a acestuia, care, conjugată cu biografia personală, reclamă o interpretare aproape lansonistă. Preferăm să interpretăm acest gest ca pe un gest baroc final, de asumare a unei forme care scapă canonului și adevărului ultim. Romanul lui Pavel Chihaia nu ilustrează ceea ce stilistica desemnează drept baroc al avangardismului. El este scris într-o perioadă în care istoria reală și, implicit, proiecția ei critică, istoria literară, începeau să se citească prin metamorfozele fără sfârșit ale omului baroc. În această proiectare a formelor în ontologic se află singularitatea romanului „Blocada”, care există în scriitura autohtonă nu prin apartenența la o generație, un spațiu sau la faptul că afost obligat să iasă din istoria literară pentru o perioadă îndelungată.

Vechiul Testament (JACOB 1991)

Edmond Jacob, Vechiul Testament, trad. C. Preda (Paris, ed. VI, 1991), București, Humanitas / Ce știu?, 1993, 191 p.

2 Teologul protestant Edmond Jacob (născut în 1909) a predat la Facultatea de Teologie protestantă din Montpellier și la cea din Strasbourg. Colaborator la traducerea ecumenică a Bibliei, el este, de asemenea, autor a 10 cărți și studii în anii 1946, 1955, 1955 (ed. II 1968), 1960, 1965 (ed. II 1982), 1968, 1968, 1971, 1979 și 1987.

5 Cuvânt înainte către cititorul român 

9 I. Aspectul exterior al Vechiului Testament
I. Limba Vechiului Testament
II. Textul Vechiului Testament
III. Principalele manuscrise ebraice
IV. Edițiile tipărite 
V. Vechile versiuni

29 II. La originea Vechiului Testament: tradiția vie a unui popor
I. Tradiția orală
II. Tradiție și scriere: primele documente scrise 

43 III. Tora, Pentateucul - un ansamblu de documente diferite
I. Prezentarea problemei
II. Un autor original: Iahvistul
III. Prelucrările lucrării iahviste
IV. Deuteronomul
V. Un nou autor: lucrarea sacerdotală
VI. Redactarea finală
VII. Concluzii

69 IV. Marile opere istorice: de la cucerire la întoarcere
I. Un istoric profetic: lucrarea deuteronomistă
II. Opera istorică a Cronistului: Cronici, Ezdra, Neemia

95 V. Profeții
I. Profeții din secolul VIII și apogeul Imperiului Asirian
II. Profeții de la sfârșitul regatului lui IUda
III. Profeții din timpul exilului
IV. Profeții de după exil
V. O apocalipsă profetică: Daniel

129 VI. Poezia
I. Psalmii
II. Cartea lui Iov
III. Plângerile
IV. Cântarea Cântărilor

147 VII. Literatura sapiențială
I. Pildele lui Solomon
II. Eclesiastul
III. Un roman istoric: Estera
IV. O nuvelă istorico-politică: Rut

159 VIII. Apocrifele

165 IX. De la cărți la canon

177 Concluzii: Cum trebuie citit Vechiul Testament?

181 Bibliografie

Noul Testament (CULLMAN 1966)

 Oscar Cullman, Noul Testament, trad, C. Preda, Humanitas/Ce știu?, București, 1993 (Paris 1966), 192 p. 

2 Teologul protestant OSCAR CULLMANN s-a născut la 25 februarie 1902. După studii la Facultatea de Teologie Protestantă a Universității din Strasbourg, la Facultatea de Litere a Sorbonei și la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris, obține doctoratul în teologie la Universitatea din Strasbourg. A ținut seminare și cursuri la Universitatea din Strasbourg și la cea din Basel, la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris și la cea de Litere a Sorbonei, referitoare la exegeza Noului Testament și la istoria creștinismului antic; a fost director de studii la Ecole Partique des Hautes Etudes; de asemenea, a a participat, ca observator, la al doilea Conciliu de la Vatican. Oscar Cullmann este doctor Honoris causa al Universităților din Lausanne, Manchester, Edinburgh, Lund, al Facultății de Teologie din Basel și din Debrecen; este membru corespondent al Academiei Regale Olandeze și al Academiei Engleze; a primit titlul de comandor al Legiunii de Onoare. 
Este autorul următoarelor lucrări: Le probleme litteraire et historique du roman clementin, Les sacrements dans l evangelie johannique, Les premieres confessions de foi chretiennes, Le bapteme des enfants et la doctrine biblique du bapteme, Christ et le temps, Saint Pierre, disciple-apotre-martyr, La Tradition, Dieu et Cesar, Christologie du Nouveau Testament, Foi et culte de l Eglise primitive, Le salut dans l histoire, Immortalite de l ame ou Resurection des morts, Le millieu johannique, L unite par le diversite, Les voies de l unite chretienne.
Lucrarea de față a mai fost tradusă în limbile germană, engleză, italiană, japoneză, poloneză și spaniolă,

5 Cuvânt înainte către cititorul român

7 Introducere

9 Partea întâi: Istoria textului Noului Testament

11 Capitolul întâi: Documentele de bază
I. Manuscrisele
II. Traducerile
III. Citatele

19 Capitolul al doilea: Clasificarea documentelor de bază - „Familiile de texte”

21 Capitolul al treilea: Istoria textului tipărit

25 Partea a doua: Cărțile Noului Testament

27 Capitolul întâi: Scrierile narative
I. Evanghelia și evangheliile
II. Evanghelia după Matei
III. Evanghelia după Marcu
IV. Evanghelia după Luca
V. Evanghelia după Ioan
VI. Faptele Sfinților Apostoli

78 Capitolul al doilea: Corpusul paulian
Cronologie pauliană
I. Primele epistole
II. Marile epistole
III. Epistolele din captivitate
IV. Epistolele pastorale

133 Capitolul al treilea: Epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel

139 Capitolul al patrulea: Epistolele catolice
I. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov
II. Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru
III. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda
IV. A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru
V. Cele trei Epistole Sobornicești ale Sfântului Apostol Ioan

169 Capitolul al cincilea: Apocalipsa

177 Partea a treia: Formarea canonului Noului Testament

183 Concluzii: Esența comună a gândirii teologice în scrierile Noului Testament

190 Bibliografie