„Strada și afișele” (ȘEITAN)

 Gheorghe Șeitan, Strada și afișele, „Tomis”, Constanța, 199?

Strada, pe lângă funcțiile sale esențiale, oferă posibilitatea de a informa direct, la zi, pietonul asupra unor date și evenimente diverse, cu o gamă complexă de implicații în viața oricărui oraș.

În acest sens, afișul de interes cultural sau comercial, confecționat din hârtie, panoul din tablă sau pânză, care printr-o regretabilă inerție peticesc străzile Constanței și ale litoralului, lipite pe toate zidurile și pe toate gardurile prin „grija” IGC, ocupă primul loc. De mărimi și culori diferite, lipite cum se nimerește, afișele și , în general, afișajul din Constanța, riscă să întâmpine și în acest an sezonul de vară sub aceeași formă „sistematic” întâmplătoare, care se datorește muncii de coordonare pe care o desfășoară serviciul respectiv din IGC.

Numărul panourilor de afișaj, amplasarea lor corespunzătoare, forma și calitatea acestora, ordinea și normele de afișare sunt amănunte lipsite de importanță pentru sus-zisa întreprindere, efortul acesteia reducându-se, de fapt, la încasarea taxelor respective.

Abundența manifestărilor cultural-artistice și sportive, amplificare acestora în perioada estivală, atât în oraș, cât și pe litoral, determină în același timp o creștere a volumului și a ariei de răspândire a afișajului, fapt care impune de la sine o anumită atitudine, o anumită îndrumare, am zice, din partea Comitetului de cultură municipal și a DSAPC, care se lasă de prea mult timp așteptate.

O contribuție nefastă, mai ales pe linia fermei și conținutului afișelor, o aduc și autorii a căror „fantezie” nu ține seama de cele mai elementare reguli ale scrierii corecte. Așa se face că în vitrina restaurantului „Continental” trebuie să descifrăm denumirea agramată a unei orchestre: „variate ritmica” (!!!). La fel, afișele clubului „Farul” în repetate rânduri ne propun noi forme lingvistice, cum ar fi „Progesul” în loc de „Progresul”. Sau ce să mai spunem despre afișul teatrului din Brăila care transformă  titlul comediei „O zi de odihnă” de V. Kataev în misteriosul OZN (obiecte zburătoare necunoscute)?

Scrierea carolingiană (CSEH 1973)

Gusztav Cseh, Scrisul, Dacia, Cluj-Napoca, 1973

(20) (...) La uncială se manifestă o tendință de rotunjire a formelor, ieșirea colțurilor  care îngreunau scrisul și dispariția serifelor.
În urma accentuării tendinței de a scrie într-un ritm mai rapid, dar în același timp și mai lizibil, se formează semiunciala. Rotunjirile se generalizează, formele literelor devin mai asemănătoare și, ca un element nou, apar prelungirile superioare și inferioare ale minusculelor. Semiunciala este un moment important în drumul spre formarea minusculelor, tocmai din cauza apariției prelungirilor și a modificării unor litere care devin asemănătoare cu minusculele (a, b, f, m, n.)
Semiunciala a exercitat o influență mare asupra formării minusculelor carolingiene. Această scriere cu minuscule devine generală în atelierele lui Carol cel Mare (768-814)*, care a adunat la curtea lui cărturarii timpului și a înființat multe ateliere de copiat cărți, lăsînd posterității uriașe comori culturale.
Rolul principal în formarea minusculelor l-au jucat, pe de o parte, necesitatea crescîndă și răspîndirea tot mai largă a scrisului, ceea ce dicta o rapiditate mai mare în executarea scrierii, iar pe de altă parte, instrumentul: pana de scris care a determinat forma grafică a literelor. Instrumentul de scris a fost totdeauna un element revoluționar în dezvoltarea scrisului. Folosirea penei de gîscă și înclinația acesteia față de planul materialului pe care s-a scris erau factori importanți în constituirea formelor.
Din scrierea carolingiană se formează scrierea gotică. Mai tîrziu, Renașterea italiană, reînnoind scrierea carolingiană, dă naștere scrierii umaniste, modelul anticvei noastre de tipar.
Cu apariția scrierii carolingiene se termină evoluția formelor de bază ale alfabetului latin. Dezvoltarea ulterioară se desfășoară în cadrul acestor forme de bază: capitalele romane și minusculele carolingiene. După cum am văzut, toate scrierile de pînă acum au fost mono-alfabetice (cele romane cu majuscule, iar cea carolingiană cu minuscule). Cursivul vechi și mai nou roman, unciala și semiunciala au fost forme de trecere de la majuscule la minuscule. Combinarea majusculelor cu minusculele (scrierea mixtă)  a realizat-o Renașterea.

*Carol cel Mare/Charlemagne = Rege al francilor din 768 și Imperator Augustus la Roma din 800.

Referințe

http://193.231.13.10:8991/F?func=find-b&request=000013115&find_code=SYS&local_base=BCU10&CON_LNG=ENG

https://florinf.wordpress.com/2009/11/01/gusztav-cseh-scrisul/

Noul Testament (CULLMAN 1966)

 Oscar Cullman, Noul Testament, trad, C. Preda, Humanitas/Ce știu?, București, 1993 (Paris 1966), 192 p. 

2 Teologul protestant OSCAR CULLMANN s-a născut la 25 februarie 1902. După studii la Facultatea de Teologie Protestantă a Universității din Strasbourg, la Facultatea de Litere a Sorbonei și la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris, obține doctoratul în teologie la Universitatea din Strasbourg. A ținut seminare și cursuri la Universitatea din Strasbourg și la cea din Basel, la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris și la cea de Litere a Sorbonei, referitoare la exegeza Noului Testament și la istoria creștinismului antic; a fost director de studii la Ecole Partique des Hautes Etudes; de asemenea, a a participat, ca observator, la al doilea Conciliu de la Vatican. Oscar Cullmann este doctor Honoris causa al Universităților din Lausanne, Manchester, Edinburgh, Lund, al Facultății de Teologie din Basel și din Debrecen; este membru corespondent al Academiei Regale Olandeze și al Academiei Engleze; a primit titlul de comandor al Legiunii de Onoare. 
Este autorul următoarelor lucrări: Le probleme litteraire et historique du roman clementin, Les sacrements dans l evangelie johannique, Les premieres confessions de foi chretiennes, Le bapteme des enfants et la doctrine biblique du bapteme, Christ et le temps, Saint Pierre, disciple-apotre-martyr, La Tradition, Dieu et Cesar, Christologie du Nouveau Testament, Foi et culte de l Eglise primitive, Le salut dans l histoire, Immortalite de l ame ou Resurection des morts, Le millieu johannique, L unite par le diversite, Les voies de l unite chretienne.
Lucrarea de față a mai fost tradusă în limbile germană, engleză, italiană, japoneză, poloneză și spaniolă,

5 Cuvânt înainte către cititorul român

7 Introducere

9 Partea întâi: Istoria textului Noului Testament

11 Capitolul întâi: Documentele de bază
I. Manuscrisele
II. Traducerile
III. Citatele

19 Capitolul al doilea: Clasificarea documentelor de bază - „Familiile de texte”

21 Capitolul al treilea: Istoria textului tipărit

25 Partea a doua: Cărțile Noului Testament

27 Capitolul întâi: Scrierile narative
I. Evanghelia și evangheliile
II. Evanghelia după Matei
III. Evanghelia după Marcu
IV. Evanghelia după Luca
V. Evanghelia după Ioan
VI. Faptele Sfinților Apostoli

78 Capitolul al doilea: Corpusul paulian
Cronologie pauliană
I. Primele epistole
II. Marile epistole
III. Epistolele din captivitate
IV. Epistolele pastorale

133 Capitolul al treilea: Epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel

139 Capitolul al patrulea: Epistolele catolice
I. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov
II. Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru
III. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda
IV. A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru
V. Cele trei Epistole Sobornicești ale Sfântului Apostol Ioan

169 Capitolul al cincilea: Apocalipsa

177 Partea a treia: Formarea canonului Noului Testament

183 Concluzii: Esența comună a gândirii teologice în scrierile Noului Testament

190 Bibliografie

„Litera de tipar” (TOTH 1966)

 S. Toth. Litera de tipar, Ed. Științifică, 1966

(...) Tipografii primelor decenii ale tiparului nu au folosit un scris comun, ci au transpus în litere de tipar caracterul cărților-manuscris din regiunea lor. Astfel, în Germania, Olanda și Franța s-a adoptat textura gotică folosită și de Gutenberg, iar în Italia scrierea umanistă a Renașterii italiene.

Această scriere umanistă s-a format pe pământ italian, după modelul scrisului carolingian, datorită Renașterii în care s-a inițiat o vastă activitate de copiere a textelor clasice după copiile din secolele VIII și IX , provenite din vestitele ateliere ale lui Carol cel Mare, unde se practica scrisul carolingian cu minuscule. În credința că readuc la viață scrisul lumii antice, copiștii umaniști au adoptat acest scris carolingian, denumindu-l littera antiqua, spre deosebire de cel gotic, numit littera moderna.

Întrucât noua scriere era considerată și ca o expresie a străduințelor Renașterii, ea s-a generalizat în scurt timp și a luat locul rotundei - scriere gotică practicată în Italia.

Copiștii umaniști s-au înșelat însă considerând scrierea carolingiană drept scrierea lumii antice, deoarece această scriere cu minuscule a apărut mult mai târziu, prin secolul VIII, după o dezvoltare lentă de mai multe secole. Concepția lor s-a dovedit întemeiată doar în ce privește faptul că această scriere își are originea în alfabetele cele mai importante ale lumii antice: fenician, grec și roman.

Dar nici alfabetul fenician nu putuse lua naștere fără antecedente. Începuturile lui trebuie căutate undeva în timpurile când omul a început să se folosească de semne mnemotehnice și apoi să facă desene și picturi rupestre din nevoia de a comunica sau a păstra ceva în amintire.

Următoarea treaptă a dezvoltării a fost atinsă după apariția diviziunii sociale a muncii. Mai târziu, prin formarea primelor state agrare în valea Nilului, Eufratului și a Ianțzâului, aceste teritorii au devenit principalele focare ale dezvoltării scrisului; în centrele lor se practicau, cu patru milenii înaintea erei noastre, scrierea hieroglifică și cuneiformă.  

Trebuie să precizăm că noțiunea de scriere presupune îndeplinirea a două condiții: să fie o activitate grafică în înțeles larg (desen, gravură, pictură) și să aibă scopul de a consemna sau de a comunica ceva (pentru cel care îl execută sau pentru alții).

În acest sens, încercările omului de a veni în ajutorul memoriei și de a comunica ceva altora prin obiecte sau prin grupuri de obiecte, deci nu printr-un procedeu grafic, nu pot fi considerate ca scrieri propriu-zise, ele constituind numai precursorii imediați ai scrisului. Astfel de precursori sunt semnele mnemotehnice folosite de indienii americane, quipu-urile incașilor vechi din Peru - niște sfori pe care numărul și plasarea nodurilor aveau o anumită semnificație (asemănător obiceiului și azi în multe de a face noduri la batistă) -, brâiele wampun* ale indienilor nord-americani (aceștia înșirau pe sfori discuri tăiate din scoici colorate, culoarea și așezarea acestora având  diferite semnificații).

* În limba irochezilor înseamnă scoică.

(...).