Mândria rasei britanice versus englez islamizat cu forța în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
Dinny citi scrisoarea lui Compson Grice tipărită sub titlul:
APOSTAZIA DOMNULUI DESERT.
PROVOCAREA NOASTRĂ ACCEPTATĂ.
O MĂRTURISIRE.
Urmau două strofe din poemul lui Sir Alfred Lyall, Teologie in extremis:
Și pentru ce? Tînjesc eu oare după nemurire?
Voi fi ucis și-apoi zvîrlit uitării.
Să fie prețul pentru mîntuire?
Dar Dumnezeu nu pune preț salvării.
Și totuși, pentru a Britaniei onoare
Nu pot trăi o viață în dezonoare.
Și o să pier în rîndurile neștiute
Ale celor fără nume ce Cauzei-au slujit
Și putrezesc acum, în gropi necunoscute;
Și nici măcar un vers pe-o piatră scrijelit
Nu pomenești de martirii care, asemeni mie,
Viața jertfitu-și-au pentru a patriei mîndrie.
(...)
- Da, murmură Sir Lawrence urmărind-o. Laptele a dat în foc, cum ar fi spus bătrînul Forsyte. Totuși, ieri stăteam de vorbă cu cineva care-mi spunea că, după părerea lui, în zilele noastre nimic nu mai lasă o pată de neînlăturat. Trișezi la jocul de cărți, șterpelești coliere prețioase, o călătorie de doi ani în străinătate și totul e dat uitării. Cît despre anomaliile sexuale, după părerea lui nici nu mai sînt considerate anormale. Așa, încît, capul sus!
Dinny răspunse cu năduf:
- Ceea ce mă irită este că orice vierme se va simți îndreptățit să se erijeze în judecător.
Sir Lawrence încuviință:
- Și cu cît va fi mai vierme, cu atît mai îndreptățit se va simți. dar nu viermii trebuie să ne îngrijoreze; ci oamenii cu „mîndria rasei britanice” și din ăștia mai sînt berechet.
- Unchiule, există vreo cale prin care Wilfrid ar putea demonstra în mod public că nu este laș?
- S-a comportat onorabil în război*.
- Cine își mai aduce aminte de război.
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 9-10.

NOTĂ M. T.
* Poemul a fost scris în 1857 în colonia India. (http://www.poemhunter.com/poem/theology-in-extremis-or-a-soliloquy-that-may-hav/)
** Primul Război Mondial (1914-1918).

Doctor Honoris Causa la Universitatea Ovidius Constanța („Cuget Liber” 2015)

Simona Anghel, Ce personalităţi surpriză sunt propuse pentru titlul onorific la Universitatea "Ovidius"

„Cuget Liber”, Constanța, 5 octombrie 2015

O scrisoare a lui M. Eliade către C. Rădulescu-Motru din 1937 (HANDOCA 2005)

<
Am publicat peste 1200 de scrisori emise de Mircea Eliade* în perioada 1923-1986. Nu de mult Editura Humanitas a încheiat tipărirea celui de-al treilea volum (ultimul) din monumentalul Corpus epistolar, intitulat Europa, Asia, America, apărut tot sub îngrijirea mea. În acest context nu-mi închipuiam că voi reuşi să găsesc şi alte epistole inedite, avându-l ca expeditor pe marele nostru scriitor. Şansa mi-a surâs însă recent, descoperind ciornele a trei scrisori, pe care le prezint, reproducându-le şi în facsimil.
(...)
Cea de-a treia misivă publicată de noi e scrisă în iulie 1937. La 30 de ani Eliade era asistent onorific la catedra de logică şi metafizică a lui Nae Ionescu**. Ţinea cursuri în amfiteatrul ''Titu Maiorescu''*** (de la etajul I) al Universităţii din strada Edgar Quinet şi conducea seminarii. Studenţii (de atunci) şi biografii (de astăzi) referindu-se la el nu vorbesc despre un asistent, ci despre un profesor.
(...)
Cu toate acestea Ministerul Educaţiei Naţionale trimite la 4 iunie 1937 o adresă către Facultatea de Litere Filozofie, prin care cerea îndepărtarea din învăţământ a lui Mircea Eliade învinuit de pornografie în romanul Domnişoara Christina****.
La acest comunicat se referă scrisoarea alăturată.
În ziarele şi revistele bucureştene şi din provincie, în lunile iunie şi iulie 1937 au apărut zeci de articole de solidarizare cu Mircea Eliade. Îşi spun cuvântul: Constantin Noica*****, Arşavir Acterian******, Petru Manoliu*******, Mircea Mateescu********, Octav Şuluţiu*********, Alice Botez**********, Octavian Nistor*********** şi mulţi alţii. Desprind câteva fraze din articolul impregnat de sarcasm a lui Emil Cioran************: ''Comunicatul pe care l-a publicat acel Minister al Educaţiei Naţionale este monstruos şi criminal. Mircea Eliade dat afară din Universitate pentru imoralitate? La urma urmei, s-ar putea ca Ministerul să aibă dreptate. Căci nu este imoral să fi scris cincisprezce volume până la 30 de ani? (...) (Vremea*************, nr. 492, 20 iunie 1937)''

Protestul celor peste 150 de studenţi de la Litere şi Filozofie apărut în Vremea din  20 iunie 1937 este urmat de texte asemănătoare semnate de studenţii de la Politehnică, Ştiinţe, Medicină, Teologie. Toţi sunt indignaţi de hotărârea arbitrară luată împotriva lui Mircea Eliade.
Peste câteva zile, Comitetul Societăţii Scriitorilor români îl sărbătoreşte pentru monumentala sa lucrare: ediţia critică în două volume B. P. Hasdeu**************. Însuşi Constantin Rădulescu-Motru*************** a luat parte la banchetul organizat la Capşa**************** în onoarea sa.
(...)

[Către Constantin Rădulescu-Motru]
[iunie 1937]
În ziarele din 3-4-5 iunie a apărut un comunicat al M[inisterului] Ed[ucaţiei] Naţio[nale] de a cărui gravitate vă puteţi cu uşurinţă convinge. Din cauze necunoscute mie, acest com[unicat] s-a bucurat de o extraordinară publicitate, el fiind tipărit în paginile politice a[le] celor mai răspândite ziare. Termenii în care a fost redactat acest com[unicat], faptul că el se întemeia pe un dublu neadevăr, afirmând că eu aş fi fost exclus pentru totdea[una] din învăţă[mânt], p etemeiul pornografiei lit[eraturii] mele, printr-o hotărâre a Decanatului şi Senat[ului] Univ[ersităţii] - faptul mai ales că se vorbeşte de ''imoralitatea'' mea, mă face să cred că intenţia autorului com[unicatului] a fost să mă compromită definitiv în opinia publică, închizându-mi orice posibilitate de afirmare pe tărâmul ştiinţific şi universitar.
Domnule Decan,
Am avut cinstea de a vă fi fost elev şi nu unul dintre cei mai lipsiţi de merite. Am publicat cincisprezece lucrări de specialitate, unele din ele în limbi străineşi care au fost bine primite de savanţii europeni şi americani. În timp de patru ani, cât am fost asistenţa Dlui Conferenţiar N[ae] I[onescu], am ţinut cursuri şi seminarii pe care le socoteam ca o nimerită pregătire pentru cariera mea ştiinţifică şi pedagogică. Deodată, fără să înţeleg nici eu bine ce s-a petrecut, un com[unicat] al Min[isterului] de Ed[ucaţiei] Naţ[ională] mă scoate din rândul oamenilor şi vrea să mă înmorm[ânteze] la 30 de ani, în mijlocul studiilor mele. Com[unicatul] vorbeşte de imoralitatea mea. Inutil să vă spun, Dle Decan, cât e de gravă, de definitivă această nemeritată insultă.
Pe temeiul unei sentinţe a Min[isterului] se vor găsi curând oameni care se vor ruşina să-mi întindă mâna. Şi asta mi se întâmplă tocmai când eu socoteam că am dreptul la un cuvânt de laudă, în urma muncii de patru ani încheiaţi pentru editarea lui B. P. Hasdeu.
Dle Decan,
Cinstea mea, viitorul carierei mele ştiinţifice, liniştea mea stau în mâinile Domniei voastre. Dstră care mă cunoaşteţi şi-mi cunoaşteţi munca şi puţinele daruri pe care mi le-a dat Dumnezeu nu mă veţi lăsa să fiu terfelit şi îngropat de viu pe nedrept, cu brutalitate, cu perfidie, cu ură.
[Mircea Eliade]
>

SURSA
Mircea Handoca*****************, Mircea Eliade inedit, ''Origini''/Norcross, USA, VOL. IX, No. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 58-60.

NOTE M. T.
*Mircea Eliade (1907 Bucureşti/România - 1986 Chicago/SUA) (http://istoria.md/articol/596/Mircea_Eliade,_biografie)
**Nae (Nicolae) Ionescu (1890 Brăila - 1940 Bucureşti) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/nae-ionescu-un-personaj-controversat)
***Titu Maiorescu (1840 Craiova - 1917 Bucureşti)
****Domnişora Christina (http://www.humanitas.ro/humanitas/domnisoara-christina)
*****Constantin Noica (1909 Vităneşti/Teleorman - 1987 Păltiniş/Sibiu) (http://www.humanitas.ro/constantin-noica)
******Arşavir Acterian (1907 Constanţa - 1997 Bucureşti) (http://istoriiregasite.wordpress.com/tag/arsavir-acterian/)
*******Petru Manoliu (1903 Mihăileni/Botoşani - 1976 Bucureşti) (http://www.crispedia.ro/Petru_Manoliu)
********Mircea Mateescu (http://www.miscarea.net/w/?p=4346)
*********Octav Şuluţiu (1909 Bucureşti - 1949 Bucureşti) (http://www.crispedia.ro/Octav_Sulutiu)
**********Alice Botez (1914 - 1985) (http://www.observatorcultural.ro/Biografie-Alice-BOTEZ-%281914-1985%29*articleID_12884-articles_details.html)
***********Octavian Nistor (http://epistematic.blogspot.ro/2012/12/octavian-nistor-filosofie-neokantiana.html)
************Emil Cioran (1911 Răşinari/Sibiu - 1995 Paris) (http://www.humanitas.ro/emil-cioran)
*************''Vremea'' (http://ro.wikipedia.org/wiki/Vremea_%28ziar%29)
**************Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838 Cristineşti/Hotin/Rusia - 1907 Câmpina/România) (http://www.istoria.md/articol/24/Bogdan_Petriceicu_Ha%C5%9Fdeu)
***************Constantin Rădulescu-Motru (1868 Butoieşti/Mehedinţi - 1957 Bucureşti) (http://www.romlit.ro/corespondent_mircea_eliade__constantin_rdulescu-motru)
**************** ''Capşa'' (http://destinatii.liternet.ro/articol/121/Krikor-H-Zambaccian/Capsa.html)
***************** Mircea Handoca (1929 Botoşani - ) (http://www.crispedia.ro/Mircea_Handoca)

Umor

Sherlock Holmes și dr. Watson se duc cu cortul pe munte și adorm. Peste noapte, Holmes îl trezește pe bunul său prieten:
-Spune-mi ce vezi pe cer.
-Văd milioane de stele.
-Și ce-ți indică acest fapt?
-Astronomic vorbind îmi indică faptul că există milioane de galaxii și miliarde de planete. Astrologic vorbind îmi indică faptul că Saturn este în Leu. Din punct de vedere temporal, este trei și un sfert. Teologic este evident că Domnul este atotputernic și noi suntem mici și nesemnificativi. Meteorologic vorbind vom avea parte de o zi frumoasă. Dar ce îți indică ție acest fapt?
-Că cineva ne-a furat cortul!


SURSA
”Cuget Liber”, Constanța, 27 martie 2013.

Bazele educației românești (VLĂDUCĂ 2013)

 Ioan Vlăducă, Bazele educației românești, vol. I, Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, Constanța, 2013

5 Introducere

6 Trăsăturile neamului românesc

9 Scopul educației românești

10 Principiile educației românești
Principiul Adevărului
Principiul binecuvântării
Principiul comuniunii
Principiul virtuții
Principiul patriotic
Principiul mediului educativ
Principiul muncii
Principiul talanților
Principiul adecvării
Principiul continuității și corelației
Principiul prezentării istorice
Principiul legării teoriei cu practica
Principiul participării active
Principiul pregătirii pedagogice
Principiul educației temeinice
Principiul întemeierii cauzale
Principiul armoniei
Principiul diferențierii
Principiul personalității
Principiul echilibrului între competiție și cooperare
Principiul perspectivei teologice
23 Folosul duhovnicesc al științelor

25 Pericole majore
Mărginirea
Suprasolicitarea
Uniformizarea
Magia
Păgânismul

29 Educația în familie

34 Educația în grădiniță

36 Educația în școală
Principii generale
Programa școlară
Manuale școlare
Limba română
Istoria
Astronomia, Geografia și Geologia
Pedagogia
Psihologia și Sociologia
Economia
Filosofia
Limbile clasice
Limbile moderne
Logica și teoria cauzalității
Matematica și Informatica
Fizica
Chimia
Biologia
Muzica și Educația muzicală
Desenul și Educația plastică
Tehnologia și Educația tehnologică
Educația fizică
Educația ortodoxă
Dirigenția

Bogoslovii din Banat în secolul XIX (SLAVICI. 1894)

<
(...)
Deoarece parohiile nu sînt la fel, bogoslovii* erau și ei fel de fel de oameni. Cei mai mulți erau foști cîntăreți de strană, care veniseră la preparandie** ca să se facă dascăli. Din preparandie au intrat apoi în școala teologică. Alții se făcuseră dascăli, se însuraseră și veniseră cu tot cu neveste la Arad, ca să se pregătească din ale socrilor pentru preoție. Puțini numai trecuseră și cîteva clase gimnaziale și abia cîte unul, doi de curs. Viitorii protopopi*** aveau toate cele opt clase. Pentru toți însă lucrul de căpetenie era să scape de cătănie, care pe timpul acela ținea doisprezece ani.
Nu-i vorba, puteai să te răscumperi ori să-ți plătești vreun obșitar**** să-ție locul: aceasta însă numai oamenii bogați puteau s-o facă; cei mai săraci ieșeau mai bine cu socoteala dacă intrau în școala de teologie.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albatros/col. Lyceum nr. 75, București, 1977, pp. 47-48.

„Cultură și sexualitate. De la Carol cel Mare la Ludovic cel Sfânt” („TOMIS” 2000)

 G. M. T., Cultură și sexualitate. De la Carol cel Mare la Ludovic cel Sfânt, „Tomis”, Constanța

Lumea nu s-a schimbat dintr-o dată, numai pentru că s-a impus creștinismul ca religie de stat. După migrația popoarelor s-au menținut anumite detalii ale stilului de viață roman. Atât în Bizanț, cât și în vechiul Lutetia Parisorum (Paris) se făceau eforturi de a trăi după modelul romanilor. Merovingii au adunat în palatele lor comori de artă romană și și-au adus din războaie sclave încântătoare. Petrecerile sălbatice și crâncenele excese de la curțile lor  sunt cunoscute din firave relatări ale cronicarilor. Mai exagerat, se pare, a dus-o „frumoasa, blonda, groaznica” Fredegunda, soția regelui Chilperic (+597), un fel de Messalină germanică, numită de evlaviosul scrib „nesfânta Marie a diavolului”. Întrucâțt sclavele și slujnicele trebuiau să se supună poftelor stăpânilor, nu erau necesare stabilimente publice. Abia dup ce puținele orașe mai mari prosperau, se dezvoltă prostituția ca meserie în evul mediu timpuriu.

La Roma, prostituția a continuat să existe deoarece biserica profita de impozitul pus pe practicarea ei. Când au început pelerinajele, această meserie a cunoscut un nou avânt economic. Pare o ironie a istoriei că drumul crucii era însoțit de bordeluri: cu cât erau mai severe cerințele morale și mai mari aglomerările de oameni pe suprafețe mici, cu atât era mai stringentă necesitatea unor astfel de stabilimente-ventil, împotriva cărora biserica pornise un război dinainte pierdut.

După încoronarea lui Carol cel Mare, în anul 800, ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, unul din primele sale acte oficiale (el însuși avusese numeroase concubine și numeroși copii în afara căsniciei), a fost un decret sever împotriva adulterului, curvărăsiei și prostituției. Aceste trei păcate se rosteau întotdeauna dintr-o suflare și constituiau „păcătoasa treime”. Bineînțeles că decretul nu se îndrepta împotriva bărbaților, ci împotriva păcatului, și pedepsite erau doar femeile. Lista pedepselor aplicat era variată ca un catalog de pedepse medievale. Nu există vreo brutalitate care, conform moravurilor vremii, să nu se fi aplicat fără ezitare. Femeile erau legate la stâlpul infamiei, batjocorite, bătute, tunse, pe jumătate înecate, târâte pe străzi și obligate să care piatra rușinii, justițiarii rămânând convinși că l-au păgubit pe diavol și au ajutat virtutea. Fetele câștigau bine, deoarece nu plăteau impozite. dacă erau tinere și drăguțe,își puteau permite îmbrăcăminte luxoasă și întreaga lor ambiție era să surclaseze în această privință femeile onorabile.

Asta nu se sfârșea întotdeauna cu bine, cum o dovedește istoria lui Ludovic cel Sfânt (1225-1270), care a purtat trei cruciade, două împotriva turcilor și una împotriva prostituției. Toate trei fără vreun succes notabil. Avusese ghinionul să fie însurat cu o nobilă cu simțul rangului și fără pic de umor. Când, într-o duminică a anului 1254, soția sa, Marguerite de Provence, a mers la biserică, însoțită ca întotdeauna de o damă de curte, și nu departe de ea se așeză o parisiană elegantă cu trenă și cordon de aur. Cum era obiceiul atunci, după binecuvântare, i-a aplicat un sărut pe obraz. După ce părăsi biserica, află cu indignare că aceea nu fusese o doamnă o doamnă de rang, ci o prostituată.  Marguerite se înfățișă soțului ei, regele, și îi ceru să pună capăt acestor stări inadmisibile. Ludovic era întotdeauna împotriva cavalerilor săi când aceștia frecventau bordelurile orientale în timpul cruciadelor și îi povesti - în replică - că atunci când a surprins pe unul la Caesarea, l-a pus să opteze pentru una din două pedepse: ori să fie legat de bărbăție cu o funie și târât prin campus ori să renunțe la cal și la arme și să părăsească tabăra. Păcătosul cavaler a preferat să renunțe la cal și arme în favoarea regelui. La un astfel de rege moralist ( a fost sanctificat în 1297) regina a găsit ascultare.

Cercetându-se în amănunt viața acestor prostituate s-a constatat că trăiau într-o oarecare bunăstare sub ocrotirea unui „Rois des Ribauds”, adică rege al târfelor, o adorau pe Maria Magdalena și se rugau într-o capelă ce avea un vitraliu cu imaginea Mariei Egiptica, în care sfânta, bronzată de soare, tocmai își sufleca poalele, cu un gest considerat indecent, să urce într-o barcă. Sub vitraliu era scris: „Cum sfânta își oferă trupul drept plată unui barcagiu”.

Regele s-a revoltat și a încercat să rezolve problema prostituției, ca Theodora, cu blândețe. A înființat cămine unde acestea erau ferite de racolaj, primeau  rentă anuală corespunzătoare veniturilor anterioare și erau îndemnate să ducă o viață cuvioasă. Cu toate că sumele plătite din visteria regală erau însemnate, nu au urmat îndemnul decât 2100 din 12000 active în oraș.

Administrația „Casei fiicelor Domnului” era asigurată de preotul Robert de Sorbon, care a fondat în 1253 și un internat pentru studenții săraci la teologie, același al cărui nume îl poartă Universitatea din Paris.

Dar tot efortul a fost zadarnic. Ludovic a trebuit să ia măsuri mai dure. După ce interdicția ca proprietarii să nu mai închirieze case prostituatelor nu a avut nici un rezultat, le-a izgonit din oraș, piosul rege neavând alt țel decât să vadă Parisul „curat”.

Prostituatele părăsiră Parisul și trăiau acum în afara zidurilor cetății în case mici numite „bordes”, din care s-a născut diminutivul „bourdeau”, apoi „bordel”. Parisul era deja pe atunci orașul școlarilor, având, pe lângă Bologna, una din cele mai vechi înalte școli din Europa. Nici o mirare că Parisul era celebru și pentru prostituatele sale. Predicatorul Jacques de Vittri se zburlea la colegii săi: „Curvărăsia merge mână în mână cu știința. Studenții audiază la etaj prelegeri de teologie și la parter iau parte la cursuri de plăceri trupești”.

Curând se etalară bordeluri chiar în oraș. Într-o nouă ediție „Ars Amatoria” a lui Ovidiu, în prefață se scria că pentru a găsi o iubită amuzantă, nu exista loc mai indicat decât Parisul.

Contemporanii râdeau de ambițioasele curtezane care, fără să știe să citească, împopoțonate ca ducesele, pășeau spre biserică punând să li se care cărți de rugăciuni uriașe. Dacă erau deranjate de funcționarii de la moravuri, se măritau cu meseriași onorabili și-și continuau meseria. De-acum nederanjate. Apărură astfel porecle bizare: „Piept tare”, „Croitoreasă de glugi”, „Fierărița de coifuri”. Pe „Fierărița de coifuri” o cunoscuse și Francois Villon (1431-1463) ca o hoașcă bătrână și care, într-una din baladele sale, a imortalizat-o lăsând-o să deplângă trecerea de neoprit a timpului și a tuturor plăcerilor.

„Curajul unei hotărâri salutare” (GROSSU 1997)

 Sergiu Grossu, Curajul unei hotârâri salutare, „România liberă” București 25 noiembrie 1997 & „Cuvântul românesc” decembrie 1997

Scrisoare deschisă, adresată Mitropolitului Transilvaniei, Antonie Plămădeală  

Nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte cum şi când ne-am cunoscut, părinte Antonie. In ce mă priveşte, auzisem despre D-voastră numai cuvinte de laudă, rostite de arhimandritul Roman Braga în perioada detenţiei noastre, într-un lagăr din balta Dunării. Tăifăsuind, pe furiş, despre soarta şi viitorul Bisericii ortodoxe, a cărei subordonare la dictatul implacabil al Comitetului Central al Partidului comunist îl sângera sufleteşte, parcă îl aud şi acum mărturisindu-mi, cu o vădită mândrie: „Mai avem, totuşi, câţiva călugări mai tineri care vor salva Biserica din starea ei de actuală decadenţă: de pildă basarabeanul nostru Leonida Plămădeală, cu care am fost coleg de seminar şi la Chişinău, şi la Bucureşti, după pierderea Basarabiei, în 1944..."

Recâştigând libertatea, i-am pierdut urma fostului meu tovarăş de suferinţă, devenit între timp parohul unei biserici din judeţul Bihor. In schimb, prin preajma anilor 1966-1967, iată-mă telefonând la secretariatul Institutului Teologic din Bucureşti, ca să ştiu dacă mai pot să-mi continui studiile şi ce trebuie să fac pentru a da examenele anilor 3 şi 4, în vederea obţinerii diplomei de licenţă. La telefon eraţi D-voastră, care mă cunoşteaţi din articolele şi poeziile pe care le publicam în ziarul Basarabia Literară, când vă aflaţi încă elev la seminarul din Chişinău. Ne-am apropiat, sufleteşte, destul de repede, şi mi-aţi fost de mare ajutor, în special în problema dificilă a examenului de limbă greacă...

În toamna anului 1968, de comun acord cu soţia mea, ne-am hotărât să ne refugiem, la prima ocazie, în Franţa. Deşi eram licenţiat în Filosofie şi în Filologia modernă, ţineam tare mult să-mi iau şi diploma în Teologie. Însă rectorul Institutului - diaconul Nicolae Nicolaescu - s-a opus, neacceptând „o sesiune extraordinară" numai pentru mine, cu recomandarea: "Dacă ăl mare îţi aprobă cererea, atunci se poate..." De altfel, aţi asistat şi D-voastră la această întrevedere de pomină. Am apelat la fostul mitropolit al Bucovinei, Tit Simedrea, duhovnicul patriarhului Justinian, care a reuşit să-mi obţină aprobarea. Şi cu cererea mea purtând semnătura „ălui mare" am alergat la Institut, am bătut la uşa direcţiei şi i-am întins păr. Nicolaescu mult aşteptata aprobare, în prezenţa D-voastră. Nici n-a vrut să audă de această aprobare. „Ce face?" s-a răţoit la mine. "Dar mi-aţi spus că..." "Lasă-mă în pace cu... Prea Fericitul..." Şi-a pus mâna pe telefon, să vorbească, mânios foc, cu Departamentul Cultelor. Reţin doar atâta: „Ori Grossu, ori eu!" Apoi a telefonat şi la patriarhie, la secretarul patriarhului, preotul Cazacu, i-a spus ce i-a spus, şi m-a trimis din nou la el, ca să-1 aud zicându-mi fără nici o jenă: „Asta-i situaţia! La revedere!"

Printr-un medic, prieten, am reuşit să trec pragul Departamentului Cultelor, cu dorinţa rezolvării acestui „incident" neplăcut. Persoana care m-a primit, şi căreia i-am relatat păţania mea, nu era altcineva decât directorul Nencev (devenit, mai târziu, Nenciu). El mi-a vorbit în termeni excelenţi de D-voastră, „un fost puşcăriaş, care va ajunge foarte repede departe..." Şi nu s-a înşelat, pentru că, într-adevăr, în foarte scurt timp, aţi ajuns, cu binecuvântarea partidului comunist, foarte departe": mai întâi devenind „Prea Sfinţitul Episcop Antonie Ploieşteanul, vicar patriarhal", ales nu de către „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române", cum v-aţi exprimat în cuvântul de mulţumire adresat Preşedintelui Departamentului Cultelor, ci de Comitetul Central al Partidului Comunist, pe care l-aţi asigurat de sentimentele deplinei loialităţi, în spiritul datoriei de bun cetăţean care îşi iubeşte Patria şi se identifică cu năzuinţele şi idealurile ei" (Cf. „Biserica Ortodoxă Română", Nr. 11-12/1970). Nu vă gândeaţi nici la patria cerească", nici la ,Jmpărăţia lui Dumnezeu", ci „respectul" şi „iubirea" o manifestaţi faţă de patria noastră socialistă", cu ale cărei idealuri anticreştine v-aţi identificat de-a lungul anilor de regim totalitar.

Sunt sigur că l-aţi citit pe Nicolae Berdiaev, celebrul filosof creştin rus, după care comunismul este „duşmanul oricărei forme de religie, şi în mod special al creştinismului", deoarece „vrea să devină el însuşi o religie, pentru a lua locul creştinismului". Sunt sigur că aţi făcut experienţa comunismului în Basarabia, când eraţi adolescent; iar mai târziu, în închisoare sau în lagăr, v-aţi putut da seamă că, de la începuturile sale, comunismul s-a arătat a fi o religie intolerantă şi fanatică - religia urii şi a luptei de clasă - care, de la Revoluţia din Octombrie încoace, în ce priveşte Uniunea Sovietică, şi de la 23 August 1944, în ce priveşte ţara noastră, s-a luptat să-şi instaureze „dictatura proletariatului" şi cultul mincinos al materialismului ateu, făcând uz de teroare, de persecuţii sângeroase, de temniţe şi lagăre de exterminare.

Cum de-aţi uitat că-n perioada anilor '50, când, în virtutea unei logici dialectice demenţiale, „năzuinţele şi idealurile" României socialiste, glorificată de D-voastră, au provocat prigonirea şi decimarea celor mai nobili fii ai Bisericii ortodoxe: mitropoliţi şi episcopi, preoţi şi călugări, pentru „vina" că se opuneau - prin credinţa lor fierbinte - la asalturile vehemente ale ateismului marxist-leninist, iar prin viaţa lor spirituală contracarau eforturile Partidului de pângărire a unei societăţi „socialiste", lipsită de cele mai elementare drepturi ale omului? Cum de-au putut ţâşni, fără nici o sfâşiere de inimă, „sentimentele deplinei loialităţi" faţă de un regim care a permis arestarea, prin agenţii Securităţii, încă din 1952, a peste 150 de preoţi recalcitranţi, respectiv care se arătau refractari noii Legi a Cultelor, campaniei pentru apărarea Păcii, cursurilor de reorientare politică a preoţimii ortodoxe sau citirii „pastoralelor" pro-comuniste de la amvonul bisericii? Cum de nu vă este ruşine, măcar astăzi (fiindcă în anii puterii ceauşiste v-a fost ruşine de Evanghelia lui Hristos, contrariu îndemnului sfântului Pavel), de atitudinea slugarnică de ieri, purtând amprenta servilismului întregii ierarhii ortodoxe, înfeudată unei politici agresiv duşmănoase obiectivelor credinţei noastre în Iisus Hristos? Şi cum - şi de ce -, întocmai foştilor patriarhi Justinian Marina şi Justin Moisescu, precum şi-a celui încă în viaţă, n-aţi încetat să declaraţi, în nenumăratele turnee întreprinse în Occident, cu o consecvenţă de-a dreptul marxistă, că în România dictaturii personale a lui Nicolae Ceauşescu şi-a familiei sale, există o libertate religioasă autentică, negând existenţa unei Biserici ortodoxe persecutate, răstignită de către duşmanii lui Dumnezeu şi-ai neamului din care faceţi parte?

Nu-mi vine să cred că veţi tăgădui aceste două exemple de servilism ecleziastic, descoperite în dinamica D-voastră activitate religioasă dinaintea aşa zisei Revoluţii din luna Decembrie 1989:

1) În ziua de 4 Iunie 1975, la cea de a 26-a conferinţă teologică interconfesională, care s-a ţinut la Institutul teologic protestant din Cluj-Napoca, având ca temă „Biserica şi aspiraţiile popoarelor spre independenţă", aţi făcut parte din prezidiul reuniunii, în calitate de episcop vicar patriarhal, alături de alte figuri proeminente: rectorul Institutului Teologic din Bucureşti, pr. Mircea Chialda, rectorul Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, pr. Isidor Todoran; rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic din Alba-Iulia, pr. I. Nemecsek; rectorul Institutului Teologic Protestant din Cluj-Napoca, profesor K. Rapp etc. Cu această ocazie, aţi vorbit pe larg, în spirit marxist, despre „Teologiile vremii noastre", insistând asupra a două feluri de teologii: „teologia eliberării" şi „teologia revoluţiei", fără a neglija inovaţia pe care aţi prezentat-o în teza de doctorat şi anume: „teologia diakoniei mutuale ale oamenilor". Concluzia? „Noi nu putem vorbi de Dumnezeul cel drept, sprijinind o societate nedreaptă".

2) La 11 Mai 1976 s-a organizat la Bucureşti o altă conferinţă teologică interconfesională, la care aţi participat din nou şi când s-a discutat, cu o descalificabilă ardoare, despre „a cincia adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Nairobi". Din buletinul trimestrial de Ştiri ale Bisericii ortodoxe române (Aprilie-Septembrie 1976) am aflat darea de seamă a discuţiilor acestei „importante" întruniri, din care citez câteva fraze zornăitoare, pe care le-aţi aplaudat, fiindcă se potriveau cu propria D-voastră gândire: principala noastră datorie este de a lucra la respectarea drepturilor omului acolo unde ne aflăm. (...) Noi înţelegem prin libertatea religioasă, libertatea de a avea sau adopta, la alegere, o religie sau o credinţă, precum şi libertatea de a trăi, în mod individual sau colectiv, în mod public sau în particular, apărarea, practica şi învăţământul acesteia..."

Tare-aş vrea să ştiu, părinte Antonie, ce-aţi făcut, ce iniţiativă aţi declanşat, laolaltă cu prea cuvioasele feţe ierarhice de pe Dealul Patriarhiei, întru respectarea dreptului omului credincios din România comunistă, adică „acolo unde ne aflăm "1 Aţi fost şi rectorul Institutului Teologic Ortodox din Capitală, nu-i aşa? Ce mă­suri aţi luat ca să se respecte dreptul tânărului student la învăţământul apologetic, de apărare a credinţei împotriva tancurilor marxism-leninismului, sau dreptul său inalienabil la învăţământul misticei creştine, când amândouă aceste materii, indispensabile formării spirituale a viitorilor slujitori ai altarului, au fost excluse din programele institutelor teologice, fără ca Sfântul Sinod, în care aţi avut întotdeauna un cuvânt hotărâtor, sa reacţioneze câtuşi de puţin?

Cât despre „dreptul la libertatea religioasă'' în societatea comunistă din România, pe care aţi proslăvit-o şi-n ţară şi peste hotare, acest „drept n-a existat niciodată. Fiindcă intoleranţa religioasă, instaurată de P.C.R. cu sprijinul nelimitat al patriarhului Justinian Marina, a lovit, în primul rând, în Biserica greco-catolică, lichidând-o pur şi simplu, la 1 Decembrie 1948, iar cinci episcopi uniţi - din cei şase, ridicaţi de organele poliţieneşti între 27 şi 29 Octombrie - s-au stins în închisoare, în urma unor torturi oribile. Fiindcă mai târziu, pe baza Decretului Nr. 410/19 Noiembrie 1959, s-a abătut năpasta asupra universului paşnic al mănăstirilor ortodoxe, şi-un mare număr de lăcaşuri sfinte au fost închise, cu aprobarea tacită sau chiar din ordinul unor prelaţi, câştigaţi pentru cauza comunistă. Fiindcă o noapte, insuportabil de grea, apăsa creştinătatea românească: călugări şi preoţi nevinovaţi putrezeau în bezna temniţelor, sub privirile indiferente ale ierarhilor lor; difuzarea de biblii şi de literatură creştină era considerată delict şi se pedepsea cu ani grei de puşcărie. Cât priveşte mişcarea duhovnicească Oastea Domnului, pe care în prezent o „agreaţi" cu o vădită diplomaţie, i-aţi luat vreodată apărarea, ca mitropolit al Transilvaniei, când i se refuza dreptul la trăirea „în colectiv" a credinţei strămoşeşti sau la propovăduirea „în mod public" a Evangheliei? Când însuşi D-voastră nu-i recunoşteaţi dreptul la existenţă, iar astăzi o umpleţi de binecuvântări?

Scriam, în N-rul de pe luna Octombrie 1975 al ziarului Catacombes pe care-1 publicam la Paris, împreună cu soţia mea, că un nou spirit teologic domină, de-aproape treizeci de ani, gândirea ortodoxă conformându-se doctrinei oficiale a regimului comunist; că există, ca atare, în cadrul Bisericii Ortodoxe din România, teologi marxişti care, cu abilitate teleghidaţi de Comitetul Central al P.C.R.-ului, nu se sfiesc, ca pretinşi apostoli ai lui Hristos, să se laude a fi „angajaţi să cerceteze în Revelaţia divină bazele acestei tologii de cooperare a Bisericii cu eforturile care se fac (înţelegem de către partid), pentru fericirea poporului" (Cf Biserica ortodoxă română în 1973, Bucureşti, 1974, pag. 6-9). "Noua teologie, de obedienţă moscovită, se declară orientată spre angajamentul complet al Bisericii în lupta pentru pace şi progres" chemată fiind să răspundă „imperativelor vremii" (Ibidem).

Până şi un teolog de valoarea preotului profesor Dumitru Stăniloae va scrie în Ortodoxia, revista Patriarhiei române (Nr. 1/ Ianuarie-Martie 1963), că „astăzi" (deci sub regimul comunist), prin detaşarea poporului nostru de regimul de stăpânire a bunurilor materiale informă egoistă, exclusivistă, s-au creat în ţara noastră condiţiile pentru o viaţă superioară de comunitate"; că tot „ceea ce a încercat creştinismul la început, dar ceea ce a trebuit să abandoneze după ce s-a răcit dragostea şi au intrat în el oameni cu proprietăţi mai mari (...) aplică azi pe o scară largă, pentru toată lumea, o serie de popoare, între care şi poporul nostru", deoarece este vorba de „o viaţă cu totul nouă, ale cărei nobile năzuinţe creştinii le înţeleg..."

Astfel a fost jalonat, încetul cu încetul, drumul spre o temeinică teologie marxistă, după cum reiese şi din cartea D-voastră „Biserica slujitoare", pe care prietenul de altădată, arhimandritul Roman Braga, o considera într-un articol, publicat de mine în foaia trimestrială Iisus Biruitorul (Nr. 1/ Ianuarie-Martie 1976), drept „cea mai perfectă demonstraţie teologică a socialismului de tip comunist", adăugând: „Preasfinţitul Antonie nu numai că vede în Sf. Ioan Gură-de-Aur un precursor al marxismului, ci chiar scoate, din predicile lui „teoria plus valorii", ocupându-se pe larg de critica socială în opera Sfinţilor Părinţi. Dar uită să spună că Sf. Ioan Hrisostom nu s-a făcut lingăul împăraţilor bizantini, cu toate că aceştia erau creştini, ci a criticat regimul din propria lui ţară". Sursa acestei abominabile şi neevanghelice „teologii marxiste" aţi găsit-o, neîndoielnic, în revista patriarhatului de la Moscova, a cărei orientare politică i-o dicta Kremlinul, pentru „adaptarea ortodoxiei ruse la noile condiţii sociale", aşa cum sublinia celebra revistă oficială a ideologiei marxist-leniniste din URSS, Nauka i Relighia (Ştiinţă şi Religie), în Nr. 4/ 1969. Ca peste o lună, în aceeaşi publicaţie ateistă, să se spună de-a dreptul: „Concepţia de creştinism comunist este sâmburele interpretării sociale a ortodoxiei ruse (...) Creştinismul comunist incită pe credincioşi să participe la lupta pentru socialism". Ceea ce aţi făcut D-voastră, părinte Antonie, mai întâi ca să urcaţi treptele ierarhiei binecunoscute, şi apoi să rămâneţi în continuare mitropolit, bucurându-vă de toate avantajele şi privilegiile înşirate într-o scrisoare curajoasă, de un preot curajos din judeţul Prahova, scrisoare ce mi-a parvenit, cu ani în urmă, în Franţa, şi care este foarte edificatoare: „Episcopii ortodocşi au suprimat orice educaţie religioasă din biserică, iar Statul intensifică lupta antireligioasă. Ei vor să adoarmă conştiinţa credincioşilor prin  minciunile difuzate cu orice ocazie -la toate conferinţele preoţeşti, în pastorale, la şedinţele de organizare bisericească, la aniversări —, că astăzi ne bucurăm de cea mai mare libertate. Conducerea Bisericii ortodoxe române se luptă să formeze omul nou cu o conştiinţă socialistă, aşa cum orientează pe preoţi la conferinţe şi cum se scrie în revistele bisericeşti. Dacă credincioşilor le dăunează aceste minciuni oficiale, ele sunt în interesul Statului şi al salariaţilor Bisericii. Episcopii şi preoţii au acceptat atâta făţărnicie, ca să folosească din două părţi să menţină încrederea în ea a credincioşilor sinceri şi să se pună bine cu Statul, pentru a-şi menţine posturile care le aduc un trai de huzur..."

"Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce-ai făcut" citim undeva, în Biblie. Nu se poate să vă fi scăpat îndemnul acesta, părinte Antonie. Eu merg mai departe şi vă sugerez să meditaţi la dojana, ne care o rosteşte Dumnezeu, tot prin pana proorocului Ieremia: preoţii n-au întrebat: Unde este Domnul? Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi..." (IEREMIA, 2. 8). Cum staţi, din punct de vedere duhovnicesc, înaintea Celui Atotputernic? Credeţi că este suficient să rostiţi, cum. scrie în „Cuvântul Pastoral" al Sf. Sinod: „Libertatea pe care o avem acum, iubiţii noştri, trebuie să o folosim, mai întâi, pentru a ne lepăda de tot ce a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele noastre din anii dictaturii"? Şi vă întreb, de la inimă la inimă: S-a produs, cu adevărat, în sufletul D-voastră, această lepădare! Aţi coborât în adâncimile fiinţei vătămată de atâtea compromisuri şi abdicări, după cum o cere Tatăl cel Ceresc, în cartea proorocului Ezechiel? Aţi săpat în „peretele" conştiinţei, ca să vedeţi: „urâciunile cele rele" (EZECHIEL, 8. 8-9)? La ce vă poate folosi „libertatea" de care vă bucuraţi acum, dacă nu ajungeţi la libertatea interioară a sufletului, care se capătă prin intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt, ca să puteţi rosti cuvintele ca Ezra: "Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri" (EZRA, 9.6). Sau să mărturisiţi, întocmai bătrânului Iov, strigând la Dumnezeu: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă."

Ca încheiere, ţin să apelez la cuvintele înţelepciunii spirituale ale marelui Soljeniţân, respectiv: "Noi nu putem, noi nu vrem să credem că piedicile exterioare sunt mai tari decât spiritul nostru." Deoarece, tot el adaugă, conformându-se revelaţiei Sf. Scripturi: „Cel care este lipsit de orice forţă materială, câştigă întotdeauna biruinţa prin jertfă."

De aceea, vă implor, în Numele Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, să lăsaţi la o parte jena unei atitudini categorice, referitor la compromisurile repetate de ierarhia B.O.R. de-a lungul celor 45 ani de subordonare la politica anticreştină a partidului comunist român, şi - în plin Sinod - să cereţi tuturor ierarhilor care nu s-au ruşinat să facă parte din Frontul Unităţii Socialiste, patronat de Nicolae Ceauşescu şi clica lui de despoţi netrebnici, repet, să cereţi, cu lacrimi de adevărată căinţă, ca împreună cu D-voastră să-şi dea demisia, retrăgându-vă în mănăstirile unde au fost surghiuniţi episcopii greco-catolici, semenii D-voastră întru Hristos, după desfiinţarea samavolnică a Bisericii lor martirizate. Prin gestul acesta surprinzător, prin curajul acestei hotărâri salutare, aţi deschide noi şi binecuvântate pârtii de trezire spirituală în ţara nevindecată pe deplin de rănile descreştinării. De fapt, nu este vorba de curaj, ci de bun simţ. Câtă vreme sfântul din Tars, inegalabilul atlet al lui Hristos, care a fost Pavel, recunoştea şi mărturisirea: „Nu sunt vrednic să port numele de apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Hristos!", de ce n-aţi spune şi D-voastră şi toţi ceilalţi ierarhi, care v-aţi compromis, colaborând cu regimul comunist, prigonitor al creştinităţii din România: "Nu mai suntem vrednici să purtăm numele de episcop, de mitropolit sau patriarh ", fiindcă în noaptea arestării, a judecării şi-a condamnării la moarte a Mântuitorului de către Securitatea comunistă şi propaganda ateistă din ţara subjugată, ne-a fost frică până şi de nişte slugi ale poliţiei politice, n-am luat apărarea lui Hristos şi ne-am lepădat de El, scuzându-ne: "Nu cunoaştem pe omul acesta!" Şi astfel, cerând iertare lui Dumnezeu pentru „tot ce-a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele " pe care le-aţi săvârşit în anii dictaturii, v-aţi răscumpăra şi tăcerile, şi şovăielile, şi abdicările, şi trădările, măcar acum, când „noaptea aproape a trecut şi aşteptăm să se apropie ziua unui nou şi sfânt pământ românesc, în care va domni, cu adevărat, neprihănirea. Căci „vinul cel nou" al izbăvirii Neamului, ne atrage atenţia Domnul Iisus, nu se poate turna în „burdufuri vechi".

 

Noul Testament (CULLMAN 1966)

 Oscar Cullman, Noul Testament, trad, C. Preda, Humanitas/Ce știu?, București, 1993 (Paris 1966), 192 p. 

2 Teologul protestant OSCAR CULLMANN s-a născut la 25 februarie 1902. După studii la Facultatea de Teologie Protestantă a Universității din Strasbourg, la Facultatea de Litere a Sorbonei și la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris, obține doctoratul în teologie la Universitatea din Strasbourg. A ținut seminare și cursuri la Universitatea din Strasbourg și la cea din Basel, la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris și la cea de Litere a Sorbonei, referitoare la exegeza Noului Testament și la istoria creștinismului antic; a fost director de studii la Ecole Partique des Hautes Etudes; de asemenea, a a participat, ca observator, la al doilea Conciliu de la Vatican. Oscar Cullmann este doctor Honoris causa al Universităților din Lausanne, Manchester, Edinburgh, Lund, al Facultății de Teologie din Basel și din Debrecen; este membru corespondent al Academiei Regale Olandeze și al Academiei Engleze; a primit titlul de comandor al Legiunii de Onoare. 
Este autorul următoarelor lucrări: Le probleme litteraire et historique du roman clementin, Les sacrements dans l evangelie johannique, Les premieres confessions de foi chretiennes, Le bapteme des enfants et la doctrine biblique du bapteme, Christ et le temps, Saint Pierre, disciple-apotre-martyr, La Tradition, Dieu et Cesar, Christologie du Nouveau Testament, Foi et culte de l Eglise primitive, Le salut dans l histoire, Immortalite de l ame ou Resurection des morts, Le millieu johannique, L unite par le diversite, Les voies de l unite chretienne.
Lucrarea de față a mai fost tradusă în limbile germană, engleză, italiană, japoneză, poloneză și spaniolă,

5 Cuvânt înainte către cititorul român

7 Introducere

9 Partea întâi: Istoria textului Noului Testament

11 Capitolul întâi: Documentele de bază
I. Manuscrisele
II. Traducerile
III. Citatele

19 Capitolul al doilea: Clasificarea documentelor de bază - „Familiile de texte”

21 Capitolul al treilea: Istoria textului tipărit

25 Partea a doua: Cărțile Noului Testament

27 Capitolul întâi: Scrierile narative
I. Evanghelia și evangheliile
II. Evanghelia după Matei
III. Evanghelia după Marcu
IV. Evanghelia după Luca
V. Evanghelia după Ioan
VI. Faptele Sfinților Apostoli

78 Capitolul al doilea: Corpusul paulian
Cronologie pauliană
I. Primele epistole
II. Marile epistole
III. Epistolele din captivitate
IV. Epistolele pastorale

133 Capitolul al treilea: Epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel

139 Capitolul al patrulea: Epistolele catolice
I. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov
II. Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru
III. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda
IV. A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru
V. Cele trei Epistole Sobornicești ale Sfântului Apostol Ioan

169 Capitolul al cincilea: Apocalipsa

177 Partea a treia: Formarea canonului Noului Testament

183 Concluzii: Esența comună a gândirii teologice în scrierile Noului Testament

190 Bibliografie