„Curajul unei hotărâri salutare” (GROSSU 1997)

 Sergiu Grossu, Curajul unei hotârâri salutare, „România liberă” București 25 noiembrie 1997 & „Cuvântul românesc” decembrie 1997

Scrisoare deschisă, adresată Mitropolitului Transilvaniei, Antonie Plămădeală  

Nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte cum şi când ne-am cunoscut, părinte Antonie. In ce mă priveşte, auzisem despre D-voastră numai cuvinte de laudă, rostite de arhimandritul Roman Braga în perioada detenţiei noastre, într-un lagăr din balta Dunării. Tăifăsuind, pe furiş, despre soarta şi viitorul Bisericii ortodoxe, a cărei subordonare la dictatul implacabil al Comitetului Central al Partidului comunist îl sângera sufleteşte, parcă îl aud şi acum mărturisindu-mi, cu o vădită mândrie: „Mai avem, totuşi, câţiva călugări mai tineri care vor salva Biserica din starea ei de actuală decadenţă: de pildă basarabeanul nostru Leonida Plămădeală, cu care am fost coleg de seminar şi la Chişinău, şi la Bucureşti, după pierderea Basarabiei, în 1944..."

Recâştigând libertatea, i-am pierdut urma fostului meu tovarăş de suferinţă, devenit între timp parohul unei biserici din judeţul Bihor. In schimb, prin preajma anilor 1966-1967, iată-mă telefonând la secretariatul Institutului Teologic din Bucureşti, ca să ştiu dacă mai pot să-mi continui studiile şi ce trebuie să fac pentru a da examenele anilor 3 şi 4, în vederea obţinerii diplomei de licenţă. La telefon eraţi D-voastră, care mă cunoşteaţi din articolele şi poeziile pe care le publicam în ziarul Basarabia Literară, când vă aflaţi încă elev la seminarul din Chişinău. Ne-am apropiat, sufleteşte, destul de repede, şi mi-aţi fost de mare ajutor, în special în problema dificilă a examenului de limbă greacă...

În toamna anului 1968, de comun acord cu soţia mea, ne-am hotărât să ne refugiem, la prima ocazie, în Franţa. Deşi eram licenţiat în Filosofie şi în Filologia modernă, ţineam tare mult să-mi iau şi diploma în Teologie. Însă rectorul Institutului - diaconul Nicolae Nicolaescu - s-a opus, neacceptând „o sesiune extraordinară" numai pentru mine, cu recomandarea: "Dacă ăl mare îţi aprobă cererea, atunci se poate..." De altfel, aţi asistat şi D-voastră la această întrevedere de pomină. Am apelat la fostul mitropolit al Bucovinei, Tit Simedrea, duhovnicul patriarhului Justinian, care a reuşit să-mi obţină aprobarea. Şi cu cererea mea purtând semnătura „ălui mare" am alergat la Institut, am bătut la uşa direcţiei şi i-am întins păr. Nicolaescu mult aşteptata aprobare, în prezenţa D-voastră. Nici n-a vrut să audă de această aprobare. „Ce face?" s-a răţoit la mine. "Dar mi-aţi spus că..." "Lasă-mă în pace cu... Prea Fericitul..." Şi-a pus mâna pe telefon, să vorbească, mânios foc, cu Departamentul Cultelor. Reţin doar atâta: „Ori Grossu, ori eu!" Apoi a telefonat şi la patriarhie, la secretarul patriarhului, preotul Cazacu, i-a spus ce i-a spus, şi m-a trimis din nou la el, ca să-1 aud zicându-mi fără nici o jenă: „Asta-i situaţia! La revedere!"

Printr-un medic, prieten, am reuşit să trec pragul Departamentului Cultelor, cu dorinţa rezolvării acestui „incident" neplăcut. Persoana care m-a primit, şi căreia i-am relatat păţania mea, nu era altcineva decât directorul Nencev (devenit, mai târziu, Nenciu). El mi-a vorbit în termeni excelenţi de D-voastră, „un fost puşcăriaş, care va ajunge foarte repede departe..." Şi nu s-a înşelat, pentru că, într-adevăr, în foarte scurt timp, aţi ajuns, cu binecuvântarea partidului comunist, foarte departe": mai întâi devenind „Prea Sfinţitul Episcop Antonie Ploieşteanul, vicar patriarhal", ales nu de către „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române", cum v-aţi exprimat în cuvântul de mulţumire adresat Preşedintelui Departamentului Cultelor, ci de Comitetul Central al Partidului Comunist, pe care l-aţi asigurat de sentimentele deplinei loialităţi, în spiritul datoriei de bun cetăţean care îşi iubeşte Patria şi se identifică cu năzuinţele şi idealurile ei" (Cf. „Biserica Ortodoxă Română", Nr. 11-12/1970). Nu vă gândeaţi nici la patria cerească", nici la ,Jmpărăţia lui Dumnezeu", ci „respectul" şi „iubirea" o manifestaţi faţă de patria noastră socialistă", cu ale cărei idealuri anticreştine v-aţi identificat de-a lungul anilor de regim totalitar.

Sunt sigur că l-aţi citit pe Nicolae Berdiaev, celebrul filosof creştin rus, după care comunismul este „duşmanul oricărei forme de religie, şi în mod special al creştinismului", deoarece „vrea să devină el însuşi o religie, pentru a lua locul creştinismului". Sunt sigur că aţi făcut experienţa comunismului în Basarabia, când eraţi adolescent; iar mai târziu, în închisoare sau în lagăr, v-aţi putut da seamă că, de la începuturile sale, comunismul s-a arătat a fi o religie intolerantă şi fanatică - religia urii şi a luptei de clasă - care, de la Revoluţia din Octombrie încoace, în ce priveşte Uniunea Sovietică, şi de la 23 August 1944, în ce priveşte ţara noastră, s-a luptat să-şi instaureze „dictatura proletariatului" şi cultul mincinos al materialismului ateu, făcând uz de teroare, de persecuţii sângeroase, de temniţe şi lagăre de exterminare.

Cum de-aţi uitat că-n perioada anilor '50, când, în virtutea unei logici dialectice demenţiale, „năzuinţele şi idealurile" României socialiste, glorificată de D-voastră, au provocat prigonirea şi decimarea celor mai nobili fii ai Bisericii ortodoxe: mitropoliţi şi episcopi, preoţi şi călugări, pentru „vina" că se opuneau - prin credinţa lor fierbinte - la asalturile vehemente ale ateismului marxist-leninist, iar prin viaţa lor spirituală contracarau eforturile Partidului de pângărire a unei societăţi „socialiste", lipsită de cele mai elementare drepturi ale omului? Cum de-au putut ţâşni, fără nici o sfâşiere de inimă, „sentimentele deplinei loialităţi" faţă de un regim care a permis arestarea, prin agenţii Securităţii, încă din 1952, a peste 150 de preoţi recalcitranţi, respectiv care se arătau refractari noii Legi a Cultelor, campaniei pentru apărarea Păcii, cursurilor de reorientare politică a preoţimii ortodoxe sau citirii „pastoralelor" pro-comuniste de la amvonul bisericii? Cum de nu vă este ruşine, măcar astăzi (fiindcă în anii puterii ceauşiste v-a fost ruşine de Evanghelia lui Hristos, contrariu îndemnului sfântului Pavel), de atitudinea slugarnică de ieri, purtând amprenta servilismului întregii ierarhii ortodoxe, înfeudată unei politici agresiv duşmănoase obiectivelor credinţei noastre în Iisus Hristos? Şi cum - şi de ce -, întocmai foştilor patriarhi Justinian Marina şi Justin Moisescu, precum şi-a celui încă în viaţă, n-aţi încetat să declaraţi, în nenumăratele turnee întreprinse în Occident, cu o consecvenţă de-a dreptul marxistă, că în România dictaturii personale a lui Nicolae Ceauşescu şi-a familiei sale, există o libertate religioasă autentică, negând existenţa unei Biserici ortodoxe persecutate, răstignită de către duşmanii lui Dumnezeu şi-ai neamului din care faceţi parte?

Nu-mi vine să cred că veţi tăgădui aceste două exemple de servilism ecleziastic, descoperite în dinamica D-voastră activitate religioasă dinaintea aşa zisei Revoluţii din luna Decembrie 1989:

1) În ziua de 4 Iunie 1975, la cea de a 26-a conferinţă teologică interconfesională, care s-a ţinut la Institutul teologic protestant din Cluj-Napoca, având ca temă „Biserica şi aspiraţiile popoarelor spre independenţă", aţi făcut parte din prezidiul reuniunii, în calitate de episcop vicar patriarhal, alături de alte figuri proeminente: rectorul Institutului Teologic din Bucureşti, pr. Mircea Chialda, rectorul Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, pr. Isidor Todoran; rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic din Alba-Iulia, pr. I. Nemecsek; rectorul Institutului Teologic Protestant din Cluj-Napoca, profesor K. Rapp etc. Cu această ocazie, aţi vorbit pe larg, în spirit marxist, despre „Teologiile vremii noastre", insistând asupra a două feluri de teologii: „teologia eliberării" şi „teologia revoluţiei", fără a neglija inovaţia pe care aţi prezentat-o în teza de doctorat şi anume: „teologia diakoniei mutuale ale oamenilor". Concluzia? „Noi nu putem vorbi de Dumnezeul cel drept, sprijinind o societate nedreaptă".

2) La 11 Mai 1976 s-a organizat la Bucureşti o altă conferinţă teologică interconfesională, la care aţi participat din nou şi când s-a discutat, cu o descalificabilă ardoare, despre „a cincia adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Nairobi". Din buletinul trimestrial de Ştiri ale Bisericii ortodoxe române (Aprilie-Septembrie 1976) am aflat darea de seamă a discuţiilor acestei „importante" întruniri, din care citez câteva fraze zornăitoare, pe care le-aţi aplaudat, fiindcă se potriveau cu propria D-voastră gândire: principala noastră datorie este de a lucra la respectarea drepturilor omului acolo unde ne aflăm. (...) Noi înţelegem prin libertatea religioasă, libertatea de a avea sau adopta, la alegere, o religie sau o credinţă, precum şi libertatea de a trăi, în mod individual sau colectiv, în mod public sau în particular, apărarea, practica şi învăţământul acesteia..."

Tare-aş vrea să ştiu, părinte Antonie, ce-aţi făcut, ce iniţiativă aţi declanşat, laolaltă cu prea cuvioasele feţe ierarhice de pe Dealul Patriarhiei, întru respectarea dreptului omului credincios din România comunistă, adică „acolo unde ne aflăm "1 Aţi fost şi rectorul Institutului Teologic Ortodox din Capitală, nu-i aşa? Ce mă­suri aţi luat ca să se respecte dreptul tânărului student la învăţământul apologetic, de apărare a credinţei împotriva tancurilor marxism-leninismului, sau dreptul său inalienabil la învăţământul misticei creştine, când amândouă aceste materii, indispensabile formării spirituale a viitorilor slujitori ai altarului, au fost excluse din programele institutelor teologice, fără ca Sfântul Sinod, în care aţi avut întotdeauna un cuvânt hotărâtor, sa reacţioneze câtuşi de puţin?

Cât despre „dreptul la libertatea religioasă'' în societatea comunistă din România, pe care aţi proslăvit-o şi-n ţară şi peste hotare, acest „drept n-a existat niciodată. Fiindcă intoleranţa religioasă, instaurată de P.C.R. cu sprijinul nelimitat al patriarhului Justinian Marina, a lovit, în primul rând, în Biserica greco-catolică, lichidând-o pur şi simplu, la 1 Decembrie 1948, iar cinci episcopi uniţi - din cei şase, ridicaţi de organele poliţieneşti între 27 şi 29 Octombrie - s-au stins în închisoare, în urma unor torturi oribile. Fiindcă mai târziu, pe baza Decretului Nr. 410/19 Noiembrie 1959, s-a abătut năpasta asupra universului paşnic al mănăstirilor ortodoxe, şi-un mare număr de lăcaşuri sfinte au fost închise, cu aprobarea tacită sau chiar din ordinul unor prelaţi, câştigaţi pentru cauza comunistă. Fiindcă o noapte, insuportabil de grea, apăsa creştinătatea românească: călugări şi preoţi nevinovaţi putrezeau în bezna temniţelor, sub privirile indiferente ale ierarhilor lor; difuzarea de biblii şi de literatură creştină era considerată delict şi se pedepsea cu ani grei de puşcărie. Cât priveşte mişcarea duhovnicească Oastea Domnului, pe care în prezent o „agreaţi" cu o vădită diplomaţie, i-aţi luat vreodată apărarea, ca mitropolit al Transilvaniei, când i se refuza dreptul la trăirea „în colectiv" a credinţei strămoşeşti sau la propovăduirea „în mod public" a Evangheliei? Când însuşi D-voastră nu-i recunoşteaţi dreptul la existenţă, iar astăzi o umpleţi de binecuvântări?

Scriam, în N-rul de pe luna Octombrie 1975 al ziarului Catacombes pe care-1 publicam la Paris, împreună cu soţia mea, că un nou spirit teologic domină, de-aproape treizeci de ani, gândirea ortodoxă conformându-se doctrinei oficiale a regimului comunist; că există, ca atare, în cadrul Bisericii Ortodoxe din România, teologi marxişti care, cu abilitate teleghidaţi de Comitetul Central al P.C.R.-ului, nu se sfiesc, ca pretinşi apostoli ai lui Hristos, să se laude a fi „angajaţi să cerceteze în Revelaţia divină bazele acestei tologii de cooperare a Bisericii cu eforturile care se fac (înţelegem de către partid), pentru fericirea poporului" (Cf Biserica ortodoxă română în 1973, Bucureşti, 1974, pag. 6-9). "Noua teologie, de obedienţă moscovită, se declară orientată spre angajamentul complet al Bisericii în lupta pentru pace şi progres" chemată fiind să răspundă „imperativelor vremii" (Ibidem).

Până şi un teolog de valoarea preotului profesor Dumitru Stăniloae va scrie în Ortodoxia, revista Patriarhiei române (Nr. 1/ Ianuarie-Martie 1963), că „astăzi" (deci sub regimul comunist), prin detaşarea poporului nostru de regimul de stăpânire a bunurilor materiale informă egoistă, exclusivistă, s-au creat în ţara noastră condiţiile pentru o viaţă superioară de comunitate"; că tot „ceea ce a încercat creştinismul la început, dar ceea ce a trebuit să abandoneze după ce s-a răcit dragostea şi au intrat în el oameni cu proprietăţi mai mari (...) aplică azi pe o scară largă, pentru toată lumea, o serie de popoare, între care şi poporul nostru", deoarece este vorba de „o viaţă cu totul nouă, ale cărei nobile năzuinţe creştinii le înţeleg..."

Astfel a fost jalonat, încetul cu încetul, drumul spre o temeinică teologie marxistă, după cum reiese şi din cartea D-voastră „Biserica slujitoare", pe care prietenul de altădată, arhimandritul Roman Braga, o considera într-un articol, publicat de mine în foaia trimestrială Iisus Biruitorul (Nr. 1/ Ianuarie-Martie 1976), drept „cea mai perfectă demonstraţie teologică a socialismului de tip comunist", adăugând: „Preasfinţitul Antonie nu numai că vede în Sf. Ioan Gură-de-Aur un precursor al marxismului, ci chiar scoate, din predicile lui „teoria plus valorii", ocupându-se pe larg de critica socială în opera Sfinţilor Părinţi. Dar uită să spună că Sf. Ioan Hrisostom nu s-a făcut lingăul împăraţilor bizantini, cu toate că aceştia erau creştini, ci a criticat regimul din propria lui ţară". Sursa acestei abominabile şi neevanghelice „teologii marxiste" aţi găsit-o, neîndoielnic, în revista patriarhatului de la Moscova, a cărei orientare politică i-o dicta Kremlinul, pentru „adaptarea ortodoxiei ruse la noile condiţii sociale", aşa cum sublinia celebra revistă oficială a ideologiei marxist-leniniste din URSS, Nauka i Relighia (Ştiinţă şi Religie), în Nr. 4/ 1969. Ca peste o lună, în aceeaşi publicaţie ateistă, să se spună de-a dreptul: „Concepţia de creştinism comunist este sâmburele interpretării sociale a ortodoxiei ruse (...) Creştinismul comunist incită pe credincioşi să participe la lupta pentru socialism". Ceea ce aţi făcut D-voastră, părinte Antonie, mai întâi ca să urcaţi treptele ierarhiei binecunoscute, şi apoi să rămâneţi în continuare mitropolit, bucurându-vă de toate avantajele şi privilegiile înşirate într-o scrisoare curajoasă, de un preot curajos din judeţul Prahova, scrisoare ce mi-a parvenit, cu ani în urmă, în Franţa, şi care este foarte edificatoare: „Episcopii ortodocşi au suprimat orice educaţie religioasă din biserică, iar Statul intensifică lupta antireligioasă. Ei vor să adoarmă conştiinţa credincioşilor prin  minciunile difuzate cu orice ocazie -la toate conferinţele preoţeşti, în pastorale, la şedinţele de organizare bisericească, la aniversări —, că astăzi ne bucurăm de cea mai mare libertate. Conducerea Bisericii ortodoxe române se luptă să formeze omul nou cu o conştiinţă socialistă, aşa cum orientează pe preoţi la conferinţe şi cum se scrie în revistele bisericeşti. Dacă credincioşilor le dăunează aceste minciuni oficiale, ele sunt în interesul Statului şi al salariaţilor Bisericii. Episcopii şi preoţii au acceptat atâta făţărnicie, ca să folosească din două părţi să menţină încrederea în ea a credincioşilor sinceri şi să se pună bine cu Statul, pentru a-şi menţine posturile care le aduc un trai de huzur..."

"Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce-ai făcut" citim undeva, în Biblie. Nu se poate să vă fi scăpat îndemnul acesta, părinte Antonie. Eu merg mai departe şi vă sugerez să meditaţi la dojana, ne care o rosteşte Dumnezeu, tot prin pana proorocului Ieremia: preoţii n-au întrebat: Unde este Domnul? Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi..." (IEREMIA, 2. 8). Cum staţi, din punct de vedere duhovnicesc, înaintea Celui Atotputernic? Credeţi că este suficient să rostiţi, cum. scrie în „Cuvântul Pastoral" al Sf. Sinod: „Libertatea pe care o avem acum, iubiţii noştri, trebuie să o folosim, mai întâi, pentru a ne lepăda de tot ce a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele noastre din anii dictaturii"? Şi vă întreb, de la inimă la inimă: S-a produs, cu adevărat, în sufletul D-voastră, această lepădare! Aţi coborât în adâncimile fiinţei vătămată de atâtea compromisuri şi abdicări, după cum o cere Tatăl cel Ceresc, în cartea proorocului Ezechiel? Aţi săpat în „peretele" conştiinţei, ca să vedeţi: „urâciunile cele rele" (EZECHIEL, 8. 8-9)? La ce vă poate folosi „libertatea" de care vă bucuraţi acum, dacă nu ajungeţi la libertatea interioară a sufletului, care se capătă prin intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt, ca să puteţi rosti cuvintele ca Ezra: "Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri" (EZRA, 9.6). Sau să mărturisiţi, întocmai bătrânului Iov, strigând la Dumnezeu: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă."

Ca încheiere, ţin să apelez la cuvintele înţelepciunii spirituale ale marelui Soljeniţân, respectiv: "Noi nu putem, noi nu vrem să credem că piedicile exterioare sunt mai tari decât spiritul nostru." Deoarece, tot el adaugă, conformându-se revelaţiei Sf. Scripturi: „Cel care este lipsit de orice forţă materială, câştigă întotdeauna biruinţa prin jertfă."

De aceea, vă implor, în Numele Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, să lăsaţi la o parte jena unei atitudini categorice, referitor la compromisurile repetate de ierarhia B.O.R. de-a lungul celor 45 ani de subordonare la politica anticreştină a partidului comunist român, şi - în plin Sinod - să cereţi tuturor ierarhilor care nu s-au ruşinat să facă parte din Frontul Unităţii Socialiste, patronat de Nicolae Ceauşescu şi clica lui de despoţi netrebnici, repet, să cereţi, cu lacrimi de adevărată căinţă, ca împreună cu D-voastră să-şi dea demisia, retrăgându-vă în mănăstirile unde au fost surghiuniţi episcopii greco-catolici, semenii D-voastră întru Hristos, după desfiinţarea samavolnică a Bisericii lor martirizate. Prin gestul acesta surprinzător, prin curajul acestei hotărâri salutare, aţi deschide noi şi binecuvântate pârtii de trezire spirituală în ţara nevindecată pe deplin de rănile descreştinării. De fapt, nu este vorba de curaj, ci de bun simţ. Câtă vreme sfântul din Tars, inegalabilul atlet al lui Hristos, care a fost Pavel, recunoştea şi mărturisirea: „Nu sunt vrednic să port numele de apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Hristos!", de ce n-aţi spune şi D-voastră şi toţi ceilalţi ierarhi, care v-aţi compromis, colaborând cu regimul comunist, prigonitor al creştinităţii din România: "Nu mai suntem vrednici să purtăm numele de episcop, de mitropolit sau patriarh ", fiindcă în noaptea arestării, a judecării şi-a condamnării la moarte a Mântuitorului de către Securitatea comunistă şi propaganda ateistă din ţara subjugată, ne-a fost frică până şi de nişte slugi ale poliţiei politice, n-am luat apărarea lui Hristos şi ne-am lepădat de El, scuzându-ne: "Nu cunoaştem pe omul acesta!" Şi astfel, cerând iertare lui Dumnezeu pentru „tot ce-a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele " pe care le-aţi săvârşit în anii dictaturii, v-aţi răscumpăra şi tăcerile, şi şovăielile, şi abdicările, şi trădările, măcar acum, când „noaptea aproape a trecut şi aşteptăm să se apropie ziua unui nou şi sfânt pământ românesc, în care va domni, cu adevărat, neprihănirea. Căci „vinul cel nou" al izbăvirii Neamului, ne atrage atenţia Domnul Iisus, nu se poate turna în „burdufuri vechi".