Lupta de clasă în URSS în anii 20 și în 1972 (TRIFONOV 1978)

<
(...) El unul știe ce înseamnă să seceri dușmanii. Nu i-a tremurat mîna cînd i s-a poruncit - căsăpește! La Cernigov, înainte de a pleca la studii, a lucrat într-un detașament cu destinația specială din „Gubcek”*. Ganciuk era un cuvînt care-i speria pe dușmani. pentru că el nu știa ce-i șovăiala, nici ce-i mila. Și cînd, odată, tatăl lui, pe atunci foarte bolnav, l-a rugat pentru un popă - acela era bănuit pentru legături cu o bandă - Ganciuk l-a refuzat; dușmanul - un lup în blană de oaie, a fost strivit o dată cu bandiții, căci avea pe conștiință sîngele unor soldați din Armata Roșie, iar cu propriul său tată s-a certat de moarte și nu s-au mai împăcat niciodată. Iată cum se rezolvau pe atunci problemele. Iar acum? Pe cine are intenția să-l distrugă tovarășul Dorodnov? Află deci: cauzele sînt cu mult mai profunde. Și din nou rămîi în admirația lui Marx, care cu geniul său știa să vadă în fiecare fenomen, în fiecar fapt de viață esența dialectică deși de clasă. Tocmai acest lucru, dragă Dima, trebuie să ți-l însușești, ca să stai bine înfipt pe picioarele tale. În anii douăzeci, Dorodnov a încasat-o zdravăn, el era „tovarăș de drum”**, deci, bineînțeles, fără de partid, scria niște aiureli în spiritul smenovenovost, într-un cuvînt un element mic-burghez, tipic, care se camuflase în spiritul acelei epoci cînd se organizau numeroase edituri-cooperative și particulare, existau grupulețe și revistuțe cu programe dubioase; păcat că nu i-am dat atunci la cap. Ne-a scăpat, s-a strecurat, s-a vopsit în altă culoare, s-a dat la fund, ca mulți alții, pentru ca acum să iasă la suprafață într-o nouă calitate. Îți vine să rîzi, el să mă învețe pe mine ce este marxismul! Un licean nesiprăvit cu mentalitate ascunsă de cadet, sau de colaborator al ziarului „Novoe Vremea”, auzi! mă acuză pe mine că subapreciez rolul luptei de clasă... Păi să se roage domnului că nu mi-a căzut în mînă anii douăzeci, L-aș fi  împușcat ca pe un dușman! Aici e greșeala fundamentală: stihia mic-burgheză nu a fost distrusă pînă la capăt. Acum cînd orînduirea socialistă s-a consolidat, cînd marile încercări au rămas în urmă și a venit vremea să culegem roadele, au ieșit la iveală din diferite vizuini, mascîndu-se în fel și chip, cei ce n-au fost stîrpiți în anii aceia... E adevărat, se prefac a fi ultrarevoluționari, au în gură numai citate din Marx, din Vladimir Ilici, se dau constructori ai lumii noi, dar esența lor - caracterul lor burghez împuțit - iese la suprafață. Apucă, înghit, se îndoapă, se îmbuibă și apoi se mai și răfuiesc cu cei care le dădeau la cap în anii douăzeci. Ticăloșii ăștia speră să-și ia revanșa. Dar sînt lipsiți de har, niște ignoranți. Nu înțeleg un adevăr cît se poate de ismplu, că burghezia este lichidată ca clasă, că nu mai are și și nu-și va mai găsi niciodată loc pe pămîntul rusesc. Apropo, Sonia ne-a comunicat ceva cu privire la hotărîre importantă. Într-adevăr e așa? Planul transformării revoluționare a familiei Ganciuk? Dacă așa stau lucrurile, să mai bem un păhărel pentru acest plan minunat...

* Gubcek = Gubernskaia Cerezvîcianaia Komissia = Organele de Securitate ale Guberniei. (n. tr.)
** „Tovarăși de drum”, conform Hotărîrii de partid în probleme de literatură din 1945, erau numai scriitorii fără de partid care colaborau cu Puterea Sovietică și nu erau ostili ideilor revoluției (n. tr.).
(...)
>

SURSA
Iuri Trifinov, Casa de pe chei: Iuri Trifonov, Casa de  pe chei & Altă viață, trad. A. Nicolescu, ed. Eminescu, colecția Romanul de dragoste nr. 228, București, 1989, pp. 112-113.

Extrema dreaptă versus extrema stângă în secolul XX (CHIOVEANU 2003)

Mihai Chioveanu, Secolul XX - secolul extremelor?, „Sfera Politicii”, București, nr. 102-103, 2003, p. 67-

Puși în situația de a da un prim verdict asupra naturii secolului XX, nu puțini intelectuali au spus că acesta reprezintă, în primul rând, „o epocă a extremelor” (1). Alții au optat pentru formula „secolul totalitarismelor” (2) sau pentru cea a „secolului lagărelor” (3). Ironie a sorții, secolul abia încheiat riscă să rămână în istorie drept secolul comunismului și fascismului. Spun ironie a sorții pentru că astfel de judecăți de valoare din final par o încununare a eforturilor subtanțiale făcute atât de comuniști, cât și de fasciști, pentru a-și lăsa amprenta asupra acestui secol.

Desigur, atât comuniștii, cât și fasciștii, și-au dorit și imaginat o valoare pozitivă a sistemului și ideologiei lor „victorioase”, pe care au încercat să o universalizeze și să o impună în detrimentul celeilalte ideologii. Cu toate acestea, atât unii, cât și ceilalți, au reușit doar performanța de a rămâne în istorie și în memoria oamenilor, mai ales în cea a victimelor lor, drept cele mai traumatizante experiențe istorice ale modernității.

După colapsul în 1945, respectiv în 1989, al fascismului și nazismului, respectiv marxism-leninismului, a  celor mai de succes și reprezentative încarnări politice ale acestora, tot ce a mai rămas viu din trecutul fascist - atât în Vest cât și în Est, dar mai ales în Vest - și din cel comunist în Est, mai ales în Est, pentru că acest „rău  al secolului” își găsește cu greu locul în memoria Occidentului - este catastrofa umană absolută. Uciderea, în urma deciziei luate de oameni, a zeci de milioane de semeni pare a șterge cu buretele restul achizițiilor acestui secol al revoluțiilor științifice și tehnologice, al progresului material, al emancipării femeilor și al segregrării rasiale, al sfârșitului colonialismului etc. privită „dinspre partea omului”, sărbătoarea din final este încă umbrită de spectrele trecutului. Rămâne speranța într-un secol XXI mai bun, alimentată permanent de o doză în continuă creștere de wishful thinking, care nu poate elimina scepticismul, starea de neliniște, temerile generate de evenimentele recente, prea recente încă, ale secolului abia încheiat.

Nu știm cum va arăta în final secolul abia început. Astfel încât, singura comparație pe care o putem face pentru a caracteriza la scara istoriei secolul XX, este cea cu veacul anterior. Or, din această perspectivă, rezultatul este catastrofic. Masacrarea sistematică a omului de către om, ingineria sufletelor și trupurilor, negarea condiției umane și colapsul moral înspăimântă și adesea fac extrem de dificilă orientarea individului în istorie și confruntarea cu propria conștiință istorică.

Secolul abia încheiat reprezintă în bună măsură o perioadă de continuă regresie și o negare a standardelor finalului de secol XIX. Parțial, această bulversare a sistemului de valori ar putea explica faptul că nu puțini au fost aceia care au ajuns în diferite momente să „justifice” poziția și politica criminală a fasciștilor prin intermediul repulsiei acestora față de bolșevism. Sau, la polul opus, pe cea a comuniștilor prin repulsia față de fascism. Poate că tot această bulversare ar putea explica și de ce, deși ambele interpretări sunt extrem de eronate și nocive, de ce numai prima dintre ele este respinsă constant, cu argumente sau, unoeri, prin „reacții pavloviene” (4). Asta în timp ce cea de a doua pare a beneficia în continuare, chiar și după 1989, de o surprinzătoare credibilitate (5). Mai mult șio mai tragic, această din urmă „orbire”, caracteristică a stângii academice occidentale, motivată prin intermediul obsesiei față de nazism și al temerii că fascismul ar putea fi disculpat prin intermediul comunismului, maschează o problemă fundamentală ce ține de tarele unei părți a intelectualității secolului XX, dispusă judece totul doar pe baza vechilor loialități politice și axei stânga (bun) - dreapta (rău). Atât de impregnată în gândirea unora este această axă încât, odată prăbușit în 1989 comunismul, „speranța umanității”, unii reprezentanți ai stângii, pentru a se putea totuși orienta în politică și menține un oarecare echilibru, (...)

„Curajul unei hotărâri salutare” (GROSSU 1997)

 Sergiu Grossu, Curajul unei hotârâri salutare, „România liberă” București 25 noiembrie 1997 & „Cuvântul românesc” decembrie 1997

Scrisoare deschisă, adresată Mitropolitului Transilvaniei, Antonie Plămădeală  

Nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte cum şi când ne-am cunoscut, părinte Antonie. In ce mă priveşte, auzisem despre D-voastră numai cuvinte de laudă, rostite de arhimandritul Roman Braga în perioada detenţiei noastre, într-un lagăr din balta Dunării. Tăifăsuind, pe furiş, despre soarta şi viitorul Bisericii ortodoxe, a cărei subordonare la dictatul implacabil al Comitetului Central al Partidului comunist îl sângera sufleteşte, parcă îl aud şi acum mărturisindu-mi, cu o vădită mândrie: „Mai avem, totuşi, câţiva călugări mai tineri care vor salva Biserica din starea ei de actuală decadenţă: de pildă basarabeanul nostru Leonida Plămădeală, cu care am fost coleg de seminar şi la Chişinău, şi la Bucureşti, după pierderea Basarabiei, în 1944..."

Recâştigând libertatea, i-am pierdut urma fostului meu tovarăş de suferinţă, devenit între timp parohul unei biserici din judeţul Bihor. In schimb, prin preajma anilor 1966-1967, iată-mă telefonând la secretariatul Institutului Teologic din Bucureşti, ca să ştiu dacă mai pot să-mi continui studiile şi ce trebuie să fac pentru a da examenele anilor 3 şi 4, în vederea obţinerii diplomei de licenţă. La telefon eraţi D-voastră, care mă cunoşteaţi din articolele şi poeziile pe care le publicam în ziarul Basarabia Literară, când vă aflaţi încă elev la seminarul din Chişinău. Ne-am apropiat, sufleteşte, destul de repede, şi mi-aţi fost de mare ajutor, în special în problema dificilă a examenului de limbă greacă...

În toamna anului 1968, de comun acord cu soţia mea, ne-am hotărât să ne refugiem, la prima ocazie, în Franţa. Deşi eram licenţiat în Filosofie şi în Filologia modernă, ţineam tare mult să-mi iau şi diploma în Teologie. Însă rectorul Institutului - diaconul Nicolae Nicolaescu - s-a opus, neacceptând „o sesiune extraordinară" numai pentru mine, cu recomandarea: "Dacă ăl mare îţi aprobă cererea, atunci se poate..." De altfel, aţi asistat şi D-voastră la această întrevedere de pomină. Am apelat la fostul mitropolit al Bucovinei, Tit Simedrea, duhovnicul patriarhului Justinian, care a reuşit să-mi obţină aprobarea. Şi cu cererea mea purtând semnătura „ălui mare" am alergat la Institut, am bătut la uşa direcţiei şi i-am întins păr. Nicolaescu mult aşteptata aprobare, în prezenţa D-voastră. Nici n-a vrut să audă de această aprobare. „Ce face?" s-a răţoit la mine. "Dar mi-aţi spus că..." "Lasă-mă în pace cu... Prea Fericitul..." Şi-a pus mâna pe telefon, să vorbească, mânios foc, cu Departamentul Cultelor. Reţin doar atâta: „Ori Grossu, ori eu!" Apoi a telefonat şi la patriarhie, la secretarul patriarhului, preotul Cazacu, i-a spus ce i-a spus, şi m-a trimis din nou la el, ca să-1 aud zicându-mi fără nici o jenă: „Asta-i situaţia! La revedere!"

Printr-un medic, prieten, am reuşit să trec pragul Departamentului Cultelor, cu dorinţa rezolvării acestui „incident" neplăcut. Persoana care m-a primit, şi căreia i-am relatat păţania mea, nu era altcineva decât directorul Nencev (devenit, mai târziu, Nenciu). El mi-a vorbit în termeni excelenţi de D-voastră, „un fost puşcăriaş, care va ajunge foarte repede departe..." Şi nu s-a înşelat, pentru că, într-adevăr, în foarte scurt timp, aţi ajuns, cu binecuvântarea partidului comunist, foarte departe": mai întâi devenind „Prea Sfinţitul Episcop Antonie Ploieşteanul, vicar patriarhal", ales nu de către „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române", cum v-aţi exprimat în cuvântul de mulţumire adresat Preşedintelui Departamentului Cultelor, ci de Comitetul Central al Partidului Comunist, pe care l-aţi asigurat de sentimentele deplinei loialităţi, în spiritul datoriei de bun cetăţean care îşi iubeşte Patria şi se identifică cu năzuinţele şi idealurile ei" (Cf. „Biserica Ortodoxă Română", Nr. 11-12/1970). Nu vă gândeaţi nici la patria cerească", nici la ,Jmpărăţia lui Dumnezeu", ci „respectul" şi „iubirea" o manifestaţi faţă de patria noastră socialistă", cu ale cărei idealuri anticreştine v-aţi identificat de-a lungul anilor de regim totalitar.

Sunt sigur că l-aţi citit pe Nicolae Berdiaev, celebrul filosof creştin rus, după care comunismul este „duşmanul oricărei forme de religie, şi în mod special al creştinismului", deoarece „vrea să devină el însuşi o religie, pentru a lua locul creştinismului". Sunt sigur că aţi făcut experienţa comunismului în Basarabia, când eraţi adolescent; iar mai târziu, în închisoare sau în lagăr, v-aţi putut da seamă că, de la începuturile sale, comunismul s-a arătat a fi o religie intolerantă şi fanatică - religia urii şi a luptei de clasă - care, de la Revoluţia din Octombrie încoace, în ce priveşte Uniunea Sovietică, şi de la 23 August 1944, în ce priveşte ţara noastră, s-a luptat să-şi instaureze „dictatura proletariatului" şi cultul mincinos al materialismului ateu, făcând uz de teroare, de persecuţii sângeroase, de temniţe şi lagăre de exterminare.

Cum de-aţi uitat că-n perioada anilor '50, când, în virtutea unei logici dialectice demenţiale, „năzuinţele şi idealurile" României socialiste, glorificată de D-voastră, au provocat prigonirea şi decimarea celor mai nobili fii ai Bisericii ortodoxe: mitropoliţi şi episcopi, preoţi şi călugări, pentru „vina" că se opuneau - prin credinţa lor fierbinte - la asalturile vehemente ale ateismului marxist-leninist, iar prin viaţa lor spirituală contracarau eforturile Partidului de pângărire a unei societăţi „socialiste", lipsită de cele mai elementare drepturi ale omului? Cum de-au putut ţâşni, fără nici o sfâşiere de inimă, „sentimentele deplinei loialităţi" faţă de un regim care a permis arestarea, prin agenţii Securităţii, încă din 1952, a peste 150 de preoţi recalcitranţi, respectiv care se arătau refractari noii Legi a Cultelor, campaniei pentru apărarea Păcii, cursurilor de reorientare politică a preoţimii ortodoxe sau citirii „pastoralelor" pro-comuniste de la amvonul bisericii? Cum de nu vă este ruşine, măcar astăzi (fiindcă în anii puterii ceauşiste v-a fost ruşine de Evanghelia lui Hristos, contrariu îndemnului sfântului Pavel), de atitudinea slugarnică de ieri, purtând amprenta servilismului întregii ierarhii ortodoxe, înfeudată unei politici agresiv duşmănoase obiectivelor credinţei noastre în Iisus Hristos? Şi cum - şi de ce -, întocmai foştilor patriarhi Justinian Marina şi Justin Moisescu, precum şi-a celui încă în viaţă, n-aţi încetat să declaraţi, în nenumăratele turnee întreprinse în Occident, cu o consecvenţă de-a dreptul marxistă, că în România dictaturii personale a lui Nicolae Ceauşescu şi-a familiei sale, există o libertate religioasă autentică, negând existenţa unei Biserici ortodoxe persecutate, răstignită de către duşmanii lui Dumnezeu şi-ai neamului din care faceţi parte?

Nu-mi vine să cred că veţi tăgădui aceste două exemple de servilism ecleziastic, descoperite în dinamica D-voastră activitate religioasă dinaintea aşa zisei Revoluţii din luna Decembrie 1989:

1) În ziua de 4 Iunie 1975, la cea de a 26-a conferinţă teologică interconfesională, care s-a ţinut la Institutul teologic protestant din Cluj-Napoca, având ca temă „Biserica şi aspiraţiile popoarelor spre independenţă", aţi făcut parte din prezidiul reuniunii, în calitate de episcop vicar patriarhal, alături de alte figuri proeminente: rectorul Institutului Teologic din Bucureşti, pr. Mircea Chialda, rectorul Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, pr. Isidor Todoran; rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic din Alba-Iulia, pr. I. Nemecsek; rectorul Institutului Teologic Protestant din Cluj-Napoca, profesor K. Rapp etc. Cu această ocazie, aţi vorbit pe larg, în spirit marxist, despre „Teologiile vremii noastre", insistând asupra a două feluri de teologii: „teologia eliberării" şi „teologia revoluţiei", fără a neglija inovaţia pe care aţi prezentat-o în teza de doctorat şi anume: „teologia diakoniei mutuale ale oamenilor". Concluzia? „Noi nu putem vorbi de Dumnezeul cel drept, sprijinind o societate nedreaptă".

2) La 11 Mai 1976 s-a organizat la Bucureşti o altă conferinţă teologică interconfesională, la care aţi participat din nou şi când s-a discutat, cu o descalificabilă ardoare, despre „a cincia adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Nairobi". Din buletinul trimestrial de Ştiri ale Bisericii ortodoxe române (Aprilie-Septembrie 1976) am aflat darea de seamă a discuţiilor acestei „importante" întruniri, din care citez câteva fraze zornăitoare, pe care le-aţi aplaudat, fiindcă se potriveau cu propria D-voastră gândire: principala noastră datorie este de a lucra la respectarea drepturilor omului acolo unde ne aflăm. (...) Noi înţelegem prin libertatea religioasă, libertatea de a avea sau adopta, la alegere, o religie sau o credinţă, precum şi libertatea de a trăi, în mod individual sau colectiv, în mod public sau în particular, apărarea, practica şi învăţământul acesteia..."

Tare-aş vrea să ştiu, părinte Antonie, ce-aţi făcut, ce iniţiativă aţi declanşat, laolaltă cu prea cuvioasele feţe ierarhice de pe Dealul Patriarhiei, întru respectarea dreptului omului credincios din România comunistă, adică „acolo unde ne aflăm "1 Aţi fost şi rectorul Institutului Teologic Ortodox din Capitală, nu-i aşa? Ce mă­suri aţi luat ca să se respecte dreptul tânărului student la învăţământul apologetic, de apărare a credinţei împotriva tancurilor marxism-leninismului, sau dreptul său inalienabil la învăţământul misticei creştine, când amândouă aceste materii, indispensabile formării spirituale a viitorilor slujitori ai altarului, au fost excluse din programele institutelor teologice, fără ca Sfântul Sinod, în care aţi avut întotdeauna un cuvânt hotărâtor, sa reacţioneze câtuşi de puţin?

Cât despre „dreptul la libertatea religioasă'' în societatea comunistă din România, pe care aţi proslăvit-o şi-n ţară şi peste hotare, acest „drept n-a existat niciodată. Fiindcă intoleranţa religioasă, instaurată de P.C.R. cu sprijinul nelimitat al patriarhului Justinian Marina, a lovit, în primul rând, în Biserica greco-catolică, lichidând-o pur şi simplu, la 1 Decembrie 1948, iar cinci episcopi uniţi - din cei şase, ridicaţi de organele poliţieneşti între 27 şi 29 Octombrie - s-au stins în închisoare, în urma unor torturi oribile. Fiindcă mai târziu, pe baza Decretului Nr. 410/19 Noiembrie 1959, s-a abătut năpasta asupra universului paşnic al mănăstirilor ortodoxe, şi-un mare număr de lăcaşuri sfinte au fost închise, cu aprobarea tacită sau chiar din ordinul unor prelaţi, câştigaţi pentru cauza comunistă. Fiindcă o noapte, insuportabil de grea, apăsa creştinătatea românească: călugări şi preoţi nevinovaţi putrezeau în bezna temniţelor, sub privirile indiferente ale ierarhilor lor; difuzarea de biblii şi de literatură creştină era considerată delict şi se pedepsea cu ani grei de puşcărie. Cât priveşte mişcarea duhovnicească Oastea Domnului, pe care în prezent o „agreaţi" cu o vădită diplomaţie, i-aţi luat vreodată apărarea, ca mitropolit al Transilvaniei, când i se refuza dreptul la trăirea „în colectiv" a credinţei strămoşeşti sau la propovăduirea „în mod public" a Evangheliei? Când însuşi D-voastră nu-i recunoşteaţi dreptul la existenţă, iar astăzi o umpleţi de binecuvântări?

Scriam, în N-rul de pe luna Octombrie 1975 al ziarului Catacombes pe care-1 publicam la Paris, împreună cu soţia mea, că un nou spirit teologic domină, de-aproape treizeci de ani, gândirea ortodoxă conformându-se doctrinei oficiale a regimului comunist; că există, ca atare, în cadrul Bisericii Ortodoxe din România, teologi marxişti care, cu abilitate teleghidaţi de Comitetul Central al P.C.R.-ului, nu se sfiesc, ca pretinşi apostoli ai lui Hristos, să se laude a fi „angajaţi să cerceteze în Revelaţia divină bazele acestei tologii de cooperare a Bisericii cu eforturile care se fac (înţelegem de către partid), pentru fericirea poporului" (Cf Biserica ortodoxă română în 1973, Bucureşti, 1974, pag. 6-9). "Noua teologie, de obedienţă moscovită, se declară orientată spre angajamentul complet al Bisericii în lupta pentru pace şi progres" chemată fiind să răspundă „imperativelor vremii" (Ibidem).

Până şi un teolog de valoarea preotului profesor Dumitru Stăniloae va scrie în Ortodoxia, revista Patriarhiei române (Nr. 1/ Ianuarie-Martie 1963), că „astăzi" (deci sub regimul comunist), prin detaşarea poporului nostru de regimul de stăpânire a bunurilor materiale informă egoistă, exclusivistă, s-au creat în ţara noastră condiţiile pentru o viaţă superioară de comunitate"; că tot „ceea ce a încercat creştinismul la început, dar ceea ce a trebuit să abandoneze după ce s-a răcit dragostea şi au intrat în el oameni cu proprietăţi mai mari (...) aplică azi pe o scară largă, pentru toată lumea, o serie de popoare, între care şi poporul nostru", deoarece este vorba de „o viaţă cu totul nouă, ale cărei nobile năzuinţe creştinii le înţeleg..."

Astfel a fost jalonat, încetul cu încetul, drumul spre o temeinică teologie marxistă, după cum reiese şi din cartea D-voastră „Biserica slujitoare", pe care prietenul de altădată, arhimandritul Roman Braga, o considera într-un articol, publicat de mine în foaia trimestrială Iisus Biruitorul (Nr. 1/ Ianuarie-Martie 1976), drept „cea mai perfectă demonstraţie teologică a socialismului de tip comunist", adăugând: „Preasfinţitul Antonie nu numai că vede în Sf. Ioan Gură-de-Aur un precursor al marxismului, ci chiar scoate, din predicile lui „teoria plus valorii", ocupându-se pe larg de critica socială în opera Sfinţilor Părinţi. Dar uită să spună că Sf. Ioan Hrisostom nu s-a făcut lingăul împăraţilor bizantini, cu toate că aceştia erau creştini, ci a criticat regimul din propria lui ţară". Sursa acestei abominabile şi neevanghelice „teologii marxiste" aţi găsit-o, neîndoielnic, în revista patriarhatului de la Moscova, a cărei orientare politică i-o dicta Kremlinul, pentru „adaptarea ortodoxiei ruse la noile condiţii sociale", aşa cum sublinia celebra revistă oficială a ideologiei marxist-leniniste din URSS, Nauka i Relighia (Ştiinţă şi Religie), în Nr. 4/ 1969. Ca peste o lună, în aceeaşi publicaţie ateistă, să se spună de-a dreptul: „Concepţia de creştinism comunist este sâmburele interpretării sociale a ortodoxiei ruse (...) Creştinismul comunist incită pe credincioşi să participe la lupta pentru socialism". Ceea ce aţi făcut D-voastră, părinte Antonie, mai întâi ca să urcaţi treptele ierarhiei binecunoscute, şi apoi să rămâneţi în continuare mitropolit, bucurându-vă de toate avantajele şi privilegiile înşirate într-o scrisoare curajoasă, de un preot curajos din judeţul Prahova, scrisoare ce mi-a parvenit, cu ani în urmă, în Franţa, şi care este foarte edificatoare: „Episcopii ortodocşi au suprimat orice educaţie religioasă din biserică, iar Statul intensifică lupta antireligioasă. Ei vor să adoarmă conştiinţa credincioşilor prin  minciunile difuzate cu orice ocazie -la toate conferinţele preoţeşti, în pastorale, la şedinţele de organizare bisericească, la aniversări —, că astăzi ne bucurăm de cea mai mare libertate. Conducerea Bisericii ortodoxe române se luptă să formeze omul nou cu o conştiinţă socialistă, aşa cum orientează pe preoţi la conferinţe şi cum se scrie în revistele bisericeşti. Dacă credincioşilor le dăunează aceste minciuni oficiale, ele sunt în interesul Statului şi al salariaţilor Bisericii. Episcopii şi preoţii au acceptat atâta făţărnicie, ca să folosească din două părţi să menţină încrederea în ea a credincioşilor sinceri şi să se pună bine cu Statul, pentru a-şi menţine posturile care le aduc un trai de huzur..."

"Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce-ai făcut" citim undeva, în Biblie. Nu se poate să vă fi scăpat îndemnul acesta, părinte Antonie. Eu merg mai departe şi vă sugerez să meditaţi la dojana, ne care o rosteşte Dumnezeu, tot prin pana proorocului Ieremia: preoţii n-au întrebat: Unde este Domnul? Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi..." (IEREMIA, 2. 8). Cum staţi, din punct de vedere duhovnicesc, înaintea Celui Atotputernic? Credeţi că este suficient să rostiţi, cum. scrie în „Cuvântul Pastoral" al Sf. Sinod: „Libertatea pe care o avem acum, iubiţii noştri, trebuie să o folosim, mai întâi, pentru a ne lepăda de tot ce a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele noastre din anii dictaturii"? Şi vă întreb, de la inimă la inimă: S-a produs, cu adevărat, în sufletul D-voastră, această lepădare! Aţi coborât în adâncimile fiinţei vătămată de atâtea compromisuri şi abdicări, după cum o cere Tatăl cel Ceresc, în cartea proorocului Ezechiel? Aţi săpat în „peretele" conştiinţei, ca să vedeţi: „urâciunile cele rele" (EZECHIEL, 8. 8-9)? La ce vă poate folosi „libertatea" de care vă bucuraţi acum, dacă nu ajungeţi la libertatea interioară a sufletului, care se capătă prin intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt, ca să puteţi rosti cuvintele ca Ezra: "Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri" (EZRA, 9.6). Sau să mărturisiţi, întocmai bătrânului Iov, strigând la Dumnezeu: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă."

Ca încheiere, ţin să apelez la cuvintele înţelepciunii spirituale ale marelui Soljeniţân, respectiv: "Noi nu putem, noi nu vrem să credem că piedicile exterioare sunt mai tari decât spiritul nostru." Deoarece, tot el adaugă, conformându-se revelaţiei Sf. Scripturi: „Cel care este lipsit de orice forţă materială, câştigă întotdeauna biruinţa prin jertfă."

De aceea, vă implor, în Numele Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, să lăsaţi la o parte jena unei atitudini categorice, referitor la compromisurile repetate de ierarhia B.O.R. de-a lungul celor 45 ani de subordonare la politica anticreştină a partidului comunist român, şi - în plin Sinod - să cereţi tuturor ierarhilor care nu s-au ruşinat să facă parte din Frontul Unităţii Socialiste, patronat de Nicolae Ceauşescu şi clica lui de despoţi netrebnici, repet, să cereţi, cu lacrimi de adevărată căinţă, ca împreună cu D-voastră să-şi dea demisia, retrăgându-vă în mănăstirile unde au fost surghiuniţi episcopii greco-catolici, semenii D-voastră întru Hristos, după desfiinţarea samavolnică a Bisericii lor martirizate. Prin gestul acesta surprinzător, prin curajul acestei hotărâri salutare, aţi deschide noi şi binecuvântate pârtii de trezire spirituală în ţara nevindecată pe deplin de rănile descreştinării. De fapt, nu este vorba de curaj, ci de bun simţ. Câtă vreme sfântul din Tars, inegalabilul atlet al lui Hristos, care a fost Pavel, recunoştea şi mărturisirea: „Nu sunt vrednic să port numele de apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Hristos!", de ce n-aţi spune şi D-voastră şi toţi ceilalţi ierarhi, care v-aţi compromis, colaborând cu regimul comunist, prigonitor al creştinităţii din România: "Nu mai suntem vrednici să purtăm numele de episcop, de mitropolit sau patriarh ", fiindcă în noaptea arestării, a judecării şi-a condamnării la moarte a Mântuitorului de către Securitatea comunistă şi propaganda ateistă din ţara subjugată, ne-a fost frică până şi de nişte slugi ale poliţiei politice, n-am luat apărarea lui Hristos şi ne-am lepădat de El, scuzându-ne: "Nu cunoaştem pe omul acesta!" Şi astfel, cerând iertare lui Dumnezeu pentru „tot ce-a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele " pe care le-aţi săvârşit în anii dictaturii, v-aţi răscumpăra şi tăcerile, şi şovăielile, şi abdicările, şi trădările, măcar acum, când „noaptea aproape a trecut şi aşteptăm să se apropie ziua unui nou şi sfânt pământ românesc, în care va domni, cu adevărat, neprihănirea. Căci „vinul cel nou" al izbăvirii Neamului, ne atrage atenţia Domnul Iisus, nu se poate turna în „burdufuri vechi".

 

Critica și autocritica comunistă (NOVAC 1994)

Constantin Novac, Stări de spirit, „Tomis”, martie 1994

CRITICA ȘI AUTOCRITICA. Conceptualizate ideologic de către clasicii marxism-leninismului, și traduse în practică de activiști la toate nivelele vieții de partid, critica și autocritica erau socotite instrumentele de bază ale pedagogiei revoluționare. Orice referat, raport, dare de seamă, autobiografie, plan de măsuri etc avea în vedere dozarea judicioasă a celor două atitudini; orice ins chemat să-și dea cu părerea în fața instanței partinice trebuia să dovedească, prin modul în care critica pe alții și se autocritica, nivelul său ideologic. Reprezentantul eșalonului superior, asistent obligatoriu la dezbateri, era cel care, la sfârșit, aprecia calitatea muncii educative a organizației de bază analizată după gradul de combativitate al componenților acesteia. De cele mai multe ori se considera că mai este loc pentru mai bine, se înfiera cocoloșirea lipsurilor, în mod deosebit se constata spiritul călduț, atmosfera de automulțumire, de culcare pe laurii succeselor, de complacere în.

Demontând mecanismul acestor instrumente de edificare a omului nou, se pot desluși două elemente, doi factori cu valoare operațională: obiectiv și subiectiv. Recomandabil era ca în ambele ipostaze, de critic și de autocritic, să treci repede peste evocarea factorului obiectiv, factor care, cu timpul, a devenit monopolul aproape exclusiv al Centrului, singurul socotit capabil să realizeze complexitatea fenomenului social-economic. În fapt, monopolizarea de către eșaloanele superioare a dreptului de interpretare ai factorilor obiectivi ai insucceselor eșecurilor, exprima grija puterii de a nu se lăsa supusă judecății publice. Tendința de monopolizare a dreptului la invocare a factorilor obiectivi de (ne)dezvoltare socială se împletea armonios cu unilateralizarea fluxului critic; statuar, oricine putea critica pe oricine, dar cine era nebun să scuipe-n sus? Astfel încât, pe scara ierarhică a partidului unic, cu cît urcai, cu atât îți sporeau prerogativele critice, jupiteriene, și cu  tot atât îi puteai permite să-ți diminuezi pornirile autocritice. Sigur că erau împrejurări în care, odată devenit incomod, indiferent de poziția în partid, puteai deveni ținta atacurilor demolatoare din orice direcție, numai că regia era dinainte asigurată. O critică dirijată, echivalentă cu o salvă într-un ins deja mort. Spectacole înscenate tot mai rar, de aceeași teamă de a nu stârni apetitul vindicativ al masei, înlocuite cu decizii de cabinet și incriminări postume.

Se făcea așadar că viziunea filozofică atotintegratoare, imună la conjunctural, devenea apanajul vârfurilor, în timp ce viziunea morală, îngustă, cârcotașă, contradictorie ca și viața însăși era lăsată în seama plebei proletare. Acesteia îi rămânea autocritica tip autoflagelare și, eventual, până la un punct, critica în delațiune.

În ce mă privește, chestia cu autocritica m-a preocupat întotdeauna ca o posibilă cale de pătrundere în caracterul individului. Departe de a fi o armă educativă, autocritica - similară, într-o latură a sa, cu spovedania, dar mai complicată pentru că presupunea imperativ aprecierea proprie a păcatelor, integrarea acestora într-o conduită cu care tu însuți te declarai în dezacord - devenea un spectacol public. Cenușă-n cap. Autobiciuire sau autolapidare cu martori. Masochism. Nu prea tare, ca să nu mori, nici prea blând, ca să nu fii acuzat de lipsă de combativitate. Am asistat la autosalvări miraculoase ale unor căuzași care, puși la zid pentru greșeli reale, au executat un dans funambulesc colosal, au cântat cu atâta aplicație aria ipocriziei, încât au ieșit din dandana mai curați decât spectatorii la supliciu. După cum inși onești, acuzați de păcate imaginare, incapabili, vai lor, de temenele și duplicități, au fost aspru sancționați pentru că nu și-au revizuit poziția, fie din miopie politică, fie din lipsă de fermitate revoluționară. Tablele morale deveneau cărți de joc, recuzită ideologică. Ți se oferea posibilitatea de a fi admirat pentru ura pe care ți-o purtai, pentru vehemența cu care te făceai țăndări. Concurență neloială între integri, cinstiți și lichele. Și nici atunci nu era întotdeauna treaba încheiată, nu ieșeai definitiv din clinch. Cu stigmatul pe frunte, o lungă perioadă de penitență te apropia din nou, treptat, de tovarășii de muncă și luptă, gata să te otânjească la prima abatere, cu o mustrare scrisă, un vot de blam cu avertisment sau o excludere cu zurgălăi.

Critica și critica s-au dovedit în fond instrumente educative la fel de absurde pe cât de absurd era conceptul omului nou, pentru a cărui edificare fuseseră inventate.

Hermeneutica (CONSTANDACHE 1994)

Gheorghe G. Constandache, Raționalitate. Limbaj. Decizie. Antologie tematică, selecție, trad. și note  G. G. C., Ed. Tehnică / seria Interferențe, București, 1994

(....)

Ireductibilitatea științelor umane la modelele generale ale științelor naturale este din nou configurată prin acest caracater semnificativ și teleologic, interesat și ideologic al fenomenelor sociale. De aici decurg noi raporturi de opoziție, dar și de complementaritate între științele naturii și cele ale omului. Cea mai mare parte a lucrărilor școlii din Frankfurt (Adorno, Habermas, Appel) se situează la frontiera dintre hermeneutică și critica ideologiilor. Într-adevăr, critica ideologiilor este o modalitate a hermeneuticii, întrucât explicarea fenomenelor sociale presupune interepretarea semnificațiilor culturale ce exprimă interesele generatoare ale activității cognitive.

Astfel, hermeneutica „metodică” poate intra în dezbarere cu știința lingvisticii, cu analiza conceptuală, cu structuralismul și cu marxismul, continuând totodată dialogul său cu hermeneutica „ontologică”.

„Uranus-Gherla, via Salcia” (MIHALCEA 1991)

 Alexandru Mihalcea, Uranus-Gherla, via Salcia. Vieți amânate, Ex Ponto, Constanța, 2005, 328 p.

5 Uranus-Gherla, via Salcia

296 Postfață: septembrie 1990 - 14 februarie 1991, Constanța - Anvers - Corint

299 Anexa: Constanța, 1 aprilie 1991

327 Prefață: Geneza cărții, iulie 2005

coperta 4: A. M. (născut la 13.08.1936, București, fiu de învățători) a intrat în 1953 la Facultatea de ziaristică a Universității „C. I. Parhon”, abandonată în anul II, de scârbă de cursurile de marxism-leninism stalinism ale prof. L. Tismăneanu. Arestat, condamnat pentru uneltire împotriva statului (1959-1963); după eliberare va lucra , scurtă vreme, ca muncitor necalificat. Între 1971-1974 este redactor la revista „Tomis”. În 1990 devine corespondentul „României libere” la Constanța.
Titus Rusu evocă astfel geneza cărții și întâlnirile din atelierul maestrului Constantin Georgescu: „Câțiva amici se retrăgeau din lumea dezlănțuită în intimitatea acestuia. De regulă, veneau duminică dimineața. Iarna îl găseam pe eremit îmbrăcat în cojoc, cu căciulă pe cap, pictând. Vara ne umfla râsul, când îl găseam cu ușa atelierului deschisă, ascultând Europa liberă. Se auzea de afară. Artiștii care mișunau prin zonă se obișnuiseră. Lipsit parțial de auz, maestrul, din comoditate, nu-și punea aparatul auditiv și dădea sonorul la maximum... Mihalcea, personaj balcano-levantin, euforizat, povestea cu vervă din peregrinările prin pușcăriile patriei. Îl asemuiam cu Pașadia din Craii de Curtea Veche. Ne recita versurile unui cântec al studenților din lagărul de la Stoenești, din Balta Brăilei. Uneori, după câteva pahare, din euforic, Sandu devene taciturn, cu privirea fixă. Mi-l imaginam în haine vărgate. Aveam în față un zek... Când, după revoluție, am citit „Jurnal de ocnă” (Ed. Albatros, 1994), îtâmplrile și personajel îmi erau demult cunosute , din atelier.” ( „Tomis”, nr. 4, aprilie 2003)