Constantin Novac, Stări de spirit, „Tomis”, martie 1994
CRITICA ȘI AUTOCRITICA. Conceptualizate ideologic de către clasicii marxism-leninismului, și traduse în practică de activiști la toate nivelele vieții de partid, critica și autocritica erau socotite instrumentele de bază ale pedagogiei revoluționare. Orice referat, raport, dare de seamă, autobiografie, plan de măsuri etc avea în vedere dozarea judicioasă a celor două atitudini; orice ins chemat să-și dea cu părerea în fața instanței partinice trebuia să dovedească, prin modul în care critica pe alții și se autocritica, nivelul său ideologic. Reprezentantul eșalonului superior, asistent obligatoriu la dezbateri, era cel care, la sfârșit, aprecia calitatea muncii educative a organizației de bază analizată după gradul de combativitate al componenților acesteia. De cele mai multe ori se considera că mai este loc pentru mai bine, se înfiera cocoloșirea lipsurilor, în mod deosebit se constata spiritul călduț, atmosfera de automulțumire, de culcare pe laurii succeselor, de complacere în.
Demontând mecanismul acestor instrumente de edificare a omului nou, se pot desluși două elemente, doi factori cu valoare operațională: obiectiv și subiectiv. Recomandabil era ca în ambele ipostaze, de critic și de autocritic, să treci repede peste evocarea factorului obiectiv, factor care, cu timpul, a devenit monopolul aproape exclusiv al Centrului, singurul socotit capabil să realizeze complexitatea fenomenului social-economic. În fapt, monopolizarea de către eșaloanele superioare a dreptului de interpretare ai factorilor obiectivi ai insucceselor eșecurilor, exprima grija puterii de a nu se lăsa supusă judecății publice. Tendința de monopolizare a dreptului la invocare a factorilor obiectivi de (ne)dezvoltare socială se împletea armonios cu unilateralizarea fluxului critic; statuar, oricine putea critica pe oricine, dar cine era nebun să scuipe-n sus? Astfel încât, pe scara ierarhică a partidului unic, cu cît urcai, cu atât îți sporeau prerogativele critice, jupiteriene, și cu tot atât îi puteai permite să-ți diminuezi pornirile autocritice. Sigur că erau împrejurări în care, odată devenit incomod, indiferent de poziția în partid, puteai deveni ținta atacurilor demolatoare din orice direcție, numai că regia era dinainte asigurată. O critică dirijată, echivalentă cu o salvă într-un ins deja mort. Spectacole înscenate tot mai rar, de aceeași teamă de a nu stârni apetitul vindicativ al masei, înlocuite cu decizii de cabinet și incriminări postume.
Se făcea așadar că viziunea filozofică atotintegratoare, imună la conjunctural, devenea apanajul vârfurilor, în timp ce viziunea morală, îngustă, cârcotașă, contradictorie ca și viața însăși era lăsată în seama plebei proletare. Acesteia îi rămânea autocritica tip autoflagelare și, eventual, până la un punct, critica în delațiune.
În ce mă privește, chestia cu autocritica m-a preocupat întotdeauna ca o posibilă cale de pătrundere în caracterul individului. Departe de a fi o armă educativă, autocritica - similară, într-o latură a sa, cu spovedania, dar mai complicată pentru că presupunea imperativ aprecierea proprie a păcatelor, integrarea acestora într-o conduită cu care tu însuți te declarai în dezacord - devenea un spectacol public. Cenușă-n cap. Autobiciuire sau autolapidare cu martori. Masochism. Nu prea tare, ca să nu mori, nici prea blând, ca să nu fii acuzat de lipsă de combativitate. Am asistat la autosalvări miraculoase ale unor căuzași care, puși la zid pentru greșeli reale, au executat un dans funambulesc colosal, au cântat cu atâta aplicație aria ipocriziei, încât au ieșit din dandana mai curați decât spectatorii la supliciu. După cum inși onești, acuzați de păcate imaginare, incapabili, vai lor, de temenele și duplicități, au fost aspru sancționați pentru că nu și-au revizuit poziția, fie din miopie politică, fie din lipsă de fermitate revoluționară. Tablele morale deveneau cărți de joc, recuzită ideologică. Ți se oferea posibilitatea de a fi admirat pentru ura pe care ți-o purtai, pentru vehemența cu care te făceai țăndări. Concurență neloială între integri, cinstiți și lichele. Și nici atunci nu era întotdeauna treaba încheiată, nu ieșeai definitiv din clinch. Cu stigmatul pe frunte, o lungă perioadă de penitență te apropia din nou, treptat, de tovarășii de muncă și luptă, gata să te otânjească la prima abatere, cu o mustrare scrisă, un vot de blam cu avertisment sau o excludere cu zurgălăi.
Critica și critica s-au dovedit în fond instrumente educative la fel de absurde pe cât de absurd era conceptul omului nou, pentru a cărui edificare fuseseră inventate.
