duminică, 6 august 2017
vineri, 20 februarie 2009
„Politica Europeană de Vecinătate” (BALABAN 2009)
Constantin Gheorghe Balaban, Politica Europeană de Vecinătate. Note de curs, Editura Universitară, București, 2009
7 Obiectivele didactice ale cursului
8 Abrevieri
9 Cuvânt înainte
Secțiunea I.Politica Europeană de Vecinătate - o politică care încurajează prosperitatea, stabilitatea și securitatea în țările vecine UE, în interes comun
Secțiunea II.Politica Europeană de Vecinătate - Scopuri, principii, obiective, conținut.
Secțiunea III.Politica Europeană de Vecinătate - Documente de lucru
Secțiunea IV.Politica Europeană de Vecinătate în Raportul general 2007 și alte Comunicate ale Comisie
Secțiunea I.Dimensiunea geopolitică
Secțiunea II.Varietatea și intensitatea relațiilor UE cu noua sa vecinătate
Secțiunea I.Strategia PEV
Secțiunea II.Dimensiunea bilaterală a relațiilor externe ale UE cu noii săi vecini
Secțiunea III.Cum se implementează PEV?
Secțiunea I.Statele din noua vecinătate răsăriteană a UE
Secțiunea II.Relațiile dintre UE și Ucraina
Secțiunea III.Relațiile dintre UE și Republica Moldova
Secțiunea IV.Relațiile dintre UE și Belarus
Secțiunea I.Zona transcaucaziană - o zonă a competiției, ce conferă statelor în cauză un spațiul larg de manevră
Secțiunea II.Includerea statelor transcaucaziene - Armeniei, Azerbaidjanului și a Georgiei în PEV/ENP - un pas înainte în relațiile UE cu statele din Caucazul de Sud
Secțiunea III.Relațiile dintre UE și Georgia
Secțiunea IV.Relațiile dintre UE și Azerbaidjan
Secțiunea V.Relațiile dintre UE și Armenia
Secțiunea I.Obiective ale PEV în relația cu Rusia
Secțiunea II.Patru spații comune de cooperare între UE și Rusia
Secțiunea III.Evoluții ale cooperării UE-Rusia în cadrul Acordului de Parteneriat și Cooperare
Secțiunea IV.Parlamentul European despre relația dintre UE și Rusia
Secțiunea V.Rusia- partener strategic important pentru UE
Secțiunea VI.Un nou Acord de Parteneriat și Cooperare UE-Rusia
Secțiunea I.Regiunea Mediteraneană - zonă de importanță strategică pentru UE , identificată drept o prioritate în relațiile externe
Secțiunea II.Parteneriatul euro-mediteranean
Secțiunea III.Perspective asupra Summit-ului Euromed de la Barcelona
Secțiunea IV.Uniunea Mediteraneană - o nouă formă de asociere în zona Mării Mediterane
Secțiunea I.România apreciază pozitiv configurația finală a noii politici stabilită de European Neighbourhood Strategy Paper
Secțiunea II.Responsabilitatea României față de PEV ca parte integrantă a politicii externe comune a UE
86 Concluzii
89 Anexe (21)
120 Bibliografie
marți, 2 ianuarie 2007
Informarea cetățeanului la biblioteca publică locală („Lectura” 2007)
Dreptul la o corectă informare a cetățeanului, ca atribut fundamental al unei societăți democratice, este asigurat de legislația românească, după cum urmează: Constituția României, art. 31 și nr. Legea nr. 544 din 12 oct. 2001 privind liberul acces la informația de interes public.
Art. 31 din C. R. arată că: „(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit. (2) Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal. ”
Din L. 544 invocăm următoarele articole:
„Capitolul I, articolul 1
Accesul liber și neîngrădit la orice informație de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relației dintre autoritățile publice, în conformitate cu Constituția României și documentele internaționale ratificate de Parlamentul României.”
„Capitolul II, articolul 2, b)
Prin informație de interes public se înțelege orice informație care privește activitatea sau rezultă din activitatea unei autorități sau instituții publice, indiferent de suportul ori forma sau modul de exprimare a informației.”
În articolul 5 din același capitol se arată că autoritățile publice au obligația de a comunica informații despre structura lor organizatorică, datele de contact, programe și strategii proprii și, anual, un buletin informativ care să cuprindă aceste informații.
Numai în acest mod comunitatea locală poate înțelege strategiile de dezvoltare utilizate, se poate ralia acestea sau, dimpotrivă, le poate contesta.
În vederea realizării acestor obiective de diseminare a informațiilor cu caracter public, consiliile locale lucrează în parteneriat cu organizații care au servicii complementare de acest gen. Accesul la informația publică trebuie să fie oferit cu cel mai cost efectiv, într-un mod eficient și efectiv.
Centrele de informare pentru cetățean presupun „cooperarea între administrația locală numită și aleasă, instituții centrale existente la nivel local (direcțiile județene de muncă și ocrotiri sociale sau prefecturile), instituții de cultură, instituții economice, întreprinzători privați, toți actorii vieții economico-sociale și culturale din teritoriul respectiv.”
Dar centrele mai sus menționate se ocupă aproape exclusiv de informația despre activitățile primăriilor, consiliilor locale, consiliilor județene, prefecturilor.
Buletinele de informare pe care le emit anual structurile administrației locale ajung într-o mică măsură la cetățeni. Presa scrisă difuzează o parte din informația necesară comunității.
Toate acestea reprezintă neajunsuri pe care administrația locală nu le poate gestiona întotdeauna corespunzător.
În acest context, biblioteca publică de orice nivel - județean, orășenesc sau comunal - deține toate condițiile de a avea un rol principal în procesul de democratizare a accesului la informație și transparență în aducerea la cunoștință a actelor normative cu caracter local sau regional, rol asumat în mod tradițional exclusiv de media și, mai recent, de Internet.
Difuzarea de informații în mediul rural constituie, în general, o problemă. Bibliotecile comunale se implică în acest proces, având în vedere subordonarea lor la consiliile locale.
În ultimii opt ani, unele din bibliotecile județene românești și-au constituit propriile lor centre de informare comunitară care au în vedere toate aspectele vieții sociale din teritoriu, nu pentru a intra în „concurență” cu canalele de informare a informației mai sus invocate. Bibliotecile au gândit aceste tipuri de noi servicii ca o acțiune de complementaritate benefică pentru comunitate. Fiecare dintre centre a realizat anchete de opinie între utilizatorii, nonutilizatorii și potențialii utilizatori ai bibliotecii publice spre a afla la ce tip de informație sunt sensibili cetățenii din comunitatea locală. În funcție de răspunsuri, au pus accent pe date privind: piața muncii, protecția socială, instituțiile educaționale, reconversia profesională, educația permanentă etc. Un loc din ce în ce mai important are informația privind UE, la standardele Uniunii pentru toate sectoarele de activitate, la condițiile necesare integrării activităților economice românești în aceste standarde, proiecte finanțate de UE, fonduri nerambursabile de dezvoltare.
Centrul de Informare Comunitară (CIC), secție a Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” Constanța, a fost deschis publicului în aprilie 2001 și furnizează suport informațional (colecții de documente, baze de date Internet și consiliere directă telefonică sau prin e-mail) pentru viața de zi cu zi și poate iniția cetățenii în procedurile necesare obținerii celor mai variate servicii. Aceste servicii se pot referi la: drepturile, libertățile și responsabilitățile cetățenești; orientarea și reconversia profesională; ocrotirea sănătății; învățământ de toate gradele; asigurarea asistenței sociale și juridice; plata taxelor și impozitelor; mediul social, economic, politic, cultural local; transportul în comun; petrecerea timpului liber; programe ale UE.
Materialele de prezentare ale CIC au fost aduse la cunoștința tuturor instituțiilor, asociațiilor, autorităților locale cu care B. J. C., prin intermediul acestui nou departament, a încheiat un protocol de colaborare. Biblioteca pune la dispoziția utilizatorilor informațiile primite în mod gratuit. partenerii de protocol ai instituției noastre au posibilitatea de a verifica la CIC modul în care materialele oferite de ei au fost puse la dispoziția publicului.
Beneficiarii CIC sunt din toate categoriile sociale și toate vârstele.
Piața utilizării de informație nu poate fi cucerită decât pas cu pas.
După cum este cunoscut, funcționează principiul încrederii bazată pe experiența pozitivă a celorlalți. De exemplu, studenții sau absolvenții care s-au adresat CIC pentru regăsirea informației necesare fie în materialele proprii secției ori pe Internet, au recomandat altor colegii aceste servicii.
Desigur, CIC nu oferă rezolvări explicite la problemele curente ale cetățenilor, ci identifică pe cei care pot oferi rezolvări și răspunsuri. Misiunea CIC este aceea de a se constitui ca un serviciu de informare corectă și rapidă asupra tuturor aspectelor vieții sociale, culturale, economice ale județului Constanța. Acuratețea datelor furnizate de CIC este susținută de parteneriatul direct și onest cu instituțiile, fără canale intermediare.
Înșiși partenerii de protocol ai bibliotecii - instituții, asociații etc - s-au adresat Centrului pentru a se informa și documenta în diferite domenii. Între aceștia s-au numărat: RAJA, Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța, Corpul Gardienilor Publici Constanța, Brigada de Pompieri „Dobrogea”, „Marea Noastră”, Brigada de Jandarmi Constanța etc.
În ultimii ani, o parte din bibliotecile publice au făcut eforturi de a-și circumscrie serviciile condiției de centru al comunității locale spre care structurile infodocumentare din rețeaua publică tind. Astfel, bibliotecile au înființat: centre de informare turistică, servicii pentru minorități etnice, servicii pentru persoane cu dizabilități, servicii pentru persoane nedeplasabile sau vârstnice (comunicarea colecțiilor la domiciliu), servicii pentru suținerea educației permanente, centre de familiarizare cu tehnologiile informației, consiliere pentru carieră, cercuri de lectură, grupuri de scriere creativă. Din păcate, administrația la nivel local înțelege cu greu sau nu înțelege importanța pentru comunitate a extinderii acestor tipuri de servicii, considerându-le „un lux” pentru care nu există fonduri sau le consideră neconcordante cu ceea ce înseamnă biblioteca în accepțiunea tradițională.
Bibliografia locală preia informațiile cu ajutorul cărora se reconstruiește istoria vieții economice, sociale, culturale, spirituale a unei localități, a unei zone geografice. Cunoașterea acesteia înseamnă legătura între trecut, prezent și viitorul comunității locale respective
Serviciile de informare bibliografică locală din bibliotecile publice au posibilitatea de a valorifica întreg potențialul informațional de care dispun prin realizarea de monografii ale localităților sau ale zonelor respective sau prin contribuții la elaborarea de astfel de lucrări de către colective de specialiști. În acest mod, biblioteca păstrează și dezvoltă memoria identității unei localități sau a unei zone geografice.
Rețeaua de complementaritate între informarea bibliografică locală și CIC este benefică atât personalului, cât și utilizatorilor bibliotecii, deoarece există permanent informații care migrează dintr-o zonă în cealaltă.
Toate aceste facilități, acolo unde există, sunt puse în primul rând la dispoziția comunității luată în accepțiunea de populație ce aparține unui teritoriu geografic sau unei (...).
*Comunități de atașament - grup de persoane născut în sentimentul apartenenței la aceeași credință religioasă ori politică;
*Comunități de interes - persoane care împărtășesc aceleași practici sociale și preocupări, rezultat al apartenenței la o categorie socială, vârstă, etnice, sex, stil de viață etc;
*Comunități de acțiune - grupuri autonome ce urmăresc schimbarea unor aspecte particulare de viață socială, publică și economică;
*Comunități de necesitate - persoane care au aceleași necesități sociale, adesea neexprimate, dar care necesită investgație socială pentru a fi descoperite;
*Comunități obiective - persoane care doresc să fie implicate în acțiuni sau dezbateri, dar care nu au necesități sociale sau de informare.
Categoriile definite mai sus nuanțează până la detaliu utilizatorii, non utilizatorii sau potențialii utilizatori ai bibliotecii publice, aducând în sfera de interes a dreptului la informare grupuri despre care structurile infodocumentare nu și-au pus prea multe întrebări până de curând.
În mod tradițional, bibliotecile publice românești s-au preocupat de categorii generale de utilizatori, precum: elevi, studenți, cadre didactice.
Pe măsură ce mediul social a suportat numeroase schimbări, necesitățile de informare, de petrecere a timpului liber, de instruire au cunoscut, la rândul lor, aceleași procese de adaptare continuă. Exemple constituie orientarea spre categorii defavorizate precum șomerii sau persoanele care necesită ajutor social, care își găsesc în bibioteca publică intermedierea spre reconversia profesinală sau centrele de asistență socială.
Literatura de specialitate românească a asimilat în mică măsură astfel de analize ale tipurilor de utilizare a bibliotecii publice. Cu toate acestea, există în multe biblioteci județene anchete pe grupuri de beneficiari al căror rezultat reflectă mai degrabă situații particulare.
În anii 90, unii autori români propuneau centrelor de informare pentru cetățeni organizate de autoritățile locale ca, în urma identificării și analizei centrelor de informare ale utilizatorilor din comunitate, să își diversifice resursele inofrmaționale în: „documente, descrieri bibliografice, abstracte, informații culturale, economice să fie prelucrate conform normelor internaționale” (2).
Propunerile autorilor aveau să fie puse în practică, dar în alt context. Bibliotecile publice de nivel județean și, uneori orășenesc, în deplină cunoștință de cauză și datorită funcției lor, dar și a condiției de profesionalism în care aceste operațiuni se puteau realiza, și-au extins atribuțiile de informare și cu aceste noi domenii.
Bibliografie
Alexe Ionel, Serviciile bibliografice și centrele de informare economică. Cercetare sociologică, „Biblioteca”, an 12, nr. 4, 2001, p. 103-104.
Alexe Ionel, Simple suprapuneri la un de activitate a C. I. C., „Biblioteca”, an 14, nr. 10, 2003, p. 306-307
Flonder Ion, Papuc Alexandru, Corbeanu Silvia, Managementul administrației publice locale, Constanța, Gaudeamus, 2003, 2333 p.
Matei Lucia, Managementul dezvoltării locale. Descentralizare, inovație, risc, ed. II, București, Editura Economică, 1997.
Manda Corneliu, Banciu Doina, Manda Cezar, Administrația publică și cetățeanul. Structuri. Autorități. Informație publică, București, Editura Tehnică, 1997.
Sandu Dumitru, Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie, Iași, Polirom, 2005, 232 p.
Zecheru Vasile, Management în cultură, București, Litera Internațional, 2002, 264 p.
joi, 1 mai 1997
„Politica națională a cărții” (GARZON 1997)
Alvaro Garzon, Politica națională a cărții, trad. S. Craia, pref. Gh. Buluță, Univers Enciclopedic, București, 1999, 82 p.
Introducere
(....)
Obiectivele unei politici naționale a cărții
Subsectoarele lumii cărții
*Autorul
*Editorul
*Difuzorul. Librarul
*Cititorul. Biblioteca
Diagnosticul
*Pentru autori
*Pentru editor
*Pentru tipar și producția de carte
*Pentru comerțul și difuzarea de carte
*Pentru lectură
Definirea politicii
Mecanismele de dezvoltare a cărții
*Politici privind autorii și creația protejată prin drepturi de autor
*Politici privind editarea
*Politici privind tiparul și producția de carte
*Politici privind comerțul și difuzarea de carte
*Politici privind lectura
Legea cărții
Concertarea între sectorul public și cel particular
*Consiliul național al cărții
Strategia politicii de carte
*Decizia politică la nivel înalt
*Sarcina specialistului în privința sectorului particular
*Sarcina specialistului în privința sectorului public
*Dialogul între sectorul public și cel particular
*Legea cărții. Consiliul național al cărții
*Formarea resurselor umane
Specificitatea manualului școlar
Anexe
1. Formularea unei politici naționale a cărții
2. Propuneri pentru o lege tip dedicată cărții
marți, 1 martie 1994
Critica și autocritica comunistă (NOVAC 1994)
Constantin Novac, Stări de spirit, „Tomis”, martie 1994
CRITICA ȘI AUTOCRITICA. Conceptualizate ideologic de către clasicii marxism-leninismului, și traduse în practică de activiști la toate nivelele vieții de partid, critica și autocritica erau socotite instrumentele de bază ale pedagogiei revoluționare. Orice referat, raport, dare de seamă, autobiografie, plan de măsuri etc avea în vedere dozarea judicioasă a celor două atitudini; orice ins chemat să-și dea cu părerea în fața instanței partinice trebuia să dovedească, prin modul în care critica pe alții și se autocritica, nivelul său ideologic. Reprezentantul eșalonului superior, asistent obligatoriu la dezbateri, era cel care, la sfârșit, aprecia calitatea muncii educative a organizației de bază analizată după gradul de combativitate al componenților acesteia. De cele mai multe ori se considera că mai este loc pentru mai bine, se înfiera cocoloșirea lipsurilor, în mod deosebit se constata spiritul călduț, atmosfera de automulțumire, de culcare pe laurii succeselor, de complacere în.
Demontând mecanismul acestor instrumente de edificare a omului nou, se pot desluși două elemente, doi factori cu valoare operațională: obiectiv și subiectiv. Recomandabil era ca în ambele ipostaze, de critic și de autocritic, să treci repede peste evocarea factorului obiectiv, factor care, cu timpul, a devenit monopolul aproape exclusiv al Centrului, singurul socotit capabil să realizeze complexitatea fenomenului social-economic. În fapt, monopolizarea de către eșaloanele superioare a dreptului de interpretare ai factorilor obiectivi ai insucceselor eșecurilor, exprima grija puterii de a nu se lăsa supusă judecății publice. Tendința de monopolizare a dreptului la invocare a factorilor obiectivi de (ne)dezvoltare socială se împletea armonios cu unilateralizarea fluxului critic; statuar, oricine putea critica pe oricine, dar cine era nebun să scuipe-n sus? Astfel încât, pe scara ierarhică a partidului unic, cu cît urcai, cu atât îți sporeau prerogativele critice, jupiteriene, și cu tot atât îi puteai permite să-ți diminuezi pornirile autocritice. Sigur că erau împrejurări în care, odată devenit incomod, indiferent de poziția în partid, puteai deveni ținta atacurilor demolatoare din orice direcție, numai că regia era dinainte asigurată. O critică dirijată, echivalentă cu o salvă într-un ins deja mort. Spectacole înscenate tot mai rar, de aceeași teamă de a nu stârni apetitul vindicativ al masei, înlocuite cu decizii de cabinet și incriminări postume.
Se făcea așadar că viziunea filozofică atotintegratoare, imună la conjunctural, devenea apanajul vârfurilor, în timp ce viziunea morală, îngustă, cârcotașă, contradictorie ca și viața însăși era lăsată în seama plebei proletare. Acesteia îi rămânea autocritica tip autoflagelare și, eventual, până la un punct, critica în delațiune.
În ce mă privește, chestia cu autocritica m-a preocupat întotdeauna ca o posibilă cale de pătrundere în caracterul individului. Departe de a fi o armă educativă, autocritica - similară, într-o latură a sa, cu spovedania, dar mai complicată pentru că presupunea imperativ aprecierea proprie a păcatelor, integrarea acestora într-o conduită cu care tu însuți te declarai în dezacord - devenea un spectacol public. Cenușă-n cap. Autobiciuire sau autolapidare cu martori. Masochism. Nu prea tare, ca să nu mori, nici prea blând, ca să nu fii acuzat de lipsă de combativitate. Am asistat la autosalvări miraculoase ale unor căuzași care, puși la zid pentru greșeli reale, au executat un dans funambulesc colosal, au cântat cu atâta aplicație aria ipocriziei, încât au ieșit din dandana mai curați decât spectatorii la supliciu. După cum inși onești, acuzați de păcate imaginare, incapabili, vai lor, de temenele și duplicități, au fost aspru sancționați pentru că nu și-au revizuit poziția, fie din miopie politică, fie din lipsă de fermitate revoluționară. Tablele morale deveneau cărți de joc, recuzită ideologică. Ți se oferea posibilitatea de a fi admirat pentru ura pe care ți-o purtai, pentru vehemența cu care te făceai țăndări. Concurență neloială între integri, cinstiți și lichele. Și nici atunci nu era întotdeauna treaba încheiată, nu ieșeai definitiv din clinch. Cu stigmatul pe frunte, o lungă perioadă de penitență te apropia din nou, treptat, de tovarășii de muncă și luptă, gata să te otânjească la prima abatere, cu o mustrare scrisă, un vot de blam cu avertisment sau o excludere cu zurgălăi.
Critica și critica s-au dovedit în fond instrumente educative la fel de absurde pe cât de absurd era conceptul omului nou, pentru a cărui edificare fuseseră inventate.
sâmbătă, 27 februarie 1971
„Politică pentru Occident” (RAȚIU 1957)
Ion Rațiu, Politică pentru Occident, Progresul Românesc, 1992 (orig. eng. Londra 1957), 238 p.
I Prefața Editurii Harvill la ediția originală
II Ion Rațiu, Prefață la ediția în limba română
Cuprins
1 I.Problema
3 II.Mareea roșie
24 III.Astuparea breșelor
34 IV.Atitudini occidentale
49 V.„Istoria decretează”
56 VI.Planuri și căi de preluare a puterii
62 VII.Exigențele sînt mari
66 VIII.Responsabilitatea Occidentului
70 IX. Politica externă
79 X.Baza însăși a democrației
84 XI. Obiectivele comuniste
103 XII. Sloganele
107 I.Puterea occidentală
111 II.Coexistența
119 III.Organizația Națiunilor Unite
142 IV.Naționalism
152 V.Colonialism și imperialism
165 VI.Sisteme defensive
176 VII.Neutralitate
184 VIII.Contradicții actuale
191 IX.Esența conflictului
195 X.O politică pozitivă
198 XI.Unitate
202 XII.Ralierea forțelor democratice
207 XIII. „Pace, libertate, prosperitate”
232 XIV.Concluzie