Femei versus femei în Anglia în secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
Oare n-a auzit niciodată iubitul meu cititor, în decursul experienței sale moderne, observații asemănătoarea din partea unor binevoitoare prietene care se miră veșnic ce poți găsi atît de fascinant la domnișoara Smith, sau ce l-a putut face pe maiorul Jones s-o ceară în căsătorie pe neghioaba și ștearsa domnișoară Thompson, care n-are nimic mai de Doamne-ajută în afară de mutra ei de păpușă de ceară? „Într-adevăr, ce poți găsi într-o pereche de obraji trandafirii și în ochi albaștri?” întreabă cît se poate de înțelept acest moraliste, căci darurile geniului, podoabele minții, cunoașterea manualului Întrebările lui Mangall (1), cît și stăpînirea botanicii și a geologiei, talentul de a face poezii, putința de a zdrăngăni sonate în maniera lui Herz*, și așa mai departe, sînt calități cu mult mai prețioase pentru o femeie decît farmecele acelea vremelnice care se ofilesc în cîțiva ani.
Dar cu toate că virtutea e lucrul cel mai de preț, iar acele nefericite făpturi care sînt obligate să-și ducă povara frumuseții lor ar trebui să-și amintească veșnic de soarta care le este hărăzită; și deși, precum se pare, caracterul feminin eroic pe care îl admiră atît de mult doamnele e ceva mai mult, mai glorios și mai frumos decît amabila, proaspăta, surîzătoarea, candida, gingașa și micuța zeiță domestică pe care bărbații sînt înclinați s-o divinizeze, totuși această ultimă și inferioară categorie de femei trebuie să aibă o mîngîiere, și anume, că bărbații într-adevăr le admiră; și, în ciuda tuturor prevenirilor și protestelor binevoitorilor noștri prieteni, noi stăruim în nefericita noastră greșeală și în nebunia noastră și vom face astfel pînă la sfîrșitul capitolului. Într-adevăr, în ceea ce mă privește, deși mi s-a spus de nenumărate ori de către persoana pentru care am cea mai mare stimă că domnișoara Brown e o fetiță cu totul nesărată, iar că la doamna White nu găsești nimic altceva decît un petit minois chiffone (1) și că despre doamna Black nu poți spune absolut nici un cuvînt bun, îmi aduc aminte că am avut cîteva foarte plăcute convorbiri cu doamna Black (pe care bineînțeles, scumpă doamnă, le pot destăinui); și toți bărbați se îngrămădesc în jurul scaunului doamnei White; iar tinerii se bat care mai de care să danseze cu domnișoara Brown; sînt în felul acesta ispitit să cred că e un mare compliment pentru o femeie cînd e bîrfită de semenele ei.

(1) Manual pentru tinerele fete, răspîndit în secolul al XIX lea, care punea la îndemînă date superficiale din cele mai variate domenii.
(1) O fețișoară cu trăsături ofilite (fr.).
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor**, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp 111-112.

NOTE M. T.
* Heinrich Herz (Viena 1803 - Paris 1887) = Pianist, compozitor și profesor la Consvatorul din Paris. (http://www.gottschalk.fr/index.php/fr/autres-compositeurs-s-fr/herz-s-fr)
** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Colectă de cărţi istorice la Librăria Cărtureşti

Cuget Liber, Constanța, 27 iulie 2013

„Politica națională a cărții” (GARZON 1997)

 Alvaro Garzon, Politica națională a cărții, trad. S. Craia, pref. Gh. Buluță, Univers Enciclopedic, București, 1999, 82 p.

Cuprins
Introducere
(....)
Obiectivele unei politici naționale a cărții
Subsectoarele lumii cărții
*Autorul
*Editorul
*Difuzorul. Librarul
*Cititorul. Biblioteca
Diagnosticul
*Pentru autori
*Pentru editor
*Pentru tipar și producția de carte
*Pentru comerțul și difuzarea de carte
*Pentru lectură
Definirea politicii
Mecanismele de dezvoltare a cărții
*Politici privind autorii și creația protejată prin drepturi de autor
*Politici privind editarea
*Politici privind tiparul și producția de carte
*Politici privind comerțul și difuzarea de carte
*Politici privind lectura
Legea cărții
Concertarea între sectorul public și cel particular
*Consiliul național al cărții
Strategia politicii de carte
*Decizia politică la nivel înalt
*Sarcina specialistului în privința sectorului particular
*Sarcina specialistului în privința sectorului public
*Dialogul între sectorul public și cel particular
*Legea cărții. Consiliul național al cărții
*Formarea resurselor umane
Specificitatea manualului școlar
Anexe
1. Formularea unei politici naționale a cărții
2. Propuneri pentru o lege tip dedicată cărții

Introducere

(17) În cursul anilor 70, UNESCO a încurajat crearea unor organisme special însărcinate să coordoneze dezvoltarea cărții și lecturii în diferite regiuni geografice ale lumii. Înainte de a ocupa un post în cadrul Diviziunii cărții și dreptului de autor la UNESCO, am avut privilegiul de a face parte din echipa care a creat Centrul regional pentru promovarea cărții în America Latină și Caraibe (CERLALC - inițiale franceze) - situat în Columbia - și de a fi ulterior,timp de șapte ani, secretarul general al acestuia.

Mandatul CERLALC era în acea perioadă de o simplitate de-a dreptul lapidară; era vorba numai de „a dezvolta cartea”. Dar cum, în absența unui model? Un examen foarte minuțios a evidențiat marea complexitate a sectorului cărții, datorită confluenței aspectelor culturale și economice, a divergențelor de (...).

„Un om, o carte” (PĂVĂLOIU 1996)

 Mariana Păvăloiu, Istoria marinei române. Un om, o carte, „Tomis”, Constanța, 1997

Scrisa și rescrisa istorie a marinei române ni-l prezintă pe locotenent-colonelul Mihail Drăghicescu (1848-1896) drept un deschizător de drumuri: primul comandant al primei canoniere românești „Fulgerul”, primul comandant al unei subunități cu misiune specială în Războiul de Independență, anume plantarea unui baraj de mine la fluviu, primul comandant al Școlii copiilor de marină acum 114 ani, la Galați, coautor al primului „Manual al gabierului” în 1881 și exemplele ar putea continua.

Dar, astăzi, la un veac de la trecerea sa în neființă, îl aflăm în actualitate mai ales prin enciclopedica sa lucrare „Istoricul principalelor puncte pe Dunăre de la gura Tisei până la Mare și pe coastele Mării de la Varna la Odessa”. Prima ediție a apărut în decembrie 1885, în patru fascicule sub titlul „Note pentru a servi la istoricul principalelor puncte de pe Dunăre și Marea Neagră”. „A urmat peste câțiva ani - scrie în prefața ediției complete din 1943 viceamiralul Mihail Gavrilescu, fostul său elev - o altă ediție, în două volume. După aceea, până la sfârșitul vieții lui, a completat lucrarea, adăugând și revizuind-o”. Nu a avut bucuria de a-și vedea opera completă publicată la aproape jumătate de veac de la moartea sa. A iubit și a slujit Dunărea și Marea cu ardoare, dar și cu convingerea unui marinar adevărat, prețuitor al rolului strategic deținut de ele în viața tânărului stat român.

Drept motto, autorul a ales un citat ce aparține lui Talleyrand: „Le centre de gravite du monde n-est mi sur Elba, ni sur l-Adige, il est la-bas, sur frontieres de l-Europe, sur le Danube”. Sub semnul marelui fluviu, a adunat cu sârguință documente, lucrări, hărți, elaborând o lucrare ce impresionează și astăzi prin bogata și exacta informație condensată în cele cinci sute de pagini. Bibliografia autohtonă și străină cu privire la fluviu, dar și la Mare se constituie și în vremea noastră în instrument de lucru necesar oricărui cercetător scrupulos dornic a cunoaște istoricul punctelor românești riverane. Lucrarea este un sumum de date de primă mână, rodul unei munci titanice. „Nu cunoștea decât drumul de acasă la școală, nota fostul lui elev sus-citat. Tot timpul liber îl întrebuința pentru cercetări de care ne vorbea deseori. Așa am reușit să ne îndrăgostim de astronomie, calcule astronomice și meseria de marinar, făcea apostolat în toată accepția cuvântului”.

Numai o personalitate complexă ca acea a ofițerului de marină Mihail Drăghicescu a fost capabilă să cunoască unul din cele mai importante fluvii din Europa stăruind „din toate puterile și pe toate căile ca să se creeze o marină, atât la Dunăre, cât și la Mare, unde tot exportul și importul nostru se făceau numai de către nave sub pavilion străin”. Și ne permitem a continua, citându-l pe viceamiralul M. Gavrilescu, un îndemn cu profunde reverberații contemporane: „Și acum, scump profesor și înflăcărat marinar, de acolo de unde ești, privește în urma ta, tu care ai visat și propovăduit, prin grai și prin scris, o mare flotă națională, care să apere interesele neamului nostru pe aceste meleaguri, la Dunăre și la Mare, privește la urmașii tăi, cari, prin muncă și stăruință istovitoare, învingând toate rezistențele și vitregiile oamenilor, au înjghebat cu trudă o flotă (...) de război la Dunăre și alta (...) la Mare, cu oameni luați de la coarnele plugului, iar cu elementele marinei de război s-a creat o marină comercială, care ne face cinste pe toate mările și nouă marinarilor și neamului românesc (...)”.

Mihail Drăghicescu a văzut prima dată Dunărea în orașul natal, Brăila, și valul vieții l-a purtat pe unda ei în aval până la Sulina, unde, exilat, și-a petrecut ultimii ani. Adeseori, silueta lui masivă era văzută plimbându-se cu pașii încărcați de tristeți pe limba dinspre mare, iar odihna și-a aflat-o în cimitirul europolitan, unde, printre însemnele funerare ale atâtor seminții, marinarii i-au ridicat un monument modest, compus din elemente ce-i evocă personalitatea și-i străjuiesc amintirea. În fiecare an, la 13 martie, marinari și grăniceri îl pomenesc, la jubileul centenarului morții sale, la mormântul-simbol, aflat unde Dunărea trece-n Mare și de acolo-n lumea cea largă, dorim a considera aceste rânduri evocatoare un modest omagiu adus marinarului MIHAIL DRĂGHICESCU.

Cartea versus dischetă în anii 90 (BUCUR 1995)

Romulus Bucur, Cartea sau discheta?, „Tomis”, Constanța, XXX, 298, mai 1995, p. 1, 6

Un prieten (persoană însemnată, coordonator de programe Soros în domeniul artelor plastice), văzîndu-mă la lucru în fața calculatorului, m-a întrebat, un pic malițios: „Romulus, spune drept, ce iubești  tu mai mult, cartea sau discheta?” „CD-ROM-ul”, i-am răspuns fără să clipesc.
După care am căzut pe gânduri. CD-ROM standard poate conține o enciclopedie. Encyclopedia Britannica ocupă un corp de bibliotecă. Deci, pereții mei tapetați cu cărți ar încăpea într-un buzunar și, dacă aș vrea, aș putea avea asupră-mi întreaga bibliotecă (spre deosebire de Kien, personajul lui Canetti, care și-o plimba pe rând în servietă). Cu condiția să am dotarea tehnică necesară (calculator suficient de puternic și CD-ROM), să nu-mi pese de eventualele consecințe asupra sănătății mele și să fiu gata să renunț la mici plăceri cum ar fi acea de a citi în pat, de a pune cartea jos pentru a lua alta, eventual încă una, de a răsfoi la întâmplare.
Sau de a sta la masă, în sala de lectură, de a face fișe conspecte etc. (Mai de curând, Eco, nostalgic față de acel moment al tehnologiei, povestea de fotocopiile pe care le face în bibliotecă, cu scopul de a le citi comod acasă, și care sfârșesc depozitate în dosare și, bineînțeles, necitite).
În fond, problema se reduce la plăcerea lecturii versus utilitatea ei. La a considera sau nu cartea drept un simplu suport, un modest vehicul al informației. Aceeași informație pe care ne-o putem pune și în cazul altor lucruri utile: hainele, care ne protejează împotriva adversității mediului, locuința, care, pe scară mai mare, îndeplinește același rol, hrana, care ne menține în viață etc. Nu intră în discuție acum faptul că această plăcere este sau nu de domeniul esteticului.
Revenind la carte, că de acolo am pornit, cartea utilă - enciclopedii, manuale, tratate etc - mi se pare condamnată. De multă vreme nu mai putem ține pasul cu ritmul de apariție al noutăților și, probabil, va trebui să ne lăsăm pe seama calculatoarelor care să rezume, să indexeze, să alcătuiască bibliografii de specialitate. sau să ne resemnăm să citim la întâmplare, conștienți de exhaustivul, chiar într-un domeniu hiperspecializat, e de domeniul utopiei. Și să ne bazăm și pe alte metode de asimilare a cunoștințelor decât lectura.
Când ajungem la literatura beletristică, însă, e greu, dacă nu imposibil, de făcut previziuni. Există convenții strict literare, atât în poezie, cât și în proză. Lucruri pe care ochiul le preia pentru a le restitui urechii sau ochiului imaginativ, interior.
Lucruri pe care nici o imagine cinematografică, acum, în plină invazie a audiovizualului, nu le poate traduce fără rest - să zicem, titlurile de copertă sau comentariile auctoriale sau monologul interior.
pe care nici o imagine (pictorială, fotografică) și nici o muzică nu le pot exprima, pentru că doar limbajul este, în același timp, suficient de precis și de imprecis.
Vor rămâne acestea apanajul cărții - atât de fragilă la intemperii și la acțiunea distrugătoare a omului, atât de voluminoasă și incomodă ca spațiul de depozitare, sau se va inventa un alt suport capabil, totodată, să nu ne șocheze prea tare habitudinile dobândite în câteva sute de ani? Sau, totuși, va intra literatura  în desuetudine (împreună, repet, cu celelalte arte tradiționale), așa cum au intrat - pe moment? - segmente ale ei? Nicolae Manolescu, referindu-se la serialul SF Star Trek, făcea remarca inapetenței pentru artă a echipajului navei Enterprise. Între timp. filmul însuși l-a dezmințit - nu dau decât un singur exemplu: comandantul navei Picard, plecând într-o vacanță, își ia cu sine cărți, între care, nu altceva decât Ulysses. Ceea ce, pentru un simbol al agresiunii aproape victorioase a mass-mediei de consum, e un gest nemaipomenit. Și care ar trebui să inspire optimism.