Femei versus femei în Anglia în secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
Oare n-a auzit niciodată iubitul meu cititor, în decursul experienței sale moderne, observații asemănătoarea din partea unor binevoitoare prietene care se miră veșnic ce poți găsi atît de fascinant la domnișoara Smith, sau ce l-a putut face pe maiorul Jones s-o ceară în căsătorie pe neghioaba și ștearsa domnișoară Thompson, care n-are nimic mai de Doamne-ajută în afară de mutra ei de păpușă de ceară? „Într-adevăr, ce poți găsi într-o pereche de obraji trandafirii și în ochi albaștri?” întreabă cît se poate de înțelept acest moraliste, căci darurile geniului, podoabele minții, cunoașterea manualului Întrebările lui Mangall (1), cît și stăpînirea botanicii și a geologiei, talentul de a face poezii, putința de a zdrăngăni sonate în maniera lui Herz*, și așa mai departe, sînt calități cu mult mai prețioase pentru o femeie decît farmecele acelea vremelnice care se ofilesc în cîțiva ani.
Dar cu toate că virtutea e lucrul cel mai de preț, iar acele nefericite făpturi care sînt obligate să-și ducă povara frumuseții lor ar trebui să-și amintească veșnic de soarta care le este hărăzită; și deși, precum se pare, caracterul feminin eroic pe care îl admiră atît de mult doamnele e ceva mai mult, mai glorios și mai frumos decît amabila, proaspăta, surîzătoarea, candida, gingașa și micuța zeiță domestică pe care bărbații sînt înclinați s-o divinizeze, totuși această ultimă și inferioară categorie de femei trebuie să aibă o mîngîiere, și anume, că bărbații într-adevăr le admiră; și, în ciuda tuturor prevenirilor și protestelor binevoitorilor noștri prieteni, noi stăruim în nefericita noastră greșeală și în nebunia noastră și vom face astfel pînă la sfîrșitul capitolului. Într-adevăr, în ceea ce mă privește, deși mi s-a spus de nenumărate ori de către persoana pentru care am cea mai mare stimă că domnișoara Brown e o fetiță cu totul nesărată, iar că la doamna White nu găsești nimic altceva decît un petit minois chiffone (1) și că despre doamna Black nu poți spune absolut nici un cuvînt bun, îmi aduc aminte că am avut cîteva foarte plăcute convorbiri cu doamna Black (pe care bineînțeles, scumpă doamnă, le pot destăinui); și toți bărbați se îngrămădesc în jurul scaunului doamnei White; iar tinerii se bat care mai de care să danseze cu domnișoara Brown; sînt în felul acesta ispitit să cred că e un mare compliment pentru o femeie cînd e bîrfită de semenele ei.

(1) Manual pentru tinerele fete, răspîndit în secolul al XIX lea, care punea la îndemînă date superficiale din cele mai variate domenii.
(1) O fețișoară cu trăsături ofilite (fr.).
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor**, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp 111-112.

NOTE M. T.
* Heinrich Herz (Viena 1803 - Paris 1887) = Pianist, compozitor și profesor la Consvatorul din Paris. (http://www.gottschalk.fr/index.php/fr/autres-compositeurs-s-fr/herz-s-fr)
** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Domnișoară de pension în Anglia secolului XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
„Mall, Chiswick*, 15 iunie 18...
Doamnă, după o ședere de șase ani la Mall am onoarea și fericirea de a o reda pe miss Amelia Sedley părinților săi, în persoana unei domnișoare întru nimic nevrednică de a ocupa locul ce i se cuvine în cercul lor elegant și cultivat. Acele virtuți care caracterizează pe tînăra femeie de lume din Anglia, acele calități care se potrivesc nașterii și condiției ei sociale, nu vor lipsi nici amabilei domnișoare Sedley, a cărei sîrguință și supunere au făcut să fie îndrăgită de toți profesorii săi și a cărei încîntătoare blîndețe temperamentală a fermecat pe toate tovarășele sale, mari și mici.
La muzică, dans, ortografie, la diferitele soiuri de broderie și lucru de mînă a izbutit să realizeze năzuințele cele mai fierbinți ale prietenelor sale. În ceea ce privește geografia, mai lasă încă mult de dorit; i se recomandă o îngrijită și persistentă folosire a spătarului ortopedic cîte patru ore pe zi în următorilor trei ani, pentru a-și însuși acel mers și acea ținută atît de necesare oricărei domnișoare distinse.
În ceea ce privește cunoștințele religioase și morale, se va vedea că domnișoara Sedley este demnă de o instituție care a fost onorată de prezența marelui lexicograf și de patronajul minunatei doamne Chapone. (...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor**, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, p. 6.

NOTĂ M. T.
* Chiswick a fost o localitatea medievală care a devenit un cartier al Londrei moderne. (http://www.british-history.ac.uk/vch/middx/vol7/pp54-68)
** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Un medic de țară despre criza societății franceze în 1829 (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Ne lipsește în primul rînd virtutea civică pe care marii bărbați din antichitate o puneau în serviciul patriei, ei, care luau loc în ultimele rînduri cînd nu comandau. Boala vremii noastre este superioritatea. Avem prea mulți sfinți. Odată cu monarhia, am uitat de onoare,  odată cu credința părinților  - de virtuți, odată cu zadarnicele noastre încercări  de a conduce - de patriotism.  Acest principii nu mai există decît în parte, în loc să însuflețească mulțimile, căci ideile nu pier niciodată. Acum, pentru a sprijini societatea, nu avem altă proptea decît egoismul. Indivizii cred în ei înșiși. Viitorul aparține omului social;  mai departe nu mai vedem. Bărbatul de seamă care ne va salva din prăpastia spre care alergăm se va folosi, fără îndoială, de individualism pentru a reface națiunea; dar în așteptarea acelei regenerări, trăim în veacul intereselor materiale și al pozitivului. Acest din urmă cuvînt stă pe buzele tuturor. sîntem cu toții evaluați în cifre -  nu după cît prețuim, ci după cît cîntărim. Dacă e fără haină, bărbatul cel mai energic abia obține o privire. Și așa gîndește și stăpînirea.  Ministrul trimite o biată medalie marinarului care, punîndu-și viața în joc, salvează doisprezece oameni,  dar acordă crucea de onoare deputatului care-i vinde glasul său. Vai de țara astfel întocmită! Națiunile, ca și indivizii, își datorează energia numai sentimentelor mari. Sentimentele unui popor alcătuiesc crezul său. Noi, în loc de crez, avem interese. Dacă fiecare nu se gîndește decît la sine și nu are încredere decît în sine, cum vreți să existe mult curaj civic, cînd condiția acestei virtuți este tocmai renunțarea-de-sine? Curajul civic și curajul militar își au originea în același principiu. Domnia-voastră sînteți chemat a vă sacrifica viața într-o clipă, a noastră se scurge picătură cu picătură. De ambele părți, aceleași lupte, în alte forme. Nu e de ajuns să fii om de bine pentu a civiliza fie și cel mai umil colț de lume, mai trebuie să fii și instruit;  unde mai pui că instrucțiunea, probitatea, patriotismul  nu înseamnă nimic fără voința fermă cu care un om trebuie să se desprindă de orice interes personal pentru a se consacra unui gînd social. Ce-i drept, nici unul din satele Franței nu duce lipsă de oameni învățați, de patrioți; dar sînt încredințat că  nu veți găsi în fiecare canton  un om la care aceste prețioase calități să se însoțească cu acea voință neslăbită și pricepere cu care fierarul își bate fierul. Omul care distruge și omul care clădește sînt două fenomene de voință: unul pregătește opera, celălalt o realizează; cel dintîi ne apare ca un duh al răului, al doilea s-ar zice că e un duh al binelui; unul are parte de glorie, celălalt de uitare. Răul e înzestrat cu glas tunător care trezește firile vulgare și le umple de admirație, în vreme ce binele stă multă vreme tăcut. Amorul-propriu uman optează repede pentru rolul cel mai strălucitor. O faptă bună, făcută fără nici un gînd ascuns, va rămîne întotdeauna un simplu accident pînă cînd, prin educație,  în Franța se vor schimba moravurile. Dar cînd vom avea o altă morală, cînd vom fi cu toții mari cetățeni,  nu vom deveni oare, cu toate tabieturile unui trai vulgar, poporul cel mai plicticos, cel mai plictisit, cel mai puțin artist, cel  mai nefericit de pe fața pămîntului? La aceste mari întrebări, nu mi-e dat să răspund, nu eu sînt în fruntea țării. Lăsînd la o parte gîndurile stea, mai sînt și alte dificultăți care împiedică guvernul să adopte principii exacte. În ce privește civilizația, domnule, nimic nu este absolut. Unele idei pot fi potrivite pentu o regiune și mortale pentru alta - și cu inteligențele lucrurile se petrec la fel.
Avem atît de mulți funcționari răi, tocmai pentru că guvernul, ca și gustul, pornește de la un sentiment cît se poate de înalt, dar curat. În privința asta, spiritul depinde de un imbold al sufletului, nicidecum de o știință. Nimeni nu e în măsură să judece nici hotărîrile, nici gîndurile unui funcționar; adevărații săi judecători sînt departe de el, iar rezultatele încă și mai departe. Drept, pentru care, fără teamă, oricine se poate da drept funcționar. În Franța, spiritul exercită asupra oamenilor o adevărată seducție, ceea ce inspiră o mare stimă pentru oamenii cu idei; da' ideile nu fac nici două parale cînd lipsește voința. În sfîrșit, a conduce înseamnă nu numai a impune mulțimii anumite idei sau metode mai mult sau mai puțin potrivite, ci a imprima ideilor, rele sau bune, ale acestor mulțimi, o direcție utilă, conformă cu binele obștesc. Dacă într-o regiune  prejudecățile și rutinele  împing lucrurile  pe un drum greșit, locuitorii înșiși renunță la greșeli. În economia rurală, politică sau casnică, orice greșeală duce la pierderea pe care interesul, cu vremea, le îndreaptă. (...) Într-o chestiune ca asta, e necesar să ții seama de spiritul regiunii, de starea și resursele ei, să studiezi terenul, oamenii și lucrurile și să nu gîndeșți, bunăoară, să plantezi vii în Normandia. (1) Iată de ce nimic nu e atît de nestatornic ca politica; ea nu are principii generale. Legea e una pentru toți, dar morala, pămîntul și inteligența nu sînt; numai că politica este arta de a aplica legile fără a vătăma  interesele nimănui, deci totul are un caracter local.

(1) Regiune vestită pentru bogăția podgoriilor ei.

(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară. trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, pp. 61-62.

Autorităţile religioase din Arabia Saudită interzic celebrarea Anului Nou după calendarul occidental

Adevărul 30 decembrie 2013

Bazele educației românești (VLĂDUCĂ 2013)

 Ioan Vlăducă, Bazele educației românești, vol. I, Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, Constanța, 2013

5 Introducere

6 Trăsăturile neamului românesc

9 Scopul educației românești

10 Principiile educației românești
Principiul Adevărului
Principiul binecuvântării
Principiul comuniunii
Principiul virtuții
Principiul patriotic
Principiul mediului educativ
Principiul muncii
Principiul talanților
Principiul adecvării
Principiul continuității și corelației
Principiul prezentării istorice
Principiul legării teoriei cu practica
Principiul participării active
Principiul pregătirii pedagogice
Principiul educației temeinice
Principiul întemeierii cauzale
Principiul armoniei
Principiul diferențierii
Principiul personalității
Principiul echilibrului între competiție și cooperare
Principiul perspectivei teologice
23 Folosul duhovnicesc al științelor

25 Pericole majore
Mărginirea
Suprasolicitarea
Uniformizarea
Magia
Păgânismul

29 Educația în familie

34 Educația în grădiniță

36 Educația în școală
Principii generale
Programa școlară
Manuale școlare
Limba română
Istoria
Astronomia, Geografia și Geologia
Pedagogia
Psihologia și Sociologia
Economia
Filosofia
Limbile clasice
Limbile moderne
Logica și teoria cauzalității
Matematica și Informatica
Fizica
Chimia
Biologia
Muzica și Educația muzicală
Desenul și Educația plastică
Tehnologia și Educația tehnologică
Educația fizică
Educația ortodoxă
Dirigenția

„Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii” („TOMIS” 2001)

 V., Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii, „Tomis”, Constanța, 2001

În pofida faptului că împlinirea unei jumătăți de veac de la ctitorirea Teatrului Dramatic tomitan nu s-a bucurat de atenția și considerația pe care le merită cu prisosință, căpătând dimensiunile unui eveniment cultural obișnuit, slujitorii fideli ai Muzei Thalia de la Pontul Euxin, au făcut tot ce a depins de ei pentru a marca cei 50 de ani de istorie, nemijlocit trăită de unii, parțial traversată de alții, rămas în memoria afectivă a Cetății. O expresie persuadantă a investițiilor de minte, inimă și gratitudine față de Dramaticul constănțean, ca instituție profesionistă de spectacol, o reprezintă voluminoasa lucrare a două secretare literare ale teatrului evocat - Georgeta Mărtoiu și Anaid Tavitian - purtând un titlu vibrant: Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii. Nu este o lucrare riguros științifică, întrucât și-a propus, de la început, să fie „o cronică” scrisă într-o tonalitate preponderent afectivă a evocării. O cronică ce abrogă până și criteriul cronologic, povestirea faptelor, a evenimentelor și a întâmplărilor ținând de conexiunile originale, cvasi- paradoxale uneori, ale autoarelor, animate de patetismul trăirii și al mărturisirii scenice, convertit în transmiterea dincolo de rampă, a mesajului esențial - combaterea viciilor și promovarea virtuților, grație vehiculării îngrijite, corecte, clare a limbii naționale. Din fiecare capitol al acestei istorii (Seri de teatru antic, Studio experimental, Letopiseț, Debuturi absolute, Cei care nu se văd, Evenimente, Prietenii teatrului etc) rezultă că Teatrul „Ovidius” a răspuns unor înalte comandamente etice și estetice.

Prin diversitatea și amplitudinea repertorială etalate de-a lungul atâtor decenii, în care au văzut luminile rampei peste trei sute de premiere, prin actele de cultură înfăptuite (celebrele seri de teatru antic din 1978), prin momentele unice prilejuite spectatorilor (colaborările cu trupe străine, englezești îndeosebi), prin actorii prestigioși și cu experiență, ca și prin tinerii aspiranți la ipostaza de vedete, care au ținut afișul în orice condiții, ca și prin secția de păpuși, de nenumărate ori nominalizată în concursuri și festivaluri internaționale de gen, Teatrul Dramatic s-a impus ca distinctă și distinsă autoritate cultural-artistică. Meritul autoarelor cărții în discuție constă în a nu fi scăpat nimic din vedere, în a nu fi neglijat nici un amănunt esențial care privește activitatea tuturor celor ce au ostenit întru afirmarea valorilor autentice ale Dramaticului de la Pontul Euxin.

Dimitrie Bolintineanu, „Legende istorice”, 1865

(171) Valoarea poemelor este dată de acele câteva versuri memorabile despre libertate și demnitate, versuri pe care, în ciuda aparatului poetic desuet, le citim și azi cu emoție. Școala ni le-a fixat în minte și este suficient ca cineva să înceapă un vers pentru ca urmarea să vină de la sine. Retorica acestor poeme este simplă și ea cultivă un număr de virtuți, dintre care cea mai prețuită este puterea de sacrificiu. Mama, femeie în genere, pustnicul sunt apărătorii legii morale. A trăi în sclavie este o rușine, existența este înnobilată de libertate, sentimentul cedează în fața datoriei etc

Dezvoltând, repetând aceste idei, B. pune în mișcare un aparat de comparații, repetiții, alegorii care să susțină discursul. Discursul uzează de o scenografie simplă și eficace. Dovadă că poetul o folosește în mai toate piesele. Modelul cel mai pur îl aflăm în Muma lui Ștefan cel Mare. Primul tablou înfățișează atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, poziția astrelor. O descripție (evocare) cu elemente luate din recuzita romantică: castelul fixat pe o stâncă neagră, peștera unui sihastru sub o râpă stearpă, o mănăstire... În această deschidere intră și preciziuni de ordin temporal, climateric („vânturile negre, într-a lor turbare”, „noaptea-i furtunoasă”, „noaptea se întinde și din geana sa”, „ca un glob de aur luna strălucea” etc). Luna este, de regulă, sursa de lumină pentru decoruri.

Urmează un al doilea moment (tablou), cu o mică notă de mister („un orologiu sună noaptea....) (...).

(188) S-o numim: figura iubirii condiționate. Ea depășește sfera eroismului și se adresează cu precădere vârstei mature și feminității. Iubirea, în sens larg, trece în urma moralei, devine un pandant al datoriei. Inima este condiționată de simțul moral, dragostea devine o formă de manifestare a virtuții. Iar virtutea cea mai de preț este asceza. O asceză provizorie, când e vorba de amor, un scurt armistițiu până ce codul moral e verificat la toate paragrafele. Scenariul este simplu: întâi legea morală și apoi (acolo unde este cazul) răsfățul, desfătarea. Mărioara din Legende istorice ascultă cu liniște justificarea mândrului ei iubit, fugit de pe câmpul de bătaie: 

„În câmpia sângeroasă
Frații mi-am lăsat,
Și la tine-a mea frumoasă
Iată c-am zburat.
......
Fără tine-n astă lume
Nu pot să trăiesc...”

însă justificarea nu este primită, amorul fără onoare este respins:

„Ce zici, tu, o, neferice,
Mândrul meu iubit”

Mărioara găsește, în fine, soluția convenabilă: pleacă la luptă împreună cu bărbatul pe care îl iubește, preferând să moară pentru țară decât să trăiască rușinea lașității. Alte femei sunt mai intratabile. Domnul Țepeș „se răpește” de fata de la Cozia, însă fata nu acceptă până ce (....).

Ducele-filozof Francois de la Rochefocauld (1613 Franța -1680 Franța ) despre viciu și virtute

 

„Fluviile intră în compoziția mării, așa cum viciile intră în cea a virtuților.”

(Henri Queffelec, La Boudeuse sau ocolul lumii făcut de Bougainville, trad. E. Grozea (fr. 1986), Eminescu/Clepsidra 37, 1990, p. 15)