Principalele evenimente din istoria Marii Britanii de la începutul secolului XX (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
”Nu! își spuse tînărul Croom. Mănînc undeva un cotlet și mă duc la chestia aia din Drury Lane (1)!”
Își cumpără un loc bun, la balcon, în fund, dar cum avea ochi foarte buni, văzu bine. În curînd fu cu totul absorbit. Lipsise destul de mult timp din Anglia pentru a nutri unele sentimente față de patrie.
Pitoreasca suită de tablouri din istoria ultimelor treizeci de ani ai Angliei îl impresionă mai puternic decît i-ar fi plăcut să mărturisească oricui i-ar fi fost vecin de scaun. Războiul bur*, moartea reginei (2)**, scufundarea Titanicului***, războiul mondial****, armistițiul*****, vivat 1931*****, dacă cineva, după spectacol, i-ar fi cerut părerea, ar fi răspuns probabil: ”Minunat, dar m-a cam agasat”. (...) Cînd ieși în stradă, îi răsunau în urechi cuvintele de încheiere: „Măreție, demnitate și pace!” Emoționante, dar afurisit de ironice. (...) „Măreție, demnitate și pace!”
(...)
Rămîi cu bine Piccadilly! La revedere, Leicester Square! (2) Minunată scena aceea în care soldații mărșăluiau în spirală, fluierînd prin ceața întunecoasă; în timp ce în prim-planul iluminat, trei fete fardate repetau: ”Nu vrem să vă pierdem; dar socotim că trebuie să plecați!” Și din balcoanele aflate pe scenă, de-o parte și de alta, lumea privea în jos la ei și-i aplauda. Întregul tablou! Veselia de pe fețele celor trei fete fardate stingîndu-se treptat și devenind pînă la urmă sfîșietoare.

(1) Vechi teatru londonez, situat pe strada cu același nume.
(2) Moartea reginei Victoria, în 1901.
(1) Versuri dintr-un cîntec ostășesc, foarte popular în anii primului război mondial.
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*******, trad. I. Aramă, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 136-137.

NOTE
* Burii erau coloniști olandezi stabiliți în sudul Africii în secolul XVII. Războiul dintre Marea Britanie și republicile bure Orange și Transvaal din 1899-1902 s-a încheiat cu victoria Marii Britanii și transformarea acestora în colonia Africa de Sud. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/01/13/razboiul-anglo-bur/)
** Victoria de Hanovra (1819-1901) = Regină a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei în perioada 1837-1901, rămasă în istoria britanică ca epoca victoriană. (http://istorie-si-destin.blogspot.ro/2012/01/victoria-regina-angliei-si-imparateasa.html)
*** Pachebotul Titanic, care efectua prima sa cursă Southampton-New York,  s-a lovit de un aisberg și s-a scufundat în Atlanticul de Nord în noaptea 14-15 aprilie 1912. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/scufundarea-titanicului-drama-melodrama)
**** Marea Britanie a participat la Primul Război Mondial (1914-1918) în coaliția învingătoare a Antantei împotriva alianței Puterilor Centrale. (http://www.agerpres.ro/economie/2015/03/09/cnbc-marea-britanie-a-terminat-de-platit-datoriile-din-primul-razboi-mondial-18-09-09)
***** La 11 noiembrie 1918 Antanta a încheiat armistițiul cu Germania, ultima dintre puterile Centrale rămase în Primul Război Mondial. (http://www.antena3.ro/externe/in-marea-britanie-traieste-un-veteran-din-primul-razboi-mondial-41648.html)
****** În timpul marii crize economice mondiale din 1929-1933 au avut loc alegeri parlamentare în Marea Britanie la 27 octombrie 1931. În urma scrutinului a fost format un guvern național din partidele laburist, conservator, liberal și național liberal, condus de laburistul Ramsay Macdonald, premier din 1929. (http://www.theguardian.com/politics/2005/apr/04/electionspast.past6)
******* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Propagandă electorală la sat în Anglia anului 1931 (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
Obiceiul cunoscut sub numele de propagandă electorală, mai ciudat în realitate decît sună propriu-i nume, era în toi în împrejurimile Condafordului. Fiecare sătean fuse invitat să-și dea seama cît ar fi de potrivit să voteze cu Dornford, și cît de la fel de potrivit ar fi să voteze cu Stringer. Fuseseră îndemnați, mod public și zgomotos, de doamne coborîte din mașini, ba chiar de voci țîșnite din megafoane în intimitatea caselor lor. Prin ziare și manifeste fuseseră îmboldiți să înțeleagă că numai ei, sătenii, pot salva țara. Li se ceru să voteze devreme, numai să voteze des nu li se ceru. în centrul atenției lor se ivise o uluitoare dilemă: anume, ori cu cine ar vota, tot ei ar salva patria. Fuseseră sfătuiți de oameni care păreau să cunoască orice, în afară de felul cum ar putea fi salvată patria. Nici candidații, nici doamnele din alaiul lor, nici misterioasele voci fără trup, nici fițuicile nu făcuseră cea mai mică încercare de a le lămuri acest mister. Era mai bine așa pentru că, în primul rînd, nimeni nu avea habar. Și, în al doilea rînd, de ce să intri în amănunte particulare, cînd te poți sluji de generalități? De ce să atragi atenția asupra faptului că generalul e alcătuit din amănunte particulare, sau asupra certitudinii politice că promisiunea nu devine niciodată fapt concret? Mai bine, infinit mai bine, să faci afirmații vagi și vaste, să-i insulți pe adversari și să-i numești pe alegători cei mai teferi la minte și cei mai încredere oameni din lume.
Dinny nu făcea propagandă electorală. Zicea că nu se pricepe, și poate că în sinea ei era conștientă de caracteristicile datinii. Clare, chiar dacă observa ironia acestei trebi, avea grijă să se abțină. O ajuta mult felul în care fiecare privea lucrurile. Oamenii fuseseră dintotdeauna supuși propagandei electorale, și așa vor mai fi. Nu însemna decît un diverstiment inofensiv pentru urechile lor, ceva ca bîzîitul muștelor care nu înțeapă. Cît despre voturi, și le vor da ei din cu totul alte rațiuni, pentru că și părinții lor votaseră înainte cu unul sau cu altul, sau pentru ceva legat de îndeletnicirile lor, de proprietarii pămînturilor, de biserica lor, de sindicatele lor, pentru că doreau o schimbare, deși nu se așteptau la mare lucru; și nu puțini aveau să voteze din rutină.
Clare, temîndu-se de întrebări, turuia cît mai puțin posibil și începea să discute cu oamenii despre copii și despre sănătate. În general, termina prin a întreba la ce oră le-ar conveni să fie transportați la vot. Notîndu-și ora în carnet, pleca fără prea mari realizări. Fiind o Charwell, adică ”cineva din partea locului”, era luată de bună,și cu toate că nu toți o cunoșteau personal, cum era cazul lui Dinny, pentru ei făcea parte dintr-o instituție. Condaford ar fi fost de neconceput fără familia Charwell.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed.Miron, 1992, pp. 120-121.

NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Probleme financiare pentru o veche familie nobiliară în Anglia interbelică (GALSWORTY 1932)

<
(...)
- Con mi-a mărturisit, urmă Lady Mont, că anul ăsta n-o mai poate soate la capăt. cu nunta lui Clare, și cu noul buget,și cu Jean care așteptă un copil, va fi nevoit să taie cîțiva arbori și să-și vîndă caii. Și noi sîntem strîmtorați. Noroc că Fleur e atît de bogată! Mare plictiseală banii ăștia! Ce părere ai?
Adrian tresări.
- Mă rog, nimeni nu se așteaptă azi la lucruri bune. dar ai nevoie de bani ca să-ți duci zilele.
- Și cînd mai ai și oameni care depind de tine... Boswell are o soră cu un picior paralizat; soția lui Johnson a făcut un cancer, biata de ea! Și fiecare are are pe cineva sau ceva! Dinny zice că maică-sa, la Condaford, face o mulțime de lucruri pentru sat. Așa că nu știu cum o s-o scoatem mai departe la capăt. Lawrence nu economisește un bănuț.
- Lunecăm printre două scaune, Em; și într-o bună zi o să ne izbim cu fundul de pămînt.
- Presupunem că o să ne retragem la azilul de bătrîni. (...) Sau o să plecăm în Kenia*; se spun că acolo se rentează să lucrezi.
- Urăsc ideea, izbucni Adrian cu subită energie, ca domnul Cutărică sau mai știu eu cine să cumpere Condafordul și să-l folosească pentru petrecerile de week-end.
- Aș lua calea codrului și m-aș preface în iele. Condafordul nu poate exista fără Cherrelli.
- Ba poate exista foarte bine. Există un proces afurisit numit evoluție. Și Anglia e patria lui.
Lady Mont oftă și, ridicându-se, porni în mers legănat spre papagalul ei.
- Polly!Tu și cu mine o să ne sfîrșim zilele la azil.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 76-77.

NOTĂ M.T.
* Kenya = Colonie și protectorat britanică în perioada 1920-1963. (http://www.britishempire.co.uk/maproom/kenya.htm)

Propaganda în Armata Roșie în Al Doilea Război Mondial (KAZAKIEVICI 1952)

<
(...)
- Prin urmare, dragii mei, iată ce ne învață istoria despre războaiele drepte și nedrepte. Iată care este atitudinea partidului nostru față de război, în general, și față de Marele Război pentru Apărarea Patriei, în special. Desigur, ne e greu. Desigur, am lăsat acasă familiile, am lăsat munca noastră, căreia i-am închinat întreaga viața. Dar noi, oameni pașnici, luptăm fără cruțare, ne batem cu înverșunare, pentru că este în joc libertatea și neatîrnarea Patriei noastre și, în ultimă instanță, viitorul întregii omeniri, e în joc fericirea popoarelor robite - ale Poloniei, Cehoslovaciei, Franței, Belgiei, Danemarcei și Norvegiei.
Aceste cuvinte ce răsunau în bezna nopții ploioase erau destul de obișnuite, ca multe altele folosite de activiști politici din armată, însă tonul, tonul cu care erau rostite, calmul suveran al acestui glas stăpînit tulburau pe ascultător.
(...)
>

SURSA
Emmanuil Kazakievici, Inimă de prieten - Emmanuil Kazakievici, Povestiri, trad. M. Spiridoneanu & V. Rădulescu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1964, pp. 192-193.

Un medic de țară despre criza societății franceze în 1829 (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Ne lipsește în primul rînd virtutea civică pe care marii bărbați din antichitate o puneau în serviciul patriei, ei, care luau loc în ultimele rînduri cînd nu comandau. Boala vremii noastre este superioritatea. Avem prea mulți sfinți. Odată cu monarhia, am uitat de onoare,  odată cu credința părinților  - de virtuți, odată cu zadarnicele noastre încercări  de a conduce - de patriotism.  Acest principii nu mai există decît în parte, în loc să însuflețească mulțimile, căci ideile nu pier niciodată. Acum, pentru a sprijini societatea, nu avem altă proptea decît egoismul. Indivizii cred în ei înșiși. Viitorul aparține omului social;  mai departe nu mai vedem. Bărbatul de seamă care ne va salva din prăpastia spre care alergăm se va folosi, fără îndoială, de individualism pentru a reface națiunea; dar în așteptarea acelei regenerări, trăim în veacul intereselor materiale și al pozitivului. Acest din urmă cuvînt stă pe buzele tuturor. sîntem cu toții evaluați în cifre -  nu după cît prețuim, ci după cît cîntărim. Dacă e fără haină, bărbatul cel mai energic abia obține o privire. Și așa gîndește și stăpînirea.  Ministrul trimite o biată medalie marinarului care, punîndu-și viața în joc, salvează doisprezece oameni,  dar acordă crucea de onoare deputatului care-i vinde glasul său. Vai de țara astfel întocmită! Națiunile, ca și indivizii, își datorează energia numai sentimentelor mari. Sentimentele unui popor alcătuiesc crezul său. Noi, în loc de crez, avem interese. Dacă fiecare nu se gîndește decît la sine și nu are încredere decît în sine, cum vreți să existe mult curaj civic, cînd condiția acestei virtuți este tocmai renunțarea-de-sine? Curajul civic și curajul militar își au originea în același principiu. Domnia-voastră sînteți chemat a vă sacrifica viața într-o clipă, a noastră se scurge picătură cu picătură. De ambele părți, aceleași lupte, în alte forme. Nu e de ajuns să fii om de bine pentu a civiliza fie și cel mai umil colț de lume, mai trebuie să fii și instruit;  unde mai pui că instrucțiunea, probitatea, patriotismul  nu înseamnă nimic fără voința fermă cu care un om trebuie să se desprindă de orice interes personal pentru a se consacra unui gînd social. Ce-i drept, nici unul din satele Franței nu duce lipsă de oameni învățați, de patrioți; dar sînt încredințat că  nu veți găsi în fiecare canton  un om la care aceste prețioase calități să se însoțească cu acea voință neslăbită și pricepere cu care fierarul își bate fierul. Omul care distruge și omul care clădește sînt două fenomene de voință: unul pregătește opera, celălalt o realizează; cel dintîi ne apare ca un duh al răului, al doilea s-ar zice că e un duh al binelui; unul are parte de glorie, celălalt de uitare. Răul e înzestrat cu glas tunător care trezește firile vulgare și le umple de admirație, în vreme ce binele stă multă vreme tăcut. Amorul-propriu uman optează repede pentru rolul cel mai strălucitor. O faptă bună, făcută fără nici un gînd ascuns, va rămîne întotdeauna un simplu accident pînă cînd, prin educație,  în Franța se vor schimba moravurile. Dar cînd vom avea o altă morală, cînd vom fi cu toții mari cetățeni,  nu vom deveni oare, cu toate tabieturile unui trai vulgar, poporul cel mai plicticos, cel mai plictisit, cel mai puțin artist, cel  mai nefericit de pe fața pămîntului? La aceste mari întrebări, nu mi-e dat să răspund, nu eu sînt în fruntea țării. Lăsînd la o parte gîndurile stea, mai sînt și alte dificultăți care împiedică guvernul să adopte principii exacte. În ce privește civilizația, domnule, nimic nu este absolut. Unele idei pot fi potrivite pentu o regiune și mortale pentru alta - și cu inteligențele lucrurile se petrec la fel.
Avem atît de mulți funcționari răi, tocmai pentru că guvernul, ca și gustul, pornește de la un sentiment cît se poate de înalt, dar curat. În privința asta, spiritul depinde de un imbold al sufletului, nicidecum de o știință. Nimeni nu e în măsură să judece nici hotărîrile, nici gîndurile unui funcționar; adevărații săi judecători sînt departe de el, iar rezultatele încă și mai departe. Drept, pentru care, fără teamă, oricine se poate da drept funcționar. În Franța, spiritul exercită asupra oamenilor o adevărată seducție, ceea ce inspiră o mare stimă pentru oamenii cu idei; da' ideile nu fac nici două parale cînd lipsește voința. În sfîrșit, a conduce înseamnă nu numai a impune mulțimii anumite idei sau metode mai mult sau mai puțin potrivite, ci a imprima ideilor, rele sau bune, ale acestor mulțimi, o direcție utilă, conformă cu binele obștesc. Dacă într-o regiune  prejudecățile și rutinele  împing lucrurile  pe un drum greșit, locuitorii înșiși renunță la greșeli. În economia rurală, politică sau casnică, orice greșeală duce la pierderea pe care interesul, cu vremea, le îndreaptă. (...) Într-o chestiune ca asta, e necesar să ții seama de spiritul regiunii, de starea și resursele ei, să studiezi terenul, oamenii și lucrurile și să nu gîndeșți, bunăoară, să plantezi vii în Normandia. (1) Iată de ce nimic nu e atît de nestatornic ca politica; ea nu are principii generale. Legea e una pentru toți, dar morala, pămîntul și inteligența nu sînt; numai că politica este arta de a aplica legile fără a vătăma  interesele nimănui, deci totul are un caracter local.

(1) Regiune vestită pentru bogăția podgoriilor ei.

(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară. trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, pp. 61-62.

Criza politică portugheză după desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Aflîndu-ne departe, știm puțin despre lațurile și nodurile gordiene ale crizei care,  latentă de cînd cu devierea peninsulei, se agravase treptat în sînul guvernelor, mai ales de la celebra invazie a hotelurilor, cînd masele inculte au călcat în picioare legea și ordinea pînă într-atît încît nu se vedea nici o ieșire din impas în viitorul apropiat, redîndu-i Cezarului ce-i al Cezarului, după cum determină interesele superioare ale justiției. Mai ales pentru că nu se știe dacă va mai fi vreun viitor apropiat. De vestea că peninsula se năpustește cu viteza de doi kilometri pe oră în direcția Azorelor a profitat guvernul portughez pentru a-și prezenta demisia, bizuindu-se pe evidenta gravitate a conjuncturii și pe primejdia colectivă iminentă, ceea ce ne face să credem că guvernele sînt capabile și eficace doar în clipele în care nu există motive puternice pentru a pretinde totul de la eficacitatea și capacitatea lor. Primul ministru, în declarația către țară, a semnalat trăsătura monopartidară a guvernului său ca obstacol la consensul național amplu pe care, în condițiile cumplitului moment critic pe care îl trăim, îl considera indispensabil pentru reastabilirea normalității. În această ordine de idei, îi propusese președintelui Republicii formarea unui guvern de salvare națională, cu participarea tuturor forțelor politice cu sau fără reprezentare parlamentară, avînd în vedere că întotdeauna se va găsi un loc de subsecretar adjunct al oricărui secretar adjunct pentru a fi încredințat formațiilor partidare care, într-o situație normală, nu ar fi chemate nici pentru a deschide o ușă. Și nu a uitat să precizeze foarte clar și deslușit că atît el cît și miniștrii săi se considerau în slujba țării pentru ca, în funcții noi sau diferite, să colaboreze la salvarea patriei și să contribuie la fericirea poporului.
Președintele Republicii a acceptat cererea de demisie și, respectînd constituția și normele de funcționare democratică a instituțiilor, l-a invitat pe primul ministru demisionar, ca șef suprem a partidului celui mai votat și care, pînă acum, guvernase fără alianțe, l-a invitat, spunem, să formeze guvernul de salvare națională propus. Pentru că, e bine să nu se îndoiască nimeni de asta, guvernele de salvare națională sînt și el foarte bune, se poat espune că sînt cele mai bune care există, păcat că patriile numai rareori au nevoie de ele, de aceea nu avem, în mod obișnuit, guverne caer să știe să guverneze la nivel național. Despre această temă delicată așa cum sînt cele mai delicate, au avut loc nesfîrșite dezbateri între constituționaliști, politologi și alți cunoscători, și-n atîția ani, nu s-a putut adăuga prea mult la evidența semnificațiilor pe care le au cuvintele, adică faptul că un guvern de salvare națională, fiind național și de salvare, e de salvare națională. Așa ar spune Pero Grulho*, și ar-spune bine. Și cel mai interesant din toate asteae că populațiile se simt de la bun început salvate, sau pe cale să fie salvate, de cum s-a anunțat formarea pomenitului guvern, neputîndu-se , în orice caz, evita anumite manifestări de scepticism congenital cînd se cunoaște lista ministerială și se văd portretele miniștrilor în ziare și la televiziune. La urma urmelor sînt aceleași figuri, și la ce ne așteptam oare, dacă sîntem atît de reticenți să le dăm pe ale noastre.
(...)
>

SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 179 - 180.

NOTE M.T.
* Pero Grulho = Personaj proverbial din literatura tradițională. (http://dictionary.reverso.net/spanish-english/Perogrullo)
** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
*** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Fetițe versus dezertori în Primul Război Mondial (SERGHI 1938)

<
(...)
Știrile de pe front veneau din ce în ce mai rele. În București intraseră nemții. La Brăila se părea că vor veni dintr-un moment în altul.
Caliopi m-a luat într-o zi și m-a dus pe niște scări întunecoase, pe sub niște bolți negre în pivniță. Ne-am strecurat printre lăzi și butoaie, pe vîrful picioarelor, ușor ca pisicile, pînă ce am început să distingem voci înfundate. Am lipit urechea de zid, așa cum am văzut că face și Caliopi, și am auzit tot ce se vorbea înăuntru.
- Mă, eu diseară plec, tu, dacă, vrei, rămîi, eu nu mai pot, nu mai pot, mă, înnebunesc!
- Dacă nu vin pînă diseară, plecă dimineață la patru.
Caliopi a pus mîna pe mine. Mi s-a părut că e mînă necunoscută și m-am speriat; am țipat. Caliopi m-a tras după ea. Cînd am ajuns în curte, eram toată apă de nădușeală, îmi zvîcneau tîmplele, inima. Îmi tremurau picioarele.
- Diana, dă-ți cuvîntul de onoare că n-ai să sufli nici un cuvînt. Dacă se află, îi împușcă.
Am răspuns grav:
- Îmi dau cuvîntul de onoare. Dar nu e datoria noastră să spunem? Cum vrei să cîștigăm războiul dacă soldații stau ascunși în pivniță?
- Ca să nu moară, cum a murit fratele meu, a șoptit Caliopi, cu aerul unui om cu experiență.
- A murit pentru patrie, Caliopi. Eu în locul tău aș fi mîndră!
- Și eu am fost mîndră! Și-a făcut haine noi, albastre. Dacă nu avea chipiu cu colțuri, jurai că-i ofițer. Dar acum? Are o fetiță de două luni; nevasta lui vine să stea la noi. S-o vezi cum plînge...
- Tu n-ai vrea, Caliopi, să fii bărbat, să mergi la război și să mori?
- Sigur că aș vrea să fiu băiat, ca să-i bat pe nemți! Dar...
Și Caliopi mi-a mărturisit că n-ar vrea să moară.
(...)
Abia acum căutam să-mi închipui cum arată oamenii aceia din pivniță. Săracii, s-au speriat desigur răucînd au auzit țipătul meu.; nu vor ști niciodată cine a țipat. Poate că-i voi întîlni într-o zi, cînd voi fi mare, - o domnișoară de șaisprezece ani, - într-un salon unde va fi muzică și se va dansa și unde, poate, se va vorbi despre război: „Ce știi dumneata, domnișoară, erai un copil de șapte ani?!” mă va întreba un ofițer, poftindu-mă la dans. „Da, dar știam totul, ca și oamenii mari. Îmi dădeam cuvîntul de onoare și știam să țin un secret”. Voi povesti ce-am auzit în pivniță. Ofițerul va deveni galben la față, și apoi deodată, roșu. Și în timpul dansului îmi va mărturisi că era unul din cei doi ascunși, în pivniță, și anume cel care voia să plece, că-și amintește țipătul meu, că a plecat în noaptea aceea pe front, i-a bătut pe nemți și a fost decorat, apoi îmi va spune că mă iubește și că vrea să fiu soția lui.
Apoi m-am gîndit la nepotul tatii, soldatul pe care l-am văzut la fereastra trenului cînd ne-am întors de la Sofia, cu doi ani mai înainte. Oare e cu putință să fie ucis un tînăr atît de frumos? Am început să socotesc cît trebuie să cresc pentru ca să fiu o domnișoară adevărată și chiar acest văr să mă invite la dans... Poate - dacă aș pleca pe front - l-aș găsi printre răniți...
(...)
>

SURSA
Cella Serghi, Pînza de păianjen, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1990, p. 51-52.

Educație occidentală versus status social ereditar la fii de boieri români din secolul XIX (SADOVEANU 1924)

<
(...)
Musafirii de la Iași veniră mulți, ca-n toți anii. Unii erau rude de-ale lui Filoti*, alții prieteni politici. Era numai bărbați, și masa fu destul de însuflețită.
Se aflau în scaunele cu spătare înalte chipuri simpatice și prietinoase, din zilele nebuniilor tinereții, mai ales din auria vreme de la Paris, pe care în asmenea împrejurări, toți îl evocau melancolic, ca pe a doua patrie. În anii aceia se legaseră și prin idealuri și visuri de regenerare a țărișoarei lor orientale. Acumau zîmbeau amintindu-și de-atîtea planuri mărețe și înțelegeau că aici e o lume cu totul alta. Tinerii așa de vioi, care făceau studii strălucite și băteau pe occidentali în propriile lor școli, păreau obosiți și dezamăgiți îndată ce se întorceau acasă. Unii se îngrășau la moșii, alții își cheltuiau banii în politică, alții vegetau ca-ntr-un fel de somn, visînd sezonurile periodice cînd se puteau întoarce iar în lumea civilizată. <<Totuși - se gîndea Filoti - privind la amicii lui, cu zîmbetu-i obosit, la urmă ajung să înțeleagă că-i mai bine așa, în situația de seniori feudali, pe care au moștenit-o de la părinți, decît în nivelarea obștească spre care tind burgheziile europene.>>
(...)
>

SURSA
Mihail Sadoveanu, Venea o moară pe Siret, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste nr. 230, București, 1990, p. 59.

NOTĂ M.T.
* Alexandru Filoti = Mare proprietar de moșii din Moldova,  unul din personajele principale ale romanului, pe a cărui moșiei Buciumeni de pe rîul Siret începe acțiunea operei în 1888.

Universitatea populară din Constanța în 1972 („Litoral” în 1972)

<
Așa cum mai subliniam și în cazul altor cursuri din tematica foarte bogată a Universității populare, un mare număr din ele au ca adresă precisă - tineretul, problemele sale specifice.
Iată-ne din nou în fața unui curs, intitulat „Tineretul și viața”, care încearcă prin tematica sa, să răspundă la cîteva probleme fundamentale ale acestuia. Este interesant, așa cum se va vedea și din temele propuse.
Ne exprimăm convingerea că organizațiile U.T.C. din marile unități industriale de pe teritoriul municipiului vor opta ca o asemenea tematică să fie inclusă în calendarul lor de activitate educativă.
dar să subliniem cele mai importante teme incluse în cadrul cursului „Tineretul și viața”: „Viața ideală este călăuzită de un mare țel”, „Tinerețea, vîrsta faptelor mari”, „Dragoste, răspundere”, „Locul prieteniei pe scara valorilor morale”, „Cum ne comportăm: modă, politețe”, „A ne orienta, a alege”, „Muncă, succes, reușită în viață”, „A fi și a-ți defini personalitatea”, „Dragostea fierbinte pentru patria socialistă”, „Despre egoism, parazitism și imitație”, „Căsătoria, familia, și legea”, „Legalitatea socialistă”, „Cunoscînd, înțelegem necesitatea respectării legilor”, „Reguli de conviețuire socială”, „Carențe în procesul de educație a copiilor”, „Copil, familie, muncă”, „Despre divorț, relațiile dintre soți, probleme ale copiilor”, „Valoarea incomensurabilă a timpului. Cum și-l folosesc tinerii”, „ Calificarea de bază - om” etc.
>

SURSA
Z. E., Tribuna Universității populare, „Litoral”, Constanța, 21 octombrie 1972, p. ?.

Pirații biddiomahi din Africa centrală la mijlocul secolului XIX (VERNE 1863)

„(…) numeroasele insule ale lacului, locuite de biddiomahi, pirați sângeroși și foarte temuți, a căror vecinătate era tot atât de primejdioasă ca aceea a tuaregilor din Sahara.”

(XXXIII)

„(…) unei insule mari și foarte populate, pe care doctorul o luă drept Farram, capitala biddiomahilor.”

(XXXV)

„Nu știa că locuitorii insulelor Lacului Ciad, ca și alți negri, se scald fără teamă în apele pline de crocodili, cărora nu le dau nici o atenție. Crocodilii din lacul acesta se bucură de reputația îndreptățită dealtfel, de a fi niște reptile inofensive.”

„Se găsea în mijlocul unui trib al biddiomahilor, cu pielea neagră, tuciurie. Nu avea de ce să se rușineze de goliciunea lui, pentru că era îmbrăcat după ultima modă a ținutului.”

„Puțini călători, dintre cei care îndrăzniseră să se aventureze în aceste locuri, își mai revăzuseră patria. ”
(XXXVI)

„Sub pavilion modernist” („TOMIS” 1999)

 ?, Sub pavilion modernist, „Tomis”, Constanța, 1999

Patria, poporul și Io a lui Augustin Ioan, apărută la nu se știe ce editură într-un număr de doar 100 de exemplare și doar „pentru anume ochi”, e o carte care șochează chiar prin titlul ei, cu bătaie mai mult decât parodică la poezia eticismului propagandistic de până la Revoluție. Incisivă și ironică, ca aproape întreaga lirică a optzeciștilor munteni, placheta acestui autor de sorginte dobrogeană este, în primul rând, o tentativă curajoasă de a privi realitatea cu absolut alți ochi decât cei care au făcut în timp corp comun cu lentilele de contact ale sfruntatei propagande de partid. Universul ideologizat până la paroxism în regimul totalitar de jalnică pomenire apare acum totalmente denudat: „Patria e netedă / Câte un milițian ici / și colo lubrefiază / i /story / a”. Semn al universului concentraționar, „milițianul calcă nisip și scaieți și apă friabilă. Canalul îi asudă în spate la finele planului / cincinal. Dușmanii poporului râmă după jir / calcarele lui Papa Dobrotici” (La canal). Scriitura de gradul zero face și mai tăioase frazele „Militarul se multiplică prin înmugurire”, pentru că au fost date la polizorul istoriei celei mai amare. Alături de milițian, securist și delator, apare pater patriae, geniu apocaliptic al răului: „Coruri ceruri înflăcărau / șapte și arca deflora pustiul. El călca magistrala albastră / și ținea cuvântări” (Magistrala albastră).

Se știe că unul din trouvaille-urile postmoderniștilor sub ala căror pavilion navighează liric A. I. e contopirea textului cu existența cotidiană. Infuzia de realitate în care se îmbăiază discursul cu tentă epică din Patria, poporul și Io e uneori declarat ca un adevărat credo artistico-civic: „Deschid fereastra și mă uit la realitate” (p. 16). Realitatea vizualizată de poet are consistență geografică și istorică precisă - Dobrogea unor obiecte megalomanice cum ar fi Canalul ori Combinatul chimic Midia Năvodari. Industrializarea forțată are efecte mai mult decât alienante asupra individului. Balada Kali-Yuga ne arată ceea ce urma să devină oamenii epocii de aur. Decorul în care evoluează acești roboți e unul prin excelență (neo)expresionist: tencuiala are lepră, apa nevâslită asuda sare în subsol, iubita are sâni de fier, căsătoria e redusă la electromagnetism etc. Autobiografia de ficționar a devenit pentru poet atât de fragedă încât va simți nevoia acută s-o recupereze în text pe cea reală. În această ordine de idei, ciclul DOROBANȚU se eșalonează ca o suită de minireportaje în care șăgălnicia maschează cel mai adesea tragismul existențial conștientizat ca atare de poetul care-și recuperează filtrând critic evenimente care transformau corpul în mecanism.

Revolta se intensifica odată cu adolescența pe care poetul o recuperează în ultimul ciclu al plachetei. Crizele de pubertate par să le anuleze pe cele ale identității de sine și lasă să se întrevadă o ieșire din minciuna socială: „Acum încep a semăna / cu harta patriei trasă pe față, / scalp străin. Vale și deal / riduri și mări / de sudoare, de sare, de sebum”. Spiritul lui Geo Dumitrescu tânăr pare a se insinua în versurile interesantului postmodernist care este Augustin Ioan.

Istorie imediată (SOULET 1994)

Jean Francois Soulet, Istorie imediată, trad. și note M. Platon (Paris, 1994), pref. F. Constantiniu, Corint / Istorie universală - Microsinteze - 13, București, 2000, 140 p.

5 Prefață - Florin Constantiniu

7 Cuvânt înainte 

8 Capitolul I O istorie veche

I. Învățăturile părinților întemeietori
„Cel care știe pentru că a văzut”
O rigoare metodologică
O concepție aparte despre istorie
Lunga supremație a oralității

II. În serviciul prinților și al patriei
Vremea cronicarilor și a istoriografilor
Istoria imediată după Voltaire
Sprijin al propagandei napoleoniene
... și al patriotismului republican

III. Entuziasmele populare
A înțelege Revoluția Franceză
... înfrângerea din 1870 și Comuna
De la primul la al doilea război mondial

IV. Recunoașterea oficială
Istoria Rezistenței
„Pledoaria” lui Rene Remond
Contribuția jurnaliștilor, antropologilor, sociologilor și geografilor
Introducerea istoriei imediate în licee

42 Capitolul II O istorie cu drepturi depline

I. Două constrângeri
Lipsa de acces în arhivele publice
Contemporaneitatea faptelor studiate

II. ... Două avantaje
Arhivele publice
Anchete, statistici, sondaje
Documente particulare
Presa
Sursele iconografice și audiovizuale
Sursele orale

III. Și câteva principii metodologice de bază
Clara delimitare a câmpului de investigație
Punerea în perspectivă „verticală” a faptelor studiate
Punerea în perspectivă „orizontală”
O multiplă exploatare a singularului

89 Capitolul III O istorie necesară

I. Apelul la societate
Dovezi și ambiguități ale comenzii sociale
Întrebări asupra persecuțiilor suferite de către evrei
Asupra nazismului și petainismului...
... Și războaiele coloniale
Interogații identitare
Vârtejul accelerării istoriei

II. Pași greșiți
Regimul sovietic văzut de manualele școlare franceze
De ce un asemenea „derapaj”?
Lecțiile unei derive

III. Schiță a unui bilanț
În Franța... 
... și în străinătate

135 Bibliografie

coperta IV

Fără pretenția de a oferi formule exacte de încadrare a subiectului, încercarea de definire a istoriei imediate își găsește cea mai fericită formulă în cuvintele cu care autorul încheie prefața volumului său: „prin istorie imediată înțelegem ansamblul părții terminale a istoriei contemporane, incluzând-o atât pe cea a epocii actuale, cât și pe cea a ultimilor treizeci de ani; o istorie care are drept principală caracteristică faptul că a fost trăit de istoric sau de principalii săi martori.”

„Constanta unui jurnal” (ROȘIORU 1994)

 Ion Roșioru, Constanta unui jurnal (II), „Tomis”, Constanța, ian. 1994, p. 15

Numele lui Virgil Gheorghiu e cel mai cunoscut, dacă nu singurul, nume de scriitor român în mediile culturale din Rouen. Mi-au vorbit de el atât soții Legendre, cât și profesoara de literatură franceză de la Alianță, domnișoara Antoinette Bouveau. Venea frecvent aici, la seratele literar-muzicale organizate de o doamnă roueneză. Când fac însă investigații să-i iau adresa, aflu că și ea, ca și scriitorul și muzicologul român, s-a mutat în lumea umbrelor. Însă faptul că spiritul unui scriitor român mai bântuie la 16 ani de la moartea acestuia prin cetatea tutelată de Pierre Corneille, Flaubert sau Maupassant, mi se pare mai mult decât o certitudine că duhul creator supraviețuiește materiei. Sentimentul acesta îl voi mai încerca peste o săptămână la mormântul lui George Enescu din cimitirul Pere Lachaise. Am sosit aici însoțit de un algerian - doi reprezentanți ai lumii a treia, cum îi place să glumească lui Dzin Din, unicul ginere al doamnei Boeton din Avranches - la câteva minute după plecarea cuiva care a aprins o lumânare și a depus un buchet proaspăt de flori. Lumânarea mai ardea încă, simbol al creației veșnice a celui care a devenit un cetățean al lumii, inscripția funerară lapidară nemaitrădându-i prin nimic originea națională: „GEORGE ENESCO, compositeur, membre de l Institut, commandeur de la legion d honeur (1881-1955). Alături se odihnește Marie Georges Enesco, nee Rosetti-Teșcanu (1875-1968), soția marelui compozitor. Și-n această vastă bibliotecă mondială care este cimitirul Pere Lachaise citesc, prin geamul unei capele înnegrite, un vers aparținând Annei de Noailles, așezat sub poza frumoasei poete: „Helas! je n etais pas faite pour etre morte”. Și-n timp ce mă reculeg la mormântul prințului Valahiei, Georges D. Bibesco, și al prințesei Bibesco, lângă mine se opresc două franțuzoaice în vârstă. „O contesă poloneză!”, exclamă una din ele. „Româncă!”, o corectez eu de parcă aș fi în clasă și un elev ar fi făcut o confuzie de neiertat. „Ah! Roumaine, donc!”, rostește ea ca-n fața unei revelații și-mi zâmbește îndatoritor șa cum numai franțuzoaicele știu s-o facă.

Altădată, sub cupola unei amiezi roueneze, în piața bisericii Jeanne d Arc, mi-a fost dat să mă pătrund de profunzimea unui vers românesc pe care până atunci îl considerasem doar frumos și anume: „Limba română este patria mea”. Un grup de oameni, bărbați și femei, stăteau în cerc și sporovăiau balcanic în limba română. Inițial am crezut că visez și pașii mi s-au oprit cu de la ei inițiativă, arborii acestei oaze în deșert nefiind alții decât membrii formației de muzică populară condusă de Radu Simion, care, ca nume, mi-era destul de cunoscut din țară. Am intrat în vorbă odată șocul depășit și am aflat că erau angajați să cânte la un local din celebra piață. A doua zi, un hong-konghez care urma cursuri la Alianță mi-a spus, spre a-mi face o surpriză, că deja îi ascultase în ajun pe cântăreții români și a adăugat: „Poate că nu le-aș fi dat nici o atenție, dacă nu te-aș fi cunoscut pe tine înainte! Cred că merită să vizitez România”!

Iar dacă limba română e patria mea, aici ca și aiurea, orice nume românesc întâlnit dincolo de fruntariile țării, e un adăpost. Sentimentul ăsta l-am încercat la ultimul etaj al turnului Eiffel, citind, de exemplu, că Bucureștiul se află, en vol d oiseau, la distanța de 1879 km de locul în care mă aflam. Am mai adăugat 100 de km, tot în zbor de pasăre firește, și m-am simțit acasă, mângâiat o clipă de aripa orgoliului că, fie și pentru un timp relativ scurt, s-ar putea ca într-o carte de recorduri a Hârșovei, eu să fiu primul hârșovean care să dețină recordul de a se fi aburcat spre piscul acestei năstrușnicii metalice care străjuiește nedezmințit orașul lumii. Același sentiment al stării de România sosite aici înaintea mea l-am încercat în muzeul militar care e Domul Invalizilor, în fața uniformelor purtate de infanteriștii români în vremea primului război mondial, a câtorva arme și a medaliilor primite. Mia-m notat în carnet numele acestor insigne și, urcând pe firul istoriei, am rămas un pic dezamăgit despre participarea României la cel de-al doilea război nu se mai pomenește nimic, în afară de faptul că numărul victimelor pe care țara noastră le-a avut se cifrează la 880.000. Dzin Din care-mi intuiește gândul pune degetul sub cifrele care arată tributul de vieți omenești dat de patria lui adoptivă, Franța: 630.000! Există în Paris o stradă care poartă numele capitalei noastre; în altă parte un restaurant cu specific românesc se numește Doina. Cred că, dacă ar trebui să înnoptez sub cerul liber, aș căuta asemenea locuri. Ana Blandiana observa în rubrica ei Atlas din România Liberă că toponimele țin de cald, sete și foame, iar dacă m-ar fi încuiat seara cineva în Muzeul de artă modernă Georges Pompidou ori în cimitirul Pere Lachaise - așa ceva i s-a întâmplat lui Chateaubriand în timpul exilului londonez și a trebuit să-și petreacă noaptea într-un cavou - cred că aș încerca să ațipesc lângă sculpturile lui Brâncuși sau, în al doilea caz, lângă vreunul din mormintele românilor de care  am amintit mai sus. Zeitățile culturale românești m-ar ocroti, cu siguranță, iar dacă înnoptarea forțată s-ar produce în vastul labirint al cărții care e librăria FNAC, așa căuta fără să stau pe gânduri raftul în care se odihnesc cărțile autorilor din est, unde, peste zi, voi fi atins și voi fi răsfoit tomurile unor N. Manea (Ceaiul lui Proust), M. Cărtărescu (Visul), G. Ibrăileanu (Adela), M. Eminescu (Sărmanul Dionis și Cezara), M. Eliade (cu foarte multe opere beletristice traduse din română), precum și Valeriu Rusu cu o antologie despre satul românesc văzut de scriitori ca Agârbiceanu, Rebreanu, Galaction, Goga, Blaga, Cotruș, Coșbuc, F. Neagu, Slavici, Arghezi, Sadoveanu, Pilat, Alecsandri, Caragiale, D. Zamfirescu, M. Preda și alții.

Antologia mi-era cunoscută încă de la Avranches. Doamna Boeton o cumpărase din Elveția cu ocazia participării la botezul celor două nepoțele gemene născute acolo. A extras-o tainic dintr-un raft - un semn și ăsta, alături de casetele pe care înregistrează emisiuni, de la televiziune sau radio, referitoare la România, ori decupează și îndosariază articole despre ținutul dintre Tisa și Nistru, că vor să înțeleagă esența fenomenelor culturale și politice românești dincolo de toate interpretările mai mult sau mai puțin tendențios deformate - și m-a rugat să-i vorbesc despre autorii antologați. M-am executat cu plăcere, pe tărâm literar limba franceză părându-mi-se la fel de odihnitoare ca și limba mea natală. Valeriu Rusu este conducătorul unui seminar de limba și literatura română la Universitatea din Aix-en-Provence. Numele i-l întâlnesc deci și la secția de limbi străine a FNAC-ului. Semnează o gramatică a limbii române ca limbă străină pentru francezi. Pe alte manuale și dicționare de acest tip găsesc numele mai tuturor profesorilor de la Facultatea de limbă și literatură franceză din București.

Când părăsește Franța românul e parcă și mai român decât era la venire. Mi-am dat seama de asta în aeroportul din Roissy „Charles de Gaulle”, când o tânără s-a apropiat de mine  și mi-a spus: „Mi-am dat seama că nu puteți fi decât român: spuneți-mi și mie de unde ați luat etichetele pentru bagaje?” Îi arăt punctul de autoservire și mă întreb cum de n-o fi observat, cu spiritul ei de mare psiholoagă, cogeamite maldărul de hârtii din care se „înfruptau” toți turiștii înainte de a se prezenta la vamă. Și-mi vine să strig ca Vlahuță: „M-am regăsit, ce dor mi-era de mine”. Și-n curând mă uit, în cerul Europei spre a mă prăvăli, bulgăre de dor, către țară. O țară în care mă așteaptă Zenovia, Mădălin și Elena; părinții de sub poalele pădurilor Vrancei, care sunt cicălitori și bătrîni; elevii înfruptându-se copios din îngăduința mea; proiectele literare de toate calibre; certurile pentru împărțirea catedrei, în fiecare toamnă; liniștea căminului (vorba lui Slavici) din serile de iarnă pe care televizorul alb-negru se chinuie din răsputeri s le înveselească și, deloc în ultimul rând, redactorul de la Tomis cu eternul lui sfat-somație: „Scrie scurt! Scrie scurt, cât mai scurt posibil”.

„Debut. Arina Boldea”

 ?, Debut. Arina Boldea, „Tomis”

Arina Boldea este elevă în clasa a V a la Școala Generală nr. 10 din Tulcea. Participă la ședințele cercului literar din școală, semnează mici articole cu profil divers în gazeta de perete. Versurile ei dovedesc sensibilitate și putere de a vibra, de a realiza un acord , prin cuvânt, cu atmosfera de efervescență culturală specifică timpului nostru. Ideile care structurează epoca de mărețe împliniri contemporane generează patosul sincer în spunere al unei conștiințe fragede, încă în formare, îndrăgostite de poezie.

Patrie

O floare de mai mi-a șoptit, 
Abia auzit,
Un murmur, un glas, poate-un cânt,
Și-n sunetul ei cristalin
Am descoperit un cuvânt.
Și în seninul cerului de vară
Eu te-am găsit pe tine iară, 
Cuvânt iubit.

Poate că te-am mai întâlnit
În tainicele unde ale mării
Sau în cântecul zării,
În bobul greu de grâu
Și în fiecare licăr de râu.
Patrie - 
Cuvânt drag, tu erai
Cu sublimul carat al sufletului
În candoarea florii de mai

Pace

Dacă aș putea să mă urc până la stele
Să fiu împreună cu ele, 
Aș aduce-o pe cea mai strălucitoare.

Și aș scrie pe ea să fie pace.
Dacă aș putea să mă urc prin copac

Aș lua un crâmpei din frunziș.

Și l-aș da copiilor de pe glob
Împreună cu un strop de noroc.

„Salonul roșu” (STRINDBERG 1879)

 August Strindberg, Salonul roșu, trad. C. Papadopol (orig. suedez 1879), Marc, București, 1991, 286 p.

Cuprins
3 „Rien n est si desagreable que d etre pendu obscurement” Voltaire
5 1.Stockholmul în perspectivă descendentă
17 2.Între frați
25 3.Coloriștii din Lill-Jans
37 4.Stăpîni și cîini
55 5.La editor
65 6.Salonul roșu
79 7.Urmașii lui Isus
86 8.Sărmana patrie
97 9.Înscrisuri
102 10.Societatea anonimă a ziarului Capa Gri
112 11.Oameni fericiți
121 12.Societatea de asigurări maritime Triton
130 13.Hotărîrile Providenței
139 14.Absint 
152 15.Societatea anonimă teatrală Phoenix
163 16.În munți Albi
176 17.Natura
179 18.Nihilism
189 19.De la cimitirul nou la cîrciuma Norrbacka
200 20.Pe altar
205 21.Un suflet peste bord
211 22.Vremuri grele
217 23.Audiențe
224 24.Despre Suedia
241 25.Ultimul jeton
258 26.Corespondență
266 27.Convalescența
270 28.De dincolo de mormînt
279 29.Recapitulare

Românii din monarhia Habsburgilor după 1867 (IORGA 1915)

 Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, Lecții ținute la Universitatea București, Editura Casa Școalelor, București, 1915

XVI: Dualismul austro-ungar și romînii

(240) (...)
La reluarea ședințelor dietei, nici un cuvînt despre noile sacrificii de sînge făcute pentru Împărat, despre marele rol de vitejie pe care l-au avut romînii în război, și mai ales nici o încercare de a fixa deosebirea între atitudinea morală pe care au avut-o în războiul de la 1866 ungurii și atitudinea morală pe care au avut-o romînii. Nimic decît obișnuitele teorii de metafizică politică. Cînd ungurii urlau în Dietă:„ Nu recunoaștem pe Împărat!”- s-a strigat, este în protocol - romînii urmau, cu puțin mai mare siguranță de sine, discuțiunea cu privire la „naționalitatea politică” și „naționalitatea genetică”, la „drepturi inarticulate” și „drepturi nearticulate” ș.a.m.d. Nici o scenă de mare pasiune măcar... și erau datori, absolut datori cu scena aceasta de mare pasiune, tumultoasă, teribilă. Nu pierde un popor toată baza sa constituțională, cum erau s-o piardă ai noștri la 1867, dizolvîndu-se dietele din Sibiu și Cluj și anulîndu-se toată opera lor, fără o protestare menită să rămăie în istoria nedreptăților. Babeș și Gozsdu au încercat doar o modestă opoziție, propunînd, de pildă, ca în loc de „națiune maghiară” să se zică „patria noastră”, cînd era vorba de a cere Împăratului restituirea „libertăților”. În discuția provocată de această propunere limpede, a vorbit Alexandru Mocioni. A început și el cu declarația că își rezervă dreptul de a vorbi altă dată românește și, dacă vorbește ungurește acuma, o face numai din motive de oportunitate. În ce privește teoria, el zicea: „țin ca lucru necorect, după modesta mea părere, ca complexul acestei națiuni să poarte numele genetic al unei națiuni aflătoare în minoritate”. Și atunci obiectă Aloisiu Vlad  că discuția aceasta samănă cu aceea care se făcea la 1453 în Constantinopolul asediat de turci, cu privirea la unirea cu Roma, ca și cum romînilor li s-ar fi putut aduce această critică.
Declarații mai energice vin iarăși din partea lui Hodoș. Se adusese înainte, cu aceeași nedibăcie ca astăzi, chestia ungurilor din județele Bacău și Roman. Sunt acolo, se zicea, vreo 80.000 de maghiari, ce ar fi dacă ar cere și ei o unitate cu ai lor din Patrie! „ Dacă am cere în Parlamentul din București pentru ungurii noștri din Romînia ce cereți dvoastră pentru romînii de aici, ce s-ar face?” Și atunci Hodoș observă: „aceia sunt <adventitii>, pe cînd noi suntem băștinași”. Și dacă ar veni ungurii cu aceste pretenții? - Eu le-aș susținea și acolo!

(241)

În momentul acesta, între discuțiile preliminare, între acordarea Ungariei reconstituite de către Împărat , între numirea, la 18 februar 1867, a lui Andrassy Gyula ca prim-ministru al Ungariei, între pregătirile pentru încoronarea din 8 iunie, veni petiția cu cele 1493 de iscălituri de „alegători romîni” cerînd unele lucruri mari în numele unei „nații oțelite”... Și Francisc-Iosif răspundea scurt acestor oameni, care stăteau și în afară de ierarhia bisericească și în afară de reprezintanța parlamentară: „Contez pe credința dv și în viitor, iar dorințele și cerințele romînilor le voi considera” (decembre 1866).
Iar, peste trei luni, cînd Ilie Măcelariu, la 7 mart 1867, citește cele dintîi și cel din urmă cuvinte romînești care s-au auzit într-un Parlament al Ungariei unificate: „Onorată cameră...”, a fost un urlet extraordinar! „La ordine! Unde este prezidentul?” Prezidentul a intervenit și a spus că nu este admis să se vorbească în limba romînească, fiindcă există în acest sens un articol de lege. S-a dovedit însă că acest articol nu există, și a trebuit o ordonanță a Împăratului care să răpească dreptul de a vorbi în limba romînească în Parlamentul de la Pesta.

„Fără întrebuințarea limbii materne, patria și naționalitatea sunt numai o iluzie”, declara, atunci, adînc mișcat, în ungurește, oratorul.
Cînd apoi s-a ridicat să vorbească un altul, Andrei Medan, l-au întîmpinat cu „Jos”. Cînd s-au pomenti de anumit emăsuri din 1848, s-a întrebat ironic: „Unde? La Blaj?” Totuși Alexandru Roman, intervenind în favoarea lui Șuluț, pe care era vorba să-l destituie pe jumătate, dîndu-i coadjutor, a amintit curagios, și de jertfa celor 40.000 de romîni care căzuseră la 1848.
S-a vorbit chiar și de Horea. Nu mai știu cine făcuse aluzie la numele blăstămat al celui tras pe roată, și un deputat romîn s-a sculat pentru a spune, rece, că este o mare deosebire între Horea și cutare din partea ungurilor de la 1848, fiindcă Horea a luptat pentru dreptate: Dacă vreți exemple de cruzime, căutați-le la naționalitatea dvoastră și nu le puneți în spinarea altora”.