Istoria orașului Walton din Anglia (JEROME 1889)

< (...) Am lopătat în susul fluviului* pînă la Walton, localitate destul de mărișoară pentru un oraș riveran. (...) Se înțelege de la sine că Cezar** avea o mică reședință a lui la Walton - o tabără, un val de apărare sau ceva în genul acesta. Cezar era îndrăgostit de cursul superior al fluviului. Și regina Elisabeta*** a cutreierat aceste meleaguri. Cromwell**** și Bradshaw (nu cel cu "mersul trenurilor"*****, ci acuzatorul****** regelui Charles*******) au locuit și ei aici, cîndva. Cred că alcătuiau o pereche foarte reușită. În biserica din Walton se găsesc un fel de chingi de fier, pe care cei de altădată le întrebuințau pentru a ține în frîu limbile femeilor cicălitoare. (...) În biserică sînt și cîteva morminte de seamă. (...) >

Sursa
J. K. Jerome, Trei într-o barcă, ed. Tineretului, București, 1966, pp. 136-138.

Note M. T.
* Tamisa.
** Caius Iulius Caesar (101 î. H. - 44 î. H.) = Politician și comandant roman. (www.istorie-pe-scurt)
*** Elisabeta Tudor (1533-1603) = Fiica regelui englez Henric VIII (1509-1547) și sora regelui Eduard VI (1547-1553) și a reginei Maria I (1553-1558). Regină a Angliei și Irlandei ca Elisabeta I (1558-1603). (www.historia.ro)
**** Oliver Cromwell (1599-1658) = Comandantul armatei Parlamentului în războiul civil (1642-1649) mpotriva regelui Charles I Stuart. Lord-Protector al Amgliei, Scoției și Irlandei (1649-1658). (www.historia.ro)
***** George Bradshaw (1800-1853) = Cartograf, tipograf și editor englez. În 1839 a lansat Bradshaw's Guide pentru circulația feroviară. (eng.wikipedia.org)
****** John Bradshaw (1602-1659) = Magistrat provincial englez. Președintele curții care l-a judecat și condamnat la moarte pe regele Charles I în 1649. (www.britannica.com)
******* Charles (Carol) Stuart (1600-1649) = Fiul regelui James al Angliei (1603-1625) și al Scoției (1566-1625). Rege al Angliei, Irlandei și Scoției ca Charles I (1625-1649). Înfrînt, capturat, judecat și executat în războiul civil cu Parlamentul (1642-1649). (www.historia.ro)

Propaganda în Armata Roșie în Al Doilea Război Mondial (KAZAKIEVICI 1952)

<
(...)
- Prin urmare, dragii mei, iată ce ne învață istoria despre războaiele drepte și nedrepte. Iată care este atitudinea partidului nostru față de război, în general, și față de Marele Război pentru Apărarea Patriei, în special. Desigur, ne e greu. Desigur, am lăsat acasă familiile, am lăsat munca noastră, căreia i-am închinat întreaga viața. Dar noi, oameni pașnici, luptăm fără cruțare, ne batem cu înverșunare, pentru că este în joc libertatea și neatîrnarea Patriei noastre și, în ultimă instanță, viitorul întregii omeniri, e în joc fericirea popoarelor robite - ale Poloniei, Cehoslovaciei, Franței, Belgiei, Danemarcei și Norvegiei.
Aceste cuvinte ce răsunau în bezna nopții ploioase erau destul de obișnuite, ca multe altele folosite de activiști politici din armată, însă tonul, tonul cu care erau rostite, calmul suveran al acestui glas stăpînit tulburau pe ascultător.
(...)
>

SURSA
Emmanuil Kazakievici, Inimă de prieten - Emmanuil Kazakievici, Povestiri, trad. M. Spiridoneanu & V. Rădulescu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1964, pp. 192-193.

Bătălia dintre Napoleon și ruși de la Lutzen din 1813 (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Iată rușii tabără peste noi. Începe campania din 1813. Sîntem copleșiți. Într-o bună dimineața, prin ordin să ne deplasăm pe cîmpia de lîngă Lutzen*, la o anumită oră. Împăratul știa bine ce face ordonîndu-ne să pornim îndată. Rușii ne învăluiseră. Colonelul nostru zăbovește luîndu-și rămas bun de la o poloneză care locuia la optime de leghe de oraș și avangarda cazacilor pune mîna pe el și pe detașamentul lui. Noi am avut vreme să ne aruncăm pe cai și să ne desfășurăm în formație în afara orășelului, că am și avut de dat o luptă călare, în care i-am respins pe ruși, încît, după lăsarea nopții, am putu s-o ștergem. Șarjaserăm timp de trei ceasuri și făcuserăm adevărate minuni. În vreme ce noi luptam, escortele și materialul plecaseră. Aveam un parc de artilerie și mari provizii de pulbere foarte necesare împăratului, pe care trebuia să le salvăm cu orice preț. Apărarea noastră i-a uimit pe ruși, care au crezut că sîntem susținuți de un corp de armată. Cu toate astea, curînd, datorită iscoadelor lor, și-au dat seama că se înșelaseră și că nu avea în față decît un regiment de cavaleriști depozitele noastre de infanterie. Atunci, domnule, pe înserat, au dezlănțuit un atac pe viață și pe moarte - și atît de fierbinte încît câțiva dintre noi au rămas pe cîmpul de luptă. Am fost încercuiți. Eram cu Renard în prima linie și-l vedeam luptînd și atacînd ca un diavol, căci gîndu-i era la nevastă-sa. Datorită lui, am izbutit să ocupăm din nou orașul, pe care bolnavii noștri îl pregătiseră pentru apărare; dar era într-o stare de plîns!
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 242-243.

NOTĂ M.T.
* Bătălia de la Lutzen (Germania), din 2 mai 1813, a fost câștigată cu greu de împăratul Napoleon I împotriva unei armate ruso-prusiene. (http://www.napoleonguide.com/battle_lutzen.htm)

Absolut toate glumele despre războiul cu Rusia

• Singurul mod să cucerim Rusia ar fi să mai scoată O-Zone un hit.
• Cu cine se învecinează România? Cu cine vrea Rusia.
• România ar declara război Rusiei pentru că nişte radiaţii atomice ar fi singura şansă pentru ca milioanele de pensionari şi copii să se încălzească la iarnă.
• Prizonierii de război ruşi vor fi deportaţi fără milă în Simeria.
• Prima măsură pe care o va lua Traian Băsescu înaintea războiului va fi să-l facă pe Gabriel Oprea din ministru al Apărării în ministru al Atacului.
• Aşa cum despre George W. Bush se spune că a atacat ţările arabe pentru rezervele lor de petrol, despre Traian Băsescu se va spune că a atacat Rusia pentru rezervele ei de gheaţă.
• În războiul cu Rusia, vameşii români vor continua deviza strămoşească de la Mărăşeşti: ''Pe aici nu se trece fără 500 de euro de căciulă''.
• Traian Băsescu a anunţat că nu-i putem ataca pe ruşi pînă cînd nu ne scot vizele.
• După cucerirea Rusiei, România va demara şi acolo programul rubla. La fiecar două ruble predate de către ruşi, noi le vom spune în schimb cît mai e ceasul.
• Pentru că ruşii au ceva experienţă cu războiul rece, e indicat ca România să atace vara.
• Pentru a mări şansele ca armamentul din dotare să fie în posesia armatei române şi după trecerea graniţei,ar trebui închise toate centrele de colectare a fierului vechi de pe traseu.
• După ce-i vom cuceri, ruşii ne vor da, în sfîrşit, ceasurile înapoi. Cu cîteva ore.
• Şansele de a-i surprinde pe ruşi cu manevrele flotei noastre navale sînt practic nule. Cotele apelor Dunării se transmit, din păcate, şi în limba rusă.
• Singura parte pozitivă a unui conflict cu Rusia ar fi că vom afla, în sfîrşit, cu cine ţine Ion Iliescu.
• Nu e o idee bună să intrăm singuri în război cu Rusia, pentru că nu mai avem apoi împotriva cui întoarce armele.

SURSA:
***, Absolut toate glumele despre războiul cu Rusia, ''Kamikaze'', Bucureşti, 1 mai 2014

Ziua Protecția Civile în România

Prin Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933 s-a aprobat Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, ca o necesitate a protejării populației civile, rezultată în urma efectelor devastatoare ale Primului Război Mondial.

SURSA
”Cuget Liber”, Constanța, 2013

Guvernul Marii Britanii dezvăluie tot ce ştie despre OZN-uri

”Descoperă” 13 iulie 2012

„Aghiotant la trei miniștri ai Apărării: Milea, Militaru, Stănculescu” (BARBU 2000)

Alexandru Barbu, Aghiotant la trei miniștri ai Apărării: Milea, Militaru, Stănculescu, Ion Cristoiu, București, 2000, 173 p.

Cuprins
7 I.„Tu ești la ușă, nu înăuntru”
24 II.Umorul lui Milea
38 III.G-ralul Stănculescu: un portret de „lord”
52 IV.„Aventuri” africane
61 V.În preajma Revoluției
68 VI.Desfășurarea evenimentelor
82 VII.Ultima convorbire telefonică înainte de sinucidere
99 VIII. Ion Iliescu îmi datorează... o pereche de izmene
122 IX.„Nu te pune cu prostul că are mintea odihnită...”!
138 X.După 89, s-au luat grade... cu brațul!
151 XI.„Piața Universității” m-a prins la Berlin

167 Ilustrații

coperta 4: În această carte-mărturie, autorul (artilerist-topograf, ofițer activ în armata română pînă în 1995, fost, în perioada martie 1986 - martie 1990, aghiotant al ministrului Apărării Naționale) dezvăluie, cu sinceritate și onestitate, aspecte mai puțin sau deloc știute din viața celor care s-au aflat la conducerea MApN, în ultimii ani ai regimului ceaușist și primii ani care au urmat după prăbușirea  acestuia. Parcurgînd pasionantele pagini ale cărții, cititorul are ocazia unică de a afla ce se ascundea în spatele „ușilor închise” la cel mai înalt nivel al ierarhiei militare românești.

„Conflictele sfârșitului de mileniu” (ANDREESCU & TOMA)

gen. div. conf. univ. dr. Anghel Andreescu & col. prof. univ. dr. Gheorghe Toma, Conflictele sfârșitului de mileniu,. Stabilitate, instabilitate, manipulare, Timpolis, 2000, 141 p.

„Informația este cheia succesului operațiunilor militare; în război ori în alte operații militare decât cele de război, învingător va fi cel care câștigă războiul informațional” Gl. (r) Glen K. Otis din T. U. ale SUA

3 Argument

5 1.Delimitări și clarificări conceptuale
5 1.1.Actualitate și perspectivă geopolitică
7 1.2.Considerații privind gestionarea crizelor în etapa actuală
9 1.2.1.Riscuri și amenințări. Caracteristici și tipuri posibile
11 1.2.2.Etape evolutive ale situațiilor de criză. Tipologia crizelor
13 1.3.Principii de întrebuințare a trupelor în acțiuni militare neconvenționale
20 1.4.Modalități de angajare și dezangajare a forțelor în situații de criză
24 1.5.Conducerea acțiunilor neconvenționale

31 2.Întrebuințarea structurilor militare în acțiuni integrate în situații de criză și în caz de război
31 2.1.Definirea sintagmei de acțiune integrată
36 2.2.Integrarea celorlalte categorii de forțe și genuri de armă în acțiunile militare desfășurate de forțele terestre
53 2.3.Situațiile, condițiile și modul de întrebuințare a structurilor militare ale Ministerului de Interne, care acționează integrat cu alte structuri similar ale Sistemului Național de Apărare în situații de criză
66 2.4.Situațiile și modul de întrebuințare a structurilor militare ale Ministerului de Interne care acționează integrate în dispozitivele structurilor armatei, în caz de război
79 Prevederi legislative cu privire la angajarea armatei în acțiuni neconvenționale

91 3.Protecția psihologică a trupelor angajate în acțiuni neconvenționale
91 3.1.Asigurarea psihologică a trupelor în armatele moderne
98 3.2.Protecția psihologică. Prezent și viitor
104 3.3.Culisele operațiilor psihologice. Mijloacele utilizate

113 4.Activitatea de informare publică pe timpul pregătirii și ducerii acțiunilor neconvenționale
113 4.1.Informarea ca armă
115 4.2.Informarea publică pe timpul participării armatei la rezolvarea situațiilor de criză
119 4.3.Războiul informațional, mit și realitate

133 Încheiere

141 Bibliografie selectivă

„Europa în balanță” (BERTRAM 1995)

Christoph Bertram, Europa în balanță, traducere Ioana Ieronim și Adriana Tudor (Washington 1995), Clavis, 1996

5 Prefață de Lawrence S. Eagleburger

7 Cuvânt înainte

9 Introducere 
14 Acționăm acum sau așteptăm să vedem ce se întâmplă?

19 1. Confruntarea cu incertitudinea
19 Pericole și reacții
22 Stabilitate prin stabilizarea instituțiilor
25 Alianța și Uniunea

29 2. O Alianță fără fond?
30 Criza existențială NATO
36 Abordarea minimalistă: muniție de rezervă
37 Tensiunile schimbării
41 Noua misiune: asigurarea păcii după războiul rece

45 3. Rusia și noul NATO
45 Ce fel de Rusie?
48 Ce loc va ocupa Rusia în Europa?
51 Un Forum NATO-Rusia
55 Și dacă Rusia spune „Niet”?

57 4. Europa de Est și noul NATO
57 De ce este necesară extinderea NATO
58 Limitele Parteneriatului pentru Pace
61 Definirea condiției de membru NATO
62 O chestiune de cronometrare
64 Implicații pentru Alianță
67 Țări care nu sunt încă membre și țări care nu vor fi niciodată

69 5. O Uniune cu probleme
70 Uniune incompletă
72 O comunitate pentru viitor?
74 Imperativul instituțional
79 Conferința interguvernamentală
80 O avangardă care împiedică regresul
81 Cuplul franco-german 
84 Un remediu riscant

85 6. Europa de Est și Uniunea Europeană
86 Parteneriatul pentru prosperitate
87 Piedici
90 Învingerea piedicilor

95 7. NATO și Uniunea Europeană
96 Identitatea de apărare a Europei
96 UEO: mai mult o problemă decât o soluție
99 Un NATO europenizat
101 Grupul central de apărare
102 Extinderea spre Est: separată, dar paralelă
104 Instrumente variate pentru variate probleme

107 8. Conexiunea atlantică
107 Interese fără structură
110 Numai lipsa conducerii?
111 Proiecte comune sau instituții comune?
113 Nici un test de urgență
114 De ce lipsa instituțiilor?
116 Nu monopol NATO, nu monopol UE
118 Acoperiș pentru mai multe case

121 Concluzie

124 Kenneth Murphy

coperta IV 

Europa în balanță este prima carte analiză care apare în România pe temele, azi fierbinți, NATO și Uniunea Europeană: secretele de funcționare și criza actuală din aceste două mari instituții; șansele țărilor din Europa Centrală și de Est, inclusiv ale României, pentru următorul deceniu; mai este Rusia un pericol pentru vecinii săi, în contextul dat?

Cartea lui C. Bertram este o pledoarie pentru extinderea NATO și lărgirea UE, ca soluție optimă pentru marile probleme ale momentului.

Christoph Bertram

Corespondent de politică externă la prestigiosul săptămânal german „Die Zeite”. A fost, din 1974, până în 1982, directorul Institutului Internațional de Studii Strategice de la Londra. Autorul unor lucrări substanțiale pe teme de securitate europeană și atlantică.

„O valoroasă frescă a reîntregirii naționale” (DUMITRAȘCU 1989)

Gheorghe Dumitrașcu,  O valoroasă frescă a reîntregirii naționale*, „Tomis”, Constanța, nov. 1989, p. 14

*Istoria militară a poporului român, vol. V, București, 1989

După ce, pe parcursul a trei volume, Istoria militară a poporului român, implantând fenomenul militar în structura economică, socială, politică, de mentalități pe care, în lipsa unor lucrări de sinteză a descifrat-o ea însăși, a făcut eforturi remarcabile de a suplini lipsa unui tratat de istorie generală a României, începând cu volumul al patrulea, valorosul său colectiv de autori operează o evidentă desprindere de schema inițială. 

O orientare firească și necesară, dacă avem în vedere faptul că în evoluția sa de la Burebista până la Revoluția lui Horea, chiar dacă puterea sa armată a avut propriile structuri distincte rolul decisiv în apărarea gliei și poporului nostru l-au avut țăranul, meșteșugarul și negustorul, uneltele de muncă transformate în arme, în timp ce în epoca modernă, pe măsura dezvoltării societății, armata a devenit o componentă distinctă a acesteia, cu un rol tot mai important în desfășurarea acțiunilor de apărare. Și dacă pe parcursul primelor trei volume de „istorie militară a poporului român” ne-am aflat în fața unei istorii a poporului român și a fenomenului militar care i se integrează, iar în al a patrulea volum cu o istorie națională în al cărei cuprins capitolele consacrate forțelor și acțiunile militare ajung la paritate cu capitolele „civile”, acest al cincilea volum este consacrat, așa cum rezultă din subtitlul lucrării, Evoluției organismului militar românesc de la cucerirea Independenței de stat până la înfăptuirea Marii Uniri din 1918 și participării României la primul război mondial. Ne aflăm în fața unui volum de istorie în primul rând militară, pe parcursul căruia capitolele de istorie „civilă”, mult restrânse ca număr și întindere, au doar un strict necesar rol explicativ întregitor.

Trecând la descifrarea conținutului de idei și de fapte al acestei valoroase fresce a istoriei noastre naționale ne vom opri asupra primului capitol, pe parcursul căruia este explicată și argumentată necesitatea imperativă, vitală pentru poporul român, a trecerii la desăvârșirea unității sale de stat în condițiile în care după Unirea din 1859 și după reunirea Dobrogei cu România în 1878, milioane de români continuau să trăiască în afara hotarelor statului lor național. Subliniind importanța cuceririi Independenței de stat a României și a ieșirii sale la mare în urma realipirii provinciei sale transdunărene, autorii noului volum accentuează cu îndreptățire că la capătul acestor evenimente se creaseră un nucleu, o forță, o conștiință, un vis și un plan de desăvârșire a operei de întregire națională, așa cum la rându-i, lupta românilor rămași vremelnic în afara statului lor național, în Banat, Crișana, Transilvania, Bucovina și în partea de est a Moldovei, avea un trecut și un prezent activ, propriile sale de forme de manifestare și organizare, definitivarea statului unitar român în 1918, fiind, așa cum se accentuează în cuprinsul unui alt capitol al cărții, cel de al 17 lea, în primul rând opera luptei tuturor românilor pentru dobândirea dreptului lor la autodeterminare. Acest efort de reîntregire națională a românilor se desfășoară în condițiile unei Europe zguduite de pretențiile și acțiunile imperialiste în fața cărora soluțiile diplomatice se deteriorau tot mai vizibil, lăsând un tot mai larg câmp de acțiune soluțiilor militare, războaielor. În acest context, accentuarea de către România a încrederii în forța sa militară ca factor esențial de apărare și, totodată, de susținere a luptei pentru eliberarea românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea marilor imperii vecine apare întru-totul firească. Tocmai principiilor acestei politici militare a României și transpunerii lor în practică îi consacră autorii acestui nou volum de istorie militară un întreg excelent documentat și solid argumentat capitol, după a cărui parcurgere devine limpede că țara noastră privea o posibil angajare într-un conflict armat numai de pe poziții defensive și numai ca pe un război al întregului popor, principii care au guvernat întreaga politică românească pe plan economic și întreg ansamblul măsurilor de pregătire a teritoriului pentru apărare.

Evidențiind încă o dată, cu argumentele faptelor, ale evenimentelor, profundele rădăcini pe care le are în tradițiile militare de secole ale poporului român, doctrina secretarului general al partidului, comandantul suprem al forțelor armate, potrivit căreia apărarea patriei, a integrității și al libertății sale este cauza și opera întregului popor, autorii volumului stăruie asupra dimensiunilor, structurilor și caracteristicilor fundamentale atât ale armatei permanente, cât și ale elementelor teritoriale ale sistemului de apărare națională: armata teritorială, milițiile, garda orășenească (civică).

Concomitent cu evidențierea măsurilor de pregătire a țării pentru acest război de apărare (concentrarea și înzestrarea tehnică a armatei permanente, mobilizarea structurilor militare de rezervă și a celor economice), volumul stăruie asupra acțiunilor consacrate pregătirii patriotice și militare a maselor largi, care urmează să constituie marea oaste a țării. Un întreg capitol întitulat „Armata în viața social-politică a țării” demonstrează că ofițerii, școlile și laboratoarele militare au adus o contribuție importantă la dezvoltarea științei și culturii românești, că armata e un braț înarmat al poporului, că, înainte de a-l apăra cu armele, l-a întărit în încredințarea sa în izbândirea dreptății de veacuri.

Deschisă prin capitolul intitulat semnificativ „Declanșarea războiului de eliberare națională și întregire statală. Caracterul drept al participării României la primul război mondial”, evoluția patriei noastre în acest război, la care, așa cum subliniază cu strălucită îndreptățire tovarășul Nicolae Ceaușescu, ea nu a participat din imbolduri imperialiste, ci pentru a-și realiza dezideratele naționale ce nu aparțineau perioadei imperialiste, ci ne marcaseră istoria timp de o mie de ani, este analizată pe cuprinsul a jumătate din volum.

Analiza pertinentă a acțiunilor militare din 1916 și din vara anului următor, desfășurată pe 200 de pagini, evidențiază pregnantă strădania încununată de succes a autorilor de a circumscrie acțiunile noastre militare și rezultatele lor fenomenului militar internațional care, așezându-se în adevărata lor lumină, la cotele adevăratei lor semnificații, oferă cititorului avizat de literatură istorică imaginea precisă, exprimată în unități de măsură ferme, a ceea ce am fost noi, românii, armata noastră, în comparație cu celelalte popoare beligerante, care a fost și rămâne adevărata valoare a victoriilor și înfrângerilor noastre.

Deși are în vedere, înainte de toate, fenomenul militar ca atare, volumul nu scapă din vedere nici chestiunile diplomatice ale raporturilor dintre România și aliații săi din marea conflagrație, relații în cadrul cărora aspectele militare nu sunt, de fapt, altceva decât expresia fidelă a raporturilor politice dintre noi și marii noștri aliați.

Un capitol important este consacrat luptei de rezistență a poporului român împotriva ocupanților străini, capitol care, valorificând inspirat și pertinent o bibliografie valoroasă, în majoritatea sa operă a ultimelor decenii, ajunge la concluzia că rezistența din spatele fronturilor e o componentă mai mult decât vrednică de luat în seamă a caracterului popular al războiului purtat de noi.

După parcurgerea celor 750 de pagini ale volumului, devine evident faptul că făurirea statutului național unitar român, întregirea noastră națională sunt rezultatul firesc al luptei multiseculare a poporului nostru, realizate în condițiile concrete ale participării sale la primul război mondial. Că această participare n-a fost cauza esențială, ci cadrul istoric în care s-a împlinit un ideal național multisecular căruia acțiunile plebiscitare de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia i-au conferit, o dată în plus, o indiscutabilă legitimitate. Iar în condițiile victoriei decisive a principiului naționalităților, care a dominat, peste presiunile marilor puteri, Conferința de pace din 1919-1920, aceasta nu ne-a oferit desăvârșirea unității noastre statale, ci doar a luat act de legitimitatea și de realizarea ei și a confirmat-o

Oferindu-ne acest al cincilea volum de istorie militară a poporului român, membrii prestigiosului colectiv de autori, cei ai Comisiei de coordonare înfrunte cu acad. Ștefan Pascu și general-locotenent dr. Ilie Ceaușescu, coordonatorul principal al lucrării, fac o operă de mare valoare științifică și de profundă educație patriotică, prin care reamintirea vitejiei și jertfei înaintașilor devine pilduitoare flacără vie a iubirii veșnice a patriei nepieritoare în veșnicie.

În apărarea independenței... („TOMIS” )

 ?, În apărarea independenței (...), „Tomis”, Constanța, 1987

Ne aflăm, grație remarcabilelor eforturi întreprinse de Centrul de Studii și Cercetări de Istorie Militară din București, în fața unei noi și valoroase contribuții la dezvoltarea și afirmarea plenară a istoriografiei românești contemporane: cel de-al treilea volum din Istoria militară a poporului român.

Lucrarea tratează evenimentele a două secole de istorie militară, adică de istorie națională a poporului român, respectiv, perioada cuprinsă între anii 1550 și 1784, perioadă nu foarte limpede pentru istoria noastră și, în consecință, deloc ușor de elucidat, în esența ei.

E perioada pe care, reamintindu-ni-l pe Iorga, autorii o definesc, din chiar prefața volumului, drept „Secolul Unirii” și ”Secolul Reformelor”, iar bibliografia cuprinzând, pentru simpla enumerare a titlurilor lucrărilor cercetate, nu mai puțin de douăzeci de pagini, constituie o dovadă elocventă a efortului uriaș întreprins de autorii recent apărutei cărți, reprezentând, fiecare în parte, un nume de rezonanță în domeniul istoriografiei, unii dintre ei fiind de departe cei mai reputați specialiști în problemele pe care le abordează. 

Menționam și în recenzia la precedentul volum că istoria militară nu poate fi exclusiv militară. Mai întâi, fiindcă noi fiind așezați unde suntem, beneficiind de însemnate poziții strategice, de bogății ale solului și subsolului înnobilate prin truda statornică a brațelor și a minții, am fost nevoiți să cunoaștem războiul ca pe o parte importantă a istoriei, a existenței noastre. Nu putem, deci, judeca istoria românilor în afara fenomenului  militar defensiv, după cum nu putem înțelege complet nici unul din celelalte fenomene ale continuității noastre, fie le-a oprit sau le-a schimbat momentan direcția. Pe de altă parte, de vreme ce istoriografia noastră este încă departe de a-și fi îndeplinit angajamentul de a elabora o istorie națională, această istorie militară n-a putut beneficia de o atare istorie generală, n-a putut apela pentru aspectele nemilitare la elucidările ei. Așadar, pentru înțelegerea și definirea fenomenului militar, autorii au trebuit să îndrăznească ei înșiși a lansa idei, a trata probleme de ordin nemilitar. Și nu sunt puține cazurile în care acest al treilea volum de istorie militară a trebuit să suplinească volumul încă așteptat de istorie a României sau a românilor care i-ar fi putut înlesnea mult descifrarea celor două secole abordate. Deci, el poate fi, și este, de fapt, un locțiitor valoros al tratatului de istorie a României pentru perioada anului 1550-1784. Iar această istorie militară este una politică. Fiindcă, abordând problema complexă a „secolului unirii”, ea nu putea face abstracție de faptul că atitudinea marilor imperii a fost, indiferent de nuanțările legate de momentele diferite în care se afla evoluția acestora, una de categorică respingere a ideii recreării, de către români, a Daciei românești. Cititorul cărții poate deduce, cu ușurință, faptul că vrăjmașii momentani sau potențiali, de viitori, ai unității de neam și de țară au sesizat nașterea doctrinei „daco-românismului” înainte de a se fi afirmat ca atare. Și că s-au străduit s-o înăbușe recurgând la toate mijloacele care le stăteau în putință: diabolicele țesături diplomatice, intrigile „de cancelarie”, asasinate, acțiuni militare unilaterale sau conjugate.

Deosebit de merituos, pentru istoriografia noastră, se dovedește cel de-al șaptelea capitol al volumului, consacrat „războiului antiotoman al Țărilor Române din 1557-1662”. Desigur, problema abordată nu e cu totul nouă. Dar dacă în toate lucrările anterioare, accentul principal cădea asupra problemelor diplomatice, splendida expunere a evenimentelor militare în cadrul volumului de față nu numai că ne „obligă” să războiul românesc de apărare sau de eliberare, dar pune, într-o lumină nouă, înseși problemele diplomatice, diplomația nu rămâne doar o idee, doar o soluție teoretică, stearpă, ci e urmată, de fiecare dată, de necesara ripostă militară. Subliniind alinierea politico-militară a țărilor românești ale Moldovei, Transilvaniei și Țării Românești, importanța ei ca factor european, tratând, cu prioritate, gândirea și arta militară românească, autorii subliniază, în chip inspirat și pertinent, că românii s-au aflat în permanență și deplină consonanță cu arta militară a timpului lor, cu timpul lor în raport spațiul lor etno-istoric, cu problemele pe care le ridicau elementele „geopolitice”. Și au legat cuceririle teoriei, strategiei, armamentului de propriile lor tradiții.  Ei n-au privit elementul militar ca pe ceva rupt de viața lor. După cum nu puteau asimila din doctrinele militare ale timpului ceea ce relevau ele mai pregnant: ofensiva. Ei au studiat ceea ce considerau absolut necesar pentru apărarea pământului și ființei lor. Elementele de istorie militară continuă să puncteze major și anii de după 1662, când instaurarea regimului fanariot în Muntenia și Moldova și a regimului habsburgic în Transilvania au împiedicat, pentru o întreagă perioadă istorică, eforturile de formare a unei forțe militare de apărare moderne. Dar nici în aceste condiții vitrege, elementul militar nu a lipsit cu totul din viața românilor și meritul cărții este acela de a fi deslușit și definit ca atare, umplând acea nedreaptă „pată albă” pe care continua să o ocupe în istoriografia anterioară.

Autorul acestor rânduri nu și-a propus să facă un rezumat al cărții de mare valoare pe care o reprezintă noul volum din Istoria militară a poporului român. Se va mărgini, deci, să consemneze că, prin apariția sa, Centrul de Studii și Cercetări de Istorie Militară, reputatul colectiv al autorilor lucrării, al cărei coordonator este generalul locotenent, doctor în științe istorice Ilie Ceaușescu, și-au conjugat, încă o dată, eforturile consacrate luminării trecutului patriei, de educare a poporului român în spiritul dragostei față de țară, al credinței în viitorul strălucit la care-i dau dreptul legitim secolele și (...).

„Enciclopedia României” (GUSTI 1938)

 Dimitrie Gusti, Enciclopedia României, vol. I, Asociația Științifică pentru Enciclopedia României, București, 1938

VII.MINISTERUL CULTELOR ȘI ARTELOR este reorganizat prin legea din 10 martie 1936 și are în atribuția sa coordonarea raporturilor dintre Stat și cultele naționale (ortodox și unit) și minoritare, controlul administrativ al cultelor, protecția lor și protecția și controlul activității artistice.

Cuprinde următoarele direcții speciale:

1.Direcția Cultelor

2.Direcția Artelor

3.Direcția Minorităților

4.Serviciul inventarierii averilor și veniturilor bisericești

Pe lângă acest minister funcționează:

a)Direcția generală a Teatrelor, în a cărei sarcină cade administrația și operelor de Stat, precum și controlul activității teatrelor particulare.

b)Comisia Monumentelor istorice, care se ocupă cu conservarea în bune condițiuni și restaurarea după metode științifice a monumentelor istorice.

c)Consiliul general consultativ asupra tuturor chestiunilor de culte.

VIII.MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE este organizat prin legea din 8 iunie 1932 și are în sarcina sa formarea cadrelor și administrarea armatei teritoriale, înzestrarea ei cu toate mijloacele de luptă, coordonarea întregii activități militare a națiunii.

Ministerul acesta dispune ca organe de conducere superioară de:

1.Consiliul superior al armatei, care își dă avisul în toate problemele de căpetenie care privesc înzestrarea armatei și legislația militară.

2.Marele Stat major, care organizează instrucție trupei și învățământul militar și elaborează planurile de apărare a țării.

3.Inspectoratele tehnice militare.

Direcțiile speciale ale ministerului sunt:

1.Direcția personalului, care se ocupă de chestiunile privitoare la disciplina și ierarhia personalului militar (numiri, înaintări, disciplină) și la recrutarea ostașilor.

2.Direcția învățământului militar, care conduce și supraveghează învățământul militar de toate gradele.

3.Direcția contenciosului militar. 

4.Direcția Justiției militare, care se ocupă de administrația instanțelor militare.

5.Direcția Sanitară, în sarcina căreia cade administrația aparatului sanitar al armatei.

În Ministerul Apărării Naționale se încadrează administrativ:

a)Tribunalele militare

b)Curtea superioară de justiție militară, care judecă în ultimă instanță recursurile contra sentințelor tribunalelor militare

c)Casa dotației oastei

d)Administrația comercială a moșiilor armatei

e)Muzeul Militar Național

IX.MINISTERUL AERULUI ȘI MARINEI derivat din Subsecretariatul de Stat al Aerului prin Decretul Lege din 14 noembrie 1936, are ca scop să coordoneze activitatea aeriană și maritimă a națiunii, conducând administrând în mod unitar mijloacele aeriene și maritime, mijloacele de apărare antiaeriană a teritoriului și apărare a coastelor, mijloacele de protecție a navigației aeriene și maritime, mijloacele de transport aerian și maritim și să supravegheze activitatea asociațiilor particulare și manifestațiile particulare de promovare ale aeronauticii și marinei.

Ministerul Aerului și Marinei are în subordine:

1.Aeronautica regală

2.Marina regală

3.Aviația civilă cu organele ei de exploatare

4.Marina comercială

5.Institutul central Meteorologic

6.Oficiul hidrografic și aerofotogrametric

7.Serviciul Maritim Român

8.Administrația comercială a Porturilor și Căilor de comunicație pe apă, care exploatează porturile fluviale și maritime

9.Serviciul Navigației Fluviale Române

Organele militare de conducere superioară, comandament și pregătire sunt: Comandamentul Forțelor aeriene și Comandamentul Marinei regale.

Organele civile de conducere superioară sunt: Direcția aviației civile și Direcția Marinei comerciale.

Organele de centrale de conducere tehnică și administrativă cu caracter special sunt: Direcția pentru comenzi și materiale, Direcția construcțiilor aeronautice, Direcția construcțiilor navale, Direcția armamentului, munițiilor și transmisiunilor, Direcția infrastructurii și domeniilor, Direcția școalelor, Direcția intendenței și Direcția sanitară.

Pe lângă Ministerul Aerului și Marinei funcționează:

a)Consiliul superior al Aerului și Marinei, a cărui atribuțiune este de a da avise consultative în ce privește directivele generale ale politicii aeriene și maritime, apărarea teritoriului contra atacurilor aeriene și maritime și cooperarea cu armata de uscat.

b)Comitetul superior al Aerului și Marinei, în sarcina căruia revin, în ce privește aeronautica și marina, atribuțiile Consiliului Superior al Armatei.

c)Comitetul consultativ al Materialelor, pentru înzestrarea aeronauticii și marinei cu material și armament nou.

În cadrul organizației acestui minister, dar bucurându-se de o conducere autonomă, funcționează Casa Fondului Național al Aviației, a cărei menire este să culeagă produsul taxelor instituite în favoarea aviației.

X.MINISTERUL LUCRĂRILOR PUBLICE ȘI COMUNICAȚIILOR are îndatorirea dea studia și executa construcția lucrărilor mari ale Statului, județelor și comunelor, amenajarea cursurilor de apă și exploatarea lor, precum și a căilor de comunicație. (...)