Conceptul de „a sluji” în elita engleză interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
Dacă l-ai fi studiat pe Hillary Cherell, preotul parohiei St. Augustine`s-in-the-Meads, iscodindu-l în aceea intimitate care se ascunde îndărătul oricăror aparențe, oricăror cuvinte, chiar și a oricăror gesturi omenești, ai fi descoperit că, în realitate, nu credea că activitatea lui pioasă ar duce la vreun rezultat. Dar „a sluji” era un lucru ce-i intrase în oase, în felul în care slujesc cei ce conduc și călăuzesc. Așa cum un cîine setter neinstruit, scos la plimbare, o va lua imediat razna, în timp ce un dulău dalmațian, însoțind un călăreț, o să urmeze din prima clipă copitele calului, tot astfel la Hillary era o trăsătură înnăscută, cu rădăcini în familiile celor care de generații întregi aprovizionaseră cu funcționari departamentele publice, să se cheltuiască conducînd, călăuzind și făcînd servicii celor din jur, fără a fi convins că prin călăuzirea și slujbele lui izbutește altceva decît să bată pasul pe loc, pasul îndatoririlor sale. Într-o epocă în care îndoiala adumbrea totul, iar tentația de a disprețui casta și tradiția era irezistibilă, Hillary ilustra un „ordin” născut ca să continue a-și face datoria, nu pentru că vedea în asta un profit pentru alții, ci pentru că a întoarce spatele datoriei ar fi echivalat cu o dezertare. Lui Hillary nici nu-i trecea prin cap să justifice în vreun fel „ordinul” sau să explice servitutea la care fuseseră condamnați, pe diferitele lor căi, tatăl lui diplomatul, unchiul lui episcopul, frații lui: militarul, custodele și judecătorul (căci Lionel căpătase numirea). El se vedea pe sine și pe ceilalți doar „trăgînd la jug”. Și apoi, fiecare din activitățile lui făgăduia cîte un scop amăgitor, spre care putea năzui, dar pe care, în inima sa, îl bănuia a fi gravat mai curînd în hîrtie decît în piatră.
(...)
>

John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 143-144.

Tanar diplomat monden versus scriitor consacrat in Romania interbelica (PETRESCU 1933)

<
Luasem masa la restaurantul de pe strada Regala, in gradina, cu doi scriitori. Am mincat, tot timpul, enervat, feluri de mincare salcie, am baut apa calduta si lesioasa, vin cu gust de limonada. Toate acestea, pentru ca n-am avut curajul sa declar celor doi scriitori, cu care sunt prieten dealtfel, ca eu nu pot sta la alta masa decit la aceea la care sunt obisnuit, ca nu ma pot intelege cu alt chelner decit cu cel care ma slujeste de obicei. Unii cred ca asta e un inceput de manie (cuim mi se spune), oricum, mi-a fost frica sa le spun celor doi ca nu-mi place sa schimb masa la restaurant, caci ar fi zimbit indulgent si zimbetul acesta indulgent mi-ar fi taiat toata pofta de mincare. Ei sunt doi scriitori cunoscuti tuturor acelor care calatoresc cu trenul si profesorilor de limba romana, au un fel de certitudine in calmul si in politetea lor indiferenta si comoda, care contrasteaza cu graba si excesul de zel pe care-l vadesc eu in fiecare gest cind vorbesc cu ei. Imi spun cu un ton departat si deferent: ``Diplomatule``, ``Aviatorule``. Stiu ca si ei sunt maguliti sa stea la masa cu mine, din cauza numelui sia a situatiei mele in Ministerul de Externe, dar e in asta ceva gratuit, asa cum cei care imbraca un frac inchiriat il dispretuiesc si il afiseaza totusi. La rindul meu, am pentru ei stima pe care o ai pentru lucurile pe care n-ai sa le poti face. Admiram pe cei care joaca tenis si cu destula truda am devenit campion regional de tenis, am tinut sa se vorbeasca, sa se amestece in convorbire fraze despre modul in care dansez, iar fetele ma anunta la telefon sa viu negresit la bal ``si sa dansez numai cu ele``. Fac box, am trei cai de curse, dintre care unul a luat premiul ``Solon``, premiu fara insemnatate baneasca prea mare, desigur, dar pe care il ambitioneaza toti proprietarii, din cauza ca a fost cucerit de cai ilustri in trecut. Cu atit mai mare e meritul meu ca l-am cucerit cu un grajd de trei cai numai. Am avut doua accidente de automobil despre care a vorbit toata presa si indeosebi Le Progres (1) in cronica mondena. Am incercat trei recorduri cu avionul, numai dupa doi ani de pilotaj, caci abia de atunci incoace m-am decis, cu toate ca as fi avut prilejul inca din timpul razboiului*, cind am fost cerut la un centru de aviatie, dar era tocmai in timpul unor lupte grele de cavalerie la Sticlarie, si cind colonelul mi-a aratat, zimbind cu dispret perfect ascuns, ordinul Marelui Cartier**, parca ar fi plouat cu cenuse pe mine, asa ma simteam de prost.
- Du-te, te mai odihneste la poarta Cartierului, ca de zburat nu prea se zboara acolo. Aci e greu... miine divizionul dumitale trebuie sa atace Cosna.
Am ramas la escadron, spre marele necaz al ordonantei care se vedea restabilit la oras, dar si spre bucuria rosiorilor*** mei, care ma iubeau ca pe un frate. Toate le-am facut in viata, si tot ce mi-a starnit amorul-propriu e trecut in activitatea mea ca intr-un memoriu de cariera. Numai scriitor stiu ca oricit as vrea, orice as face si oricit m-as stoarce, n-as putea deveni niciodata, si de aceea stau cu sfiala alaturi de cei doi prieteni, caci zimbetele lor ma umilesc putin, nu mult, asa cit s-ar apleca o trestie sub apasarea vintului.

(1) Le Progres, organ al partidului conservator, fondat in 1918 de A, Marghiloman.  In ultimii ani (1929-1932) a avut ca director pe A. Chiriacescu (n. ed.)
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 34-35.

NOTE M.T.
* Primul Razboi Mondial (1914-1918), la care Romania a participat din 1916.
** Marele Cartier General, structura de comanda suprema a armatei pe timp de razboi.
*** Rosiori, arma a cavaleriei romane.

Germania a comemorat „Noaptea de Cristal“, când a avut loc pogromul evreilor

Cuget Liber 11 noiembrie 2013

Omul care a salvat 6.000 de vieți. Cum a ajuns el să lucreze în România
Gândul 26 ianuarie 2013

UMOR - politicianul englez A. J. Balfour (1848-1930)

Un cetățean din SUA stătea de vorbă cu contele Arthur James Balfour (1848-1930), diplomat și om politic englez, și își lăuda concetățenii:
-Noi, americanii, suntem niște oameni care niciodată nu scoatem din gură o minciună.
La care Balfour a replicat:
-Acum înțeleg de ce dv., americanii, vorbiți pe nas!



SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2012.

Umor

Politologul american Henry Kissinger (n. 1923), fost consilier prezidențial în politică externă în 1969-1975, s-a adresat astfel invitaților la un dineu:
-Diplomații să fie atenți la tot ce spun, deoarece sunt înconjurați de ziariști, iar ziariștii să nu ia în serios tot ce aud, deoarece sunt înconjurați de diplomați!




SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2102.

„Cel mai iubit dintre ambasadori” (STORK & ANDREESCU 1993)

Coen Storck în dialog cu Gabriel Andreescu, Cel mai iubit dintre ambasadori, trad. L. Andreescu, ALL, București, 1993, 108 p.

Cuprins

7 Introducere

12 1.Cei buni și cei răi

35 2.București: disidenți și securiști

65 3. Revoluția, în fața Teatrului Național

77 4. Martor, dar nu indiferent

94 5. Rebel și diplomat

coperta 4: Coen Stork este un personaj menit legendei. Imagini de epocă: C. S strecurîndu-se cu bicicleta pe străduțele Bucureștiului, urmărit de mașinile Securității; strigînd, cu pieptul lipit de gardul lui Mircea Dinescu, peste capul paznicilor: „Ceaușescu a fugit!”; C. S, prietenul pictorilor, scriitorilor, filozofilor neconformiști... Acest diplomat al cărui obraz amintește de autoportretele lui Van Gogh, acest artist mare care a ales calea unei profesiuni severe, este probabil incomod și pentru el însuși. dar, mai neconvențional și mai politicos decît oricare altul, își seduce și adversarii prin inteligență, umor, franchețe, modestie. Nimic totuși din viața sa complicată nu se arată atît de puternic cum este devoțiunea pentru adevăr și justiție.

„O valoroasă frescă a reîntregirii naționale” (DUMITRAȘCU 1989)

Gheorghe Dumitrașcu,  O valoroasă frescă a reîntregirii naționale*, „Tomis”, Constanța, nov. 1989, p. 14

*Istoria militară a poporului român, vol. V, București, 1989

După ce, pe parcursul a trei volume, Istoria militară a poporului român, implantând fenomenul militar în structura economică, socială, politică, de mentalități pe care, în lipsa unor lucrări de sinteză a descifrat-o ea însăși, a făcut eforturi remarcabile de a suplini lipsa unui tratat de istorie generală a României, începând cu volumul al patrulea, valorosul său colectiv de autori operează o evidentă desprindere de schema inițială. 

O orientare firească și necesară, dacă avem în vedere faptul că în evoluția sa de la Burebista până la Revoluția lui Horea, chiar dacă puterea sa armată a avut propriile structuri distincte rolul decisiv în apărarea gliei și poporului nostru l-au avut țăranul, meșteșugarul și negustorul, uneltele de muncă transformate în arme, în timp ce în epoca modernă, pe măsura dezvoltării societății, armata a devenit o componentă distinctă a acesteia, cu un rol tot mai important în desfășurarea acțiunilor de apărare. Și dacă pe parcursul primelor trei volume de „istorie militară a poporului român” ne-am aflat în fața unei istorii a poporului român și a fenomenului militar care i se integrează, iar în al a patrulea volum cu o istorie națională în al cărei cuprins capitolele consacrate forțelor și acțiunile militare ajung la paritate cu capitolele „civile”, acest al cincilea volum este consacrat, așa cum rezultă din subtitlul lucrării, Evoluției organismului militar românesc de la cucerirea Independenței de stat până la înfăptuirea Marii Uniri din 1918 și participării României la primul război mondial. Ne aflăm în fața unui volum de istorie în primul rând militară, pe parcursul căruia capitolele de istorie „civilă”, mult restrânse ca număr și întindere, au doar un strict necesar rol explicativ întregitor.

Trecând la descifrarea conținutului de idei și de fapte al acestei valoroase fresce a istoriei noastre naționale ne vom opri asupra primului capitol, pe parcursul căruia este explicată și argumentată necesitatea imperativă, vitală pentru poporul român, a trecerii la desăvârșirea unității sale de stat în condițiile în care după Unirea din 1859 și după reunirea Dobrogei cu România în 1878, milioane de români continuau să trăiască în afara hotarelor statului lor național. Subliniind importanța cuceririi Independenței de stat a României și a ieșirii sale la mare în urma realipirii provinciei sale transdunărene, autorii noului volum accentuează cu îndreptățire că la capătul acestor evenimente se creaseră un nucleu, o forță, o conștiință, un vis și un plan de desăvârșire a operei de întregire națională, așa cum la rându-i, lupta românilor rămași vremelnic în afara statului lor național, în Banat, Crișana, Transilvania, Bucovina și în partea de est a Moldovei, avea un trecut și un prezent activ, propriile sale de forme de manifestare și organizare, definitivarea statului unitar român în 1918, fiind, așa cum se accentuează în cuprinsul unui alt capitol al cărții, cel de al 17 lea, în primul rând opera luptei tuturor românilor pentru dobândirea dreptului lor la autodeterminare. Acest efort de reîntregire națională a românilor se desfășoară în condițiile unei Europe zguduite de pretențiile și acțiunile imperialiste în fața cărora soluțiile diplomatice se deteriorau tot mai vizibil, lăsând un tot mai larg câmp de acțiune soluțiilor militare, războaielor. În acest context, accentuarea de către România a încrederii în forța sa militară ca factor esențial de apărare și, totodată, de susținere a luptei pentru eliberarea românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea marilor imperii vecine apare întru-totul firească. Tocmai principiilor acestei politici militare a României și transpunerii lor în practică îi consacră autorii acestui nou volum de istorie militară un întreg excelent documentat și solid argumentat capitol, după a cărui parcurgere devine limpede că țara noastră privea o posibil angajare într-un conflict armat numai de pe poziții defensive și numai ca pe un război al întregului popor, principii care au guvernat întreaga politică românească pe plan economic și întreg ansamblul măsurilor de pregătire a teritoriului pentru apărare.

Evidențiind încă o dată, cu argumentele faptelor, ale evenimentelor, profundele rădăcini pe care le are în tradițiile militare de secole ale poporului român, doctrina secretarului general al partidului, comandantul suprem al forțelor armate, potrivit căreia apărarea patriei, a integrității și al libertății sale este cauza și opera întregului popor, autorii volumului stăruie asupra dimensiunilor, structurilor și caracteristicilor fundamentale atât ale armatei permanente, cât și ale elementelor teritoriale ale sistemului de apărare națională: armata teritorială, milițiile, garda orășenească (civică).

Concomitent cu evidențierea măsurilor de pregătire a țării pentru acest război de apărare (concentrarea și înzestrarea tehnică a armatei permanente, mobilizarea structurilor militare de rezervă și a celor economice), volumul stăruie asupra acțiunilor consacrate pregătirii patriotice și militare a maselor largi, care urmează să constituie marea oaste a țării. Un întreg capitol întitulat „Armata în viața social-politică a țării” demonstrează că ofițerii, școlile și laboratoarele militare au adus o contribuție importantă la dezvoltarea științei și culturii românești, că armata e un braț înarmat al poporului, că, înainte de a-l apăra cu armele, l-a întărit în încredințarea sa în izbândirea dreptății de veacuri.

Deschisă prin capitolul intitulat semnificativ „Declanșarea războiului de eliberare națională și întregire statală. Caracterul drept al participării României la primul război mondial”, evoluția patriei noastre în acest război, la care, așa cum subliniază cu strălucită îndreptățire tovarășul Nicolae Ceaușescu, ea nu a participat din imbolduri imperialiste, ci pentru a-și realiza dezideratele naționale ce nu aparțineau perioadei imperialiste, ci ne marcaseră istoria timp de o mie de ani, este analizată pe cuprinsul a jumătate din volum.

Analiza pertinentă a acțiunilor militare din 1916 și din vara anului următor, desfășurată pe 200 de pagini, evidențiază pregnantă strădania încununată de succes a autorilor de a circumscrie acțiunile noastre militare și rezultatele lor fenomenului militar internațional care, așezându-se în adevărata lor lumină, la cotele adevăratei lor semnificații, oferă cititorului avizat de literatură istorică imaginea precisă, exprimată în unități de măsură ferme, a ceea ce am fost noi, românii, armata noastră, în comparație cu celelalte popoare beligerante, care a fost și rămâne adevărata valoare a victoriilor și înfrângerilor noastre.

Deși are în vedere, înainte de toate, fenomenul militar ca atare, volumul nu scapă din vedere nici chestiunile diplomatice ale raporturilor dintre România și aliații săi din marea conflagrație, relații în cadrul cărora aspectele militare nu sunt, de fapt, altceva decât expresia fidelă a raporturilor politice dintre noi și marii noștri aliați.

Un capitol important este consacrat luptei de rezistență a poporului român împotriva ocupanților străini, capitol care, valorificând inspirat și pertinent o bibliografie valoroasă, în majoritatea sa operă a ultimelor decenii, ajunge la concluzia că rezistența din spatele fronturilor e o componentă mai mult decât vrednică de luat în seamă a caracterului popular al războiului purtat de noi.

După parcurgerea celor 750 de pagini ale volumului, devine evident faptul că făurirea statutului național unitar român, întregirea noastră națională sunt rezultatul firesc al luptei multiseculare a poporului nostru, realizate în condițiile concrete ale participării sale la primul război mondial. Că această participare n-a fost cauza esențială, ci cadrul istoric în care s-a împlinit un ideal național multisecular căruia acțiunile plebiscitare de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia i-au conferit, o dată în plus, o indiscutabilă legitimitate. Iar în condițiile victoriei decisive a principiului naționalităților, care a dominat, peste presiunile marilor puteri, Conferința de pace din 1919-1920, aceasta nu ne-a oferit desăvârșirea unității noastre statale, ci doar a luat act de legitimitatea și de realizarea ei și a confirmat-o

Oferindu-ne acest al cincilea volum de istorie militară a poporului român, membrii prestigiosului colectiv de autori, cei ai Comisiei de coordonare înfrunte cu acad. Ștefan Pascu și general-locotenent dr. Ilie Ceaușescu, coordonatorul principal al lucrării, fac o operă de mare valoare științifică și de profundă educație patriotică, prin care reamintirea vitejiei și jertfei înaintașilor devine pilduitoare flacără vie a iubirii veșnice a patriei nepieritoare în veșnicie.