Dreptul la iubire al femeii la începutul secolului XX (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîia
La Piatra Craiului, în munte
(...)
Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta așa ceva. În literatură, de pildă, și în teatru era același lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele așa-zis bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu proclamau decît "dreptul la iubire", și în privința asta erau noi și revoluționare, față de piesele care proclamau în vremuri prăfuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tînăr francez, ale cărui eroine "poetice", elicvente, cu părul despletit și umerii goi, într-un decor de lux și muzică, își căutau "fericirea" trecînd peste orice, tîrîte de patimă. Femeile din toate capitalele plîngeau, înduioșate pînă la mistuire de neînțelegerea bărbaților brutali din piesă, incapabili să simtă frumusețea sublimă a iubirii.
Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia să dea "iluzia vieții" (presărat doar cu vorbe de spirit ici și colo), se obligase să dea imaginea exactă a publicului și a convorbirilor lui, publicul, la rîndul său, împrumuta din scenă fraze și formule gata și astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalităților comunicante, se stabilise o adevărată nivelare între autori și spectatori:
(...)
>


Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, p. 9.

„Memoria românului” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Memoria românului, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

„Memoria românului nu funcționează”, spune Mihai Șora, într-un dialog cu Sorin Antohi, publicat sub formă de carte la editura „Polirom” (Mai avem un viitor? România la început de mileniu). Al. Călinescu la rubrica proximități din revista „Ateneu” (decembrie 2001) sesizează importanța afirmației și o reproduce  pentru cititorii săi: „Lui (românului...) îi vine greu să țină minte ziua de ieri. De alaltăieri și răsalaltăieri, ce să mai vorbim Memoria, într-adevăr, nu se întinde în trecut decât în măsura în care privirea în viitor”. Al. Călinescu o comentează conchizând: „De aici, două consecințe importante: mai întâi, distrugerea memoriei colective a dus la destructurarea completă a societății românești; în al doilea rând, în absența memoriei e imposibil a face proiecte de viitor coerente și care să se înscrie în durata lungă a istoriei”. În ce mă privește, aș fi de acord cu domnul Șora, dar cu precizarea că memoria colectivă - care este influențată de factori existențiali și istorici așa cum este influențată și memoria unui individ sau altul - nu poate funcționa numai în regim de alarmă, ci și de protecție. Așa că, în funcție de traumele sociale care i-au marcat existența, nici memoriei românului nu i se poate pretinde să țină minte în egală măsură ce i s-a întâmplat ieri și alaltăieri. Niște diferențe de tensiune și de optică au existat și vor exista întotdeauna.

Dialogul generațiilor literare postcomuniste („TOMIS” 1996)

 C. O., Dialogul între generații, „Tomis”, Constanța, XXXI, 3(316), nov. 1996, p. 1, 3

Un semn sigur că o cultură este vie în actualitate, este cel al dialogului între generații, indiferent de aspectele pe care le îmbracă acestea. Sunt anemice la noi polemicile, confruntările de idei, iar asupra cauzelor ce țin de climatul pre sau post-totalitar nu e de insistat... Mi se pare însă evident că o dispută, dacă nu în planul culturii, cel puțin în cel al literaturii, nu va fi aprobată de scriitori bine așezați în lojele lor literare. Tinerii scriitori sunt obligați să fie „agresivi” și atunci confrații lor mai vârstnici vor fi nevoiți să răspundă la provocare. Desigur, când mă gândesc la agresivitate, nu mă gândesc la a-i invita pe vechii scriitori să părăsească scena pentru a lăsa loc liber în edituri celor tineri. O confruntare în plan literar nădăjduiesc că nu poate trece dincolo de opoziția pe care o stabilește divergența de idei, de idealuri, de sensibilitate - adică antagonismul dintre subiectivități. Fiecare generație, sunt convins, dorește să-și impună propria sensibilitate. Și cum mai multe generații trăiesc alături, polarizarea sensibilității este inevitabilă... Pot fi luate în considerare două ipoteze privind sărăcia discuțiilor provocate de idealuri antietice sau doar deosebite: anemia sensibilității tinerilor, dar aș prefera ca a doua variantă să fie cauza reală: apatia vechilor scriitori. Pe o cale ocolită însă, ambele ipoteze par a fi valabile. Nu pot da decât un singur exemplu de excepție: disputa dintre Corin Braga și Dumitru Țepeneag, provocată de tânăr, care însă nu a găsit resurse (sau drăcească dorință) de a continua, după răspunsul prompt al „oniricului” de la Paris.

„Revizuirea valorilor” sau „reașezarea valorilor” sunt sintagmele sfrijite care arată lipsa dinamismului în planul ideilor culturale - ceea ce, privind literatura, demonstrează o slăbiciune a sensibilității sau extenuarea dorinței uneia sau alteia dintre generații de a se impune. „Reașezarea valorilor” nu poate veni în mod direct de la judecata critică, deoarece aceasta este imparțială utopic vorbind. Altfel, ca tot ce ține de oameni, și judecata critică este tranzitorie și imanentă. Scara valorilor ține de un anumit moment al istoriei literare, pentru că treptele ei sunt susținute uneori nu doar de valoarea estetică a unei opere, ci și de circumstanțele valorizări ei culturale, ori, cum s-a întâmplat, doborâte de suflul unei ideologii factioase. O așezare a valorilor, strict temporară pentru contemporaneitate, nu e posibilă decât atunci când efervescența creatoare și curajul de a afirma idei și sensibilitate, duce la cristalizarea unui Centru, a unei Idei, a unui ideal (cultural, estetic, artistic)  de pe poziția căruia să fie văzute prezentul, valoarea. Trăim în contingent și lipsa unui miez ideatic taie respirația, dispersează energiile. Recuperarea ideilor și a sensibilității interbelice, a valorilor expresiei literare românești a exilului, ori a ideilor europene din ultimul veac nu sunt de ajuns. În jurul a ce se organizează ele, ca să ofere forță creativității și originalitate?... Dacă pare că acest mod de a pune problema înseamnă a așeza carul înaintea boilor, e doar pentru că ne aflăm într-un cerc vicios (desigur aparent și vom vedea de ce). Creativitatea duce la acumularea forței creativității. Când creativitatea lipsește, nici asimilarea culturii nu se face profund și corect,și nici creativitatea nu sporește. A „așeza” negând sau afirmând o ierarhie, nu se poate decât în numele unei credințe, a unei alte axiologii. Comunismul a avut  drept principiu „aplanarea conflictelor”. Pentru că orice divergență sau confruntare este o întâlnire, un. Un dialog al oamenilor din aceeași generație, sau a generațiilor între ele. O întâlnire care face să scapere idei, sensibilitate și creativitate.

Cum am spus, provocare nu poate aparține decât tinerilor. Dar pentru cristalizarea unui „Centru de idei” în cultură, e nevoie ca acel centru să existe deja ca interioritate. Disputa-dialog este cea care-i poate da o formă, o „structură” în contingent... Și astfel viciosul cerc e tăiat.

Ar mai fi în final, de extras o morală, pentru că eseul nu a fost conceput ca o stare de spirit. Cred însă că „morala” nu poate aparține decât fiecărui actor al scenei literare în parte - conform propriei lui subiectivități.

„Dialoguri româno--americane” (ILIESCU 1996)

 Ion Iliescu, Dialoguri româno-americane, Nemira, București, 1996, 351 p.

Cuprins

5 1. De ce Statele Unite?
17 2.Washington
19 La Casa Albă
35 La Departamentul de Stat
41 La Departamentul Apărării
47 La Congres
61 Întâlniri consacrate relațiilor economice
83 La Centrul pentru Studii Strategice Internaționale și la Institutul pentru Veghea Mondială
113 La Clubul Național al Presei
131 La organisme financiare internaționale
141 La Muzeul Memorial al Holocaustului
143 Întâlnire cu reprezentanții presei române
161 3. Coasta de Vest
163 Seattle
181 Los Angeles. Studiuorile „Universal”
218 Dialog cu ziariștii
251 4. ONU - Semicentar
253 Șansa unui nou început
259 Întâlniri cu șefi de stat și de guvern
265 Discuții cu parteneri americani
293 Gânduri la încheierea Sesiunii jubiliare
301 5. Din Texas în Massachusetts
303 Houston
325 Boston

349 Lista ilustrațiilor

coperta 4: Volumul reunește  documente - declarații, alocuțiuni, convorbiri - și relatări referitoare la cele două vizite efectuate în SUA de delegația oficială în toamna anului trecut: o vizită oficială la invitația președintelui Clinton și o vizită prilejuit de participarea la sesiunea aniversară cu ocazia împlinirii a 50 de la crearea ONU.
Astăzi devine de neconceput dezvoltarea într-o viziune modernă a unei țări fără o relație strânsă cu statele dezvoltate și mai ales cu SUA, care dețin ponderea esențială în viața politică, precum și pozițiile cele mai avansate în domenii cheie ale progresului contemporan: electronica, informatica, aviația, biotehnologiile, industria extractivă și prelucrătoare.  Este nu numa ilegitim, este și necesar ca în cadrul orientării spre Occident a politicii externe românești, relațiile cu SUA, amplificarea, diversificare și consolidare acestora, să reprezinte o prioritate strategică, un obiectiv de importanță vitală.

„Cel mai iubit dintre ambasadori” (STORK & ANDREESCU 1993)

Coen Storck în dialog cu Gabriel Andreescu, Cel mai iubit dintre ambasadori, trad. L. Andreescu, ALL, București, 1993, 108 p.

Cuprins

7 Introducere

12 1.Cei buni și cei răi

35 2.București: disidenți și securiști

65 3. Revoluția, în fața Teatrului Național

77 4. Martor, dar nu indiferent

94 5. Rebel și diplomat

coperta 4: Coen Stork este un personaj menit legendei. Imagini de epocă: C. S strecurîndu-se cu bicicleta pe străduțele Bucureștiului, urmărit de mașinile Securității; strigînd, cu pieptul lipit de gardul lui Mircea Dinescu, peste capul paznicilor: „Ceaușescu a fugit!”; C. S, prietenul pictorilor, scriitorilor, filozofilor neconformiști... Acest diplomat al cărui obraz amintește de autoportretele lui Van Gogh, acest artist mare care a ales calea unei profesiuni severe, este probabil incomod și pentru el însuși. dar, mai neconvențional și mai politicos decît oricare altul, își seduce și adversarii prin inteligență, umor, franchețe, modestie. Nimic totuși din viața sa complicată nu se arată atît de puternic cum este devoțiunea pentru adevăr și justiție.

„România și SUA 1914-1920” (STANCIU 1992)

Ion Stanciu, Aliați fără alianță. România și SUA 1914-1920, Albatros/Historia, București, 1992

5 I.Conturul relațiilor româno-americane până în 1914

27 II.Noi raporturi în anii neutralității ambelor state (august 1914-august 1916)

46 III.De la intrarea României în război la ieșirea din neutralitate a Statelor Unite. Începutul dialogului diplomatic (august 1916 - aprilie 1917)

71 IV.Aliați fără alianță. România și Statele Unite în perioada aprilie 1917 - mai 1918

134 V.Sfârșitul războiului mondial și relațiile româno-americane

167 VI.Relațiile româno-americane în timpul Conferinței de Pace (1919-1920). Debutul raporturilor interbelice

„Trădarea intelectualilor” (SELEJAN 1992)

 Ana Selejan, România în timpul primului război cultural, vol. I Trădarea intelectualilor, Trasnpres, Sibiu, 1992, 217 p.

Cuprins

5 Avertisment

9 1.Vînătoarea de vrăjitoare
11 Similitudini
13 Dialectica lui „să dea seama”
16 Climatul politic
19 Perna cu ace
27 Alte mitraliere, aceeași țintă
36 Implicare Societății Scriitorilor Români
44 Note și comentarii

51 2.Noua ordine culturală

53 Dezbatere sau campanie electorală?

56 O ipostază a lui a adera: luptătorului social

70 Asediul turnului de fildeș

77 Modelul cultural

79 Concretizări: literatura nouă

92 Note și comentarii

97 3.Trădarea intelectualilor

99 Pornind de la un concept

101 Cele două tabere

111 Intelectualii și politica

115 Portrete în acvaforte

122 Epilog cu doi polemiști

131 Audiatur altera pars

139 Note și comentarii

151 4.Dosarul crizismului

155 Avanpremieră la criza culturii

160 Afirmarea crizei

164 Combatanții

168 Adepții sau criziștii

178 Dialog polemic

185 1947: criza culturii: pro și contra

208 Note și comentarii

coperta 4: O senzațională relatare bazată pe consultarea presei timpului, a participării unor publicații și a unor importanți scriitori la „mărețele transformări revoluționare” din 1944-1948.

Suspiciuni, denunțuri, liste negre, arestări...

Învrăjbire, îngustare a orizontului, izolare, cartelizare, înfometare, uniformizare...

Vînătoarea de vrăjitoare - instrument al noii ordini culturale

Trădarea intelectualilor de ieri - o repetabilă povară?

„Textul dramatic ca meditație” (ROTUND 1985)

 Nicolae Rotund, Textul dramatic ca meditație, „Tomis”, Constanța, 1985

1985 poate fi considerat anul fast al lui Eugen Lumezianu. După o tăcere editorială de 14 ani, care, credem, este rodul unei conștiințe scriitoricești aparte, iată că scriitorul „redebutează”, am putea spune, cu o culegere de teatru și un roman.

Prozei de început îi urmează dramaturgia unde autorul dovedește certe aptitudini. Spiritul reflexiv, nuanțat în scrierile anterioare, este evident în cele patru piese de teatru care alcătuiesc volumul Musafiri pe viață, apărut la Editura Junimea în seria „Dramaturgi contemporani”. Comentariul fiecărei piese, chiar succint, ne oferă posibilitatea să observăm ceea ce au în comun, ceea ce dă unitate volumului.

Tatăl nostru uneori, dramă a cărei reprezentare a avut loc în 1976, este o meditație asupra raportului dintre părinți și copii sau, altfel spus, eterna problemă a dialogului între generații.

O lume pestriță, populată de candori, dar și de meschinării, de lașități, dar și de fermitate, ne aduce Capcana de nichel, dramă (...).

(...) târziu. Mistificările traversează viața, iar destinele se confruntă, în final, într-o tensiune dramatică.

Îndeajuns de stranie este Petreceri duminicale, 1980, și aceasta în pofida unui comic de limbaj ce ar putea abate atenția de la un dialog care frizează uneori absurdul. Sau, poate, tocmai aceasta a fost intenția. Protagoniștii au nume generice, dintre ei Bunicul fiind o construcție durabilă, de mare complexitate. Destine confuze se întâlnesc într-o stare de buimăceală, lăsându-se pe seama cititorului (spectatorului) dificila problemă a rezolvării. E această permanentă, să-i zicem nostalgie, care se insinuează în fiecare dintre noi. Dramele lui Lumezianu nu sunt construite cu intenția finalului clasic al epuizării tensiunilor conflictuale, problemele morale abordate tind să fie rezolvate cu adevărat doar în conștiința spectatorului.

Indiscutabil, opera de rezistență a volumului (...).

(...) paradisiacă, unde cuvinte ca „libertate”, „dragoste”, „sănătate”, „fericire”, „poezie” se întretaie, se unesc, trăiește o familie fără copii. Nimic nu-i, deci, perfect,. Nefericirea soților se sfârșește, pentru moment, când vor găsi pe o bancă un copil părăsit. Singura umbră asupra noii existențe este semnul destinului, care se anunță în dezacord cu bunătatea și iubirea oamenilor. După ani, va veni Stika, adevărata mamă, care-și va cere copilul. Nimic nu-i, deci, etern. Neputându-se despărți de el, familia primește acest musafir demonic lângă care vor veni alții din aceeași tagmă. Adevărații stăpâni devin sclavi. Ultimul „musafir” e Adam. El aduce ura totală împotriva fericirii oamenilor și vrea să pornească din acest nou spațiu, pregătit dinainte de trimișii săi, distrugerea omenirii. Nu va reuși nici acum: „nu-i prima dată când sunt învins, dar o să pun pe picioare (...)”. (...)

Va reface cuplul primordial și va avea un copil. Viața continuă. Prin Alexandru, construcția se va ridica din nou și atunci, spune Adam, „... poate chiar noi o să ne întoarcem aici ca să luăm totul de la capăt”. Numai că din istorie se trag învățăminte.

Simbolurile, uneori limpezi, alteori de-a dreptul încifrate, se înfig în conștiință oferind șansa unei multitudini interpretative. Se insinuează până la durere regretul pentru paradisul pierdut, pentru desfacerea armoniei umane. Cum trebuie reconstruită lumea în forma ei fericită? Ne-o sugerează, în final, Alexandru: „Coboară de acolo, hrănește-și copilul și plânge-ți morții tăi! Eu sunt pe-aici...”.

Eugen Lumezianu este un spirit meditativ profund.

Se știe că dramaturgia este creată pentru a fi pusă în scenă. Spectacolul oferă textului virtuți pe care cititorul poate nu le descoperă, dar e posibi să le afle spectatorul.