Se afișează postările cu eticheta ordine. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ordine. Afișați toate postările
marți, 10 octombrie 2017
Legiferarea înmatriculării auto în Franța în 1901 (URSULEANU 1981)
<
(...)
Nu mai puțin zgomotoasă a fost reacția la decizia guvernului francez, în anul 1901, de a se înmatricula toate autovehiculele. La început de secol, pe șosele Franței, păcăneau deja suficiente mașini pentru ca autoritatea statală să nu le mai lase de capul lor, ci să le supună controlului și ordinii. Lumea automobiliștilor a reacționat vehement, apărînd dreptul șoferului de a nu da seama nimănui de faptele sale rutiere.Purtătorii de cuvînt ai opoziției devin baronul de Zuylen și de marchizul de de Dion, care clamează în presă: "Vreți să ne înregistrați? Ei bine, nu! Respectați autonomia automobiliștilor!"
Disputa a durat aproape un deceniu, cu sclipitoare dueluri de argumente ale părților, terminîndu-se cu victoria guvernului.Cu tot corul de proteste înălțat. dinspre miile de volane, sistemul înmatriculărilor a fost adoptat definitiv în 1909.
(...)
>
Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981.
marți, 5 iulie 2016
Privilegii europene în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)
<
(...)
Prin ușa deschisă Ransome zări un grup ciudat de oameni trecînd pe sub arcada cea mare cu frumoasa ei lanternă de aramă cizelată - Smiley, Fern, Edwina și Misss Hodge. Toți arătau murdari și jerpeliți, ca ultimii inși din casta de jos care așteptau la rînd. Veșmintele lor fine, bijuteriile, fundalul educației lor, superioritatea - unde erau toate acestea acum? Dar prestigiul? Prestigiul însă izvora din inimă și nu putea fi impus. Mr. Smiley îl dobîndise grației operei sale de binefacere? Poate că și Miss Hodge avea un oarecare prestigiu. Dar Fern și Edwina? (...)
Ransome se ridică și se îndreptă spre ele și îi spuse lui Gopal Rao:
- Continuă fără mine. Am să mă ocup eu de aceștia.
Tînărul mahratta* îi aruncă o privire scurtă. Durase mai puțin de o secundă, dar în ochii lui negri citise o expresie ciudată de ostilitate, ca și cînd acesta ar fi spus: „Da, sînt europeni de-ai tăi. Nu concepi să stea la coadă ca ceilalți.”
Privirea aceasta îl ului pe Ransome. Pe Gopal Rao îl socotise prieten, așa cum îi socotea de altfel pe toți indienii. Ar fi vrut să-i spună: „Nu este ceea îți închipui, crede-mă, nu este.” Dar nu avea timp. Printre oamenii aliniați în rînd se iscase iarăși mare zarvă, dar acum se afla acolo un polițist mahratta care făcea ordine. Umbla în sus și în jos de-a lungul cozii dînd ordine ca un agresiv fox-terrier. Asta era treaba care îi plăcea cel mai mult.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne**, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 445.
NOTE M. T.
* Mahratta / Maratha = Castă războinică hinduistă, care a întemeiat în secolul XVII un stat în vestul Indiei pentru a se Imperiului Marilor Mogulu musulmani din nord. (https://global.britannica.com/topic/Maratha)
** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
(...)
Prin ușa deschisă Ransome zări un grup ciudat de oameni trecînd pe sub arcada cea mare cu frumoasa ei lanternă de aramă cizelată - Smiley, Fern, Edwina și Misss Hodge. Toți arătau murdari și jerpeliți, ca ultimii inși din casta de jos care așteptau la rînd. Veșmintele lor fine, bijuteriile, fundalul educației lor, superioritatea - unde erau toate acestea acum? Dar prestigiul? Prestigiul însă izvora din inimă și nu putea fi impus. Mr. Smiley îl dobîndise grației operei sale de binefacere? Poate că și Miss Hodge avea un oarecare prestigiu. Dar Fern și Edwina? (...)
Ransome se ridică și se îndreptă spre ele și îi spuse lui Gopal Rao:
- Continuă fără mine. Am să mă ocup eu de aceștia.
Tînărul mahratta* îi aruncă o privire scurtă. Durase mai puțin de o secundă, dar în ochii lui negri citise o expresie ciudată de ostilitate, ca și cînd acesta ar fi spus: „Da, sînt europeni de-ai tăi. Nu concepi să stea la coadă ca ceilalți.”
Privirea aceasta îl ului pe Ransome. Pe Gopal Rao îl socotise prieten, așa cum îi socotea de altfel pe toți indienii. Ar fi vrut să-i spună: „Nu este ceea îți închipui, crede-mă, nu este.” Dar nu avea timp. Printre oamenii aliniați în rînd se iscase iarăși mare zarvă, dar acum se afla acolo un polițist mahratta care făcea ordine. Umbla în sus și în jos de-a lungul cozii dînd ordine ca un agresiv fox-terrier. Asta era treaba care îi plăcea cel mai mult.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne**, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 445.
NOTE M. T.
* Mahratta / Maratha = Castă războinică hinduistă, care a întemeiat în secolul XVII un stat în vestul Indiei pentru a se Imperiului Marilor Mogulu musulmani din nord. (https://global.britannica.com/topic/Maratha)
** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
joi, 17 decembrie 2015
Nou versus vechi în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1933)
<
(...)
Recepția a avut loc pe terasă și pe pajiști; au venit cu mic cu mare, copiii de școală și toți ceilalți, un curios talmeș-balmeș, dar mie mi s-a părut drăguț. Nu știam că sînt atît de atașat de locul meu de baștină. Oricît de mult ai crede în egalizarea împrejurărilor anterioare, totuși există ceva legat de locurile foarte vechi. Dacă le lași să-ți scape, nu le mai poți reconstrui, și apoi au fel deosebit de a pune peisajul în valoare. Există unele sate și unele peisaje care par să nu aibă miez, nu-ți poți explica de ce, dar par goale pe dinăuntru și serbede și plate. Dar un sat bătrînesc își răspîndește inima de jur împrejur. Și dacă oamenii care-l locuiesc nu-s niște măgari egoiști, satul înseamnă mult de tot pentru ei, chiar dacă nu-s proprietari de pămînturi. Condaford Grange e un fel de ancoră pentru cei din vecinătate. Mă îndoiesc că vei găsi un singur sătean, oricît de nevoiaș, care să-i poarte pică sau care să dorească să-l vadă în ruină. S-au perindat prin el generații de iubiri și de necazuri, și - Dumnezeu mi-e martor - de lipsuri materiale, iar rezultatul e un cuib ce pare trudit de mîna omului și foarte deosebit. Totul se schimbă și, fără îndoială, trebuie să se schimbe, dar una dintre problemele noastre cele mai mari, și de care ne preocupăm cel mai puțin, este aceea cum să salvăm vechiul care merită să fie salvat, fie el cuprins în priveliști, în case, în castele, în datini sau tipuri omenești. Păstrăm opere de artă, mobile vechi, avem un cult, și încă unul puternic, al ”antichității”, fapt împotriva căruia nu obiectează nici spiritul cel mai modern și mai avangardist. De ce nu funcționează această tendință și în viața socială? Vechea ordine se schimbă, de acord, dar ar trebui să fim în stare să conservăm frumusețea și demnitatea, și simțul datoriei, și bunele purtări, lucruri pe care le-am dobîndit foarte lent, și care se pot spulbera foarte repede dacă nu ne dăm osteneala să le păstrăm într-un fel. Firea omenească fiind ceea ce este, nimic nu apare mai zadarnic decît să razi totul pînă-n temelie, pentru ca apoi să te apuci să zidești din nou. Vechea ordine are multe bube, și în nici un caz nu se poate spune că a fost prea reușită, dar, acum c-au sosit cei ce o demolează, îți dai seama că într-un ceas se poate dărîma ceea ce s-a clădit veacuri întregi; și-ți mai dai seama că atîta timp cît nu te pricepi bine cum să înlocuiești ceea ce n-a fost perfect prin ceva ”mai perfect”, nu faci decît să întorci cursul vieții îndărăt în loc să-l împingi înainte. Totul este să sesizezi ceea ce merită să fie conservat, deși n-aș afirma că există foarte multe lucruri de acest fel. Ei bine, toate astea-s foarte triste.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 379-380.
NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
(...)
Recepția a avut loc pe terasă și pe pajiști; au venit cu mic cu mare, copiii de școală și toți ceilalți, un curios talmeș-balmeș, dar mie mi s-a părut drăguț. Nu știam că sînt atît de atașat de locul meu de baștină. Oricît de mult ai crede în egalizarea împrejurărilor anterioare, totuși există ceva legat de locurile foarte vechi. Dacă le lași să-ți scape, nu le mai poți reconstrui, și apoi au fel deosebit de a pune peisajul în valoare. Există unele sate și unele peisaje care par să nu aibă miez, nu-ți poți explica de ce, dar par goale pe dinăuntru și serbede și plate. Dar un sat bătrînesc își răspîndește inima de jur împrejur. Și dacă oamenii care-l locuiesc nu-s niște măgari egoiști, satul înseamnă mult de tot pentru ei, chiar dacă nu-s proprietari de pămînturi. Condaford Grange e un fel de ancoră pentru cei din vecinătate. Mă îndoiesc că vei găsi un singur sătean, oricît de nevoiaș, care să-i poarte pică sau care să dorească să-l vadă în ruină. S-au perindat prin el generații de iubiri și de necazuri, și - Dumnezeu mi-e martor - de lipsuri materiale, iar rezultatul e un cuib ce pare trudit de mîna omului și foarte deosebit. Totul se schimbă și, fără îndoială, trebuie să se schimbe, dar una dintre problemele noastre cele mai mari, și de care ne preocupăm cel mai puțin, este aceea cum să salvăm vechiul care merită să fie salvat, fie el cuprins în priveliști, în case, în castele, în datini sau tipuri omenești. Păstrăm opere de artă, mobile vechi, avem un cult, și încă unul puternic, al ”antichității”, fapt împotriva căruia nu obiectează nici spiritul cel mai modern și mai avangardist. De ce nu funcționează această tendință și în viața socială? Vechea ordine se schimbă, de acord, dar ar trebui să fim în stare să conservăm frumusețea și demnitatea, și simțul datoriei, și bunele purtări, lucruri pe care le-am dobîndit foarte lent, și care se pot spulbera foarte repede dacă nu ne dăm osteneala să le păstrăm într-un fel. Firea omenească fiind ceea ce este, nimic nu apare mai zadarnic decît să razi totul pînă-n temelie, pentru ca apoi să te apuci să zidești din nou. Vechea ordine are multe bube, și în nici un caz nu se poate spune că a fost prea reușită, dar, acum c-au sosit cei ce o demolează, îți dai seama că într-un ceas se poate dărîma ceea ce s-a clădit veacuri întregi; și-ți mai dai seama că atîta timp cît nu te pricepi bine cum să înlocuiești ceea ce n-a fost perfect prin ceva ”mai perfect”, nu faci decît să întorci cursul vieții îndărăt în loc să-l împingi înainte. Totul este să sesizezi ceea ce merită să fie conservat, deși n-aș afirma că există foarte multe lucruri de acest fel. Ei bine, toate astea-s foarte triste.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 379-380.
NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
luni, 11 mai 2015
Sat de munte versus sat de cîmpie în Franța în 1829 (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
- Mai întîi de toate, spuse Benassis oaspetelui său cînd ieșiră din sufragerie, să vizităm doi morți. Deși medicii rareori acceptă să dea ochii cu pretinsele lor victime, eu vă voi conduce în două case unde veți putea observa un lucru destul de straniu cu privire la natura umană. Veți vedea două scene care vă vor dovedi cît de mult se deosebesc locuitorii de la munte de cei de la cîmp atunci cînd își exprimă sentimentele. O parte a cantonului nostru cuprinde munți înalți; acolo se păstrează niște datini purtînd pecetea unor vremi străvechi și care amintesc de departe de unele scene biblice. De-a lungul munților noștri există o linie pe care natura însăși a trasat-o și care desparte două lumi: mai sus, puterea; mai devale, îndemînarea; mai sus, sentimente largi; mai devale, o neîncetată preocupare pentru interesele vieții materiale. Cu excepția depresiunii d'Ajou care, în partea ei dinspre miazănoapte e populată de imbecili, iar în cea dispre miazăzi de oameni inteligenți. - două neamuri pe care doar un pîrîiaș le desparte, dar sînt asemănătoare în toate privințele: statură, umblet, înfățișare, datini, ocupații - n-am văzut nicăieri deosebiri atît de mari ca la noi. Situația asta ar trebui să-i facă pe conducătorii unei țări să întreprindă vaste cercetări cu caracter local relativ la aplicarea legilor în popor...
(...)
- Vedeți, spuse medicul, aici moartea e văzută ca un accident prevăzut, care nu oprește în loc viața de toate zilele a familiilor; nici nu se va ține doliu. de altă parte, doliul nu este nici datină, nici lege, ci mai mult decît atîta; e o instituție care decurge din toate legile, a căror respectare purcede dintr-un principi unic: morala. Aflați că, în ciuda strădaniilor noastre, nici eu, nici domnul Janvier n-am reușit să-i facem pe țărani să înțeleagă cît de importante sînt ceremoniile publice pentru apărarea ordinii morale. Oamenii noștri, care abia de curînd au obținut drepturi, încît nu-s în stare să priceapă noile relații care trebuie să-i facă a prețui aceste idei generale; pînă acum, ei nu cunosc decît ideea de ordine și de bunăstare fizică; cu vremea, dacă se va găsi cine să-mi continuie opera, vom ajunge la principiile care servesc la conservarea drepturilor publice. În adevăr, nu-i de ajuns să fii om cumsecade, trebuie să și pari. Societatea nu trăiește numai prin idei morale; pentru a dăinui ea are nevoie de fapte corespunzătoare acestor idei. În cele mai multe comune rurale, dintr-o sută de familii cărora moartea le-a răpit șeful, numai cîțiva indivizi, dintre cei înzestrați cu o sensibilitate vie, vor păstra îndelung amintirea defunctului; toți ceilalți, pînă-ntr-un an, îl vor uita cu totul. Această uitare nu este o mare plagă? Credința este sufletul unui popor, prin ea oamenii își exprimă sentimentele și le înalță dîndu-le un țel; dar fără niște ceremonii vizibile în cinstea unui principiu, nu poate fi credință, prin urmare nici legile umane nu au nici o putere. Conștiința aparține numai divinității, dar trupul e supus legii sociale; iată de ce a renunța la manifestarea durerii, a nu-i învăța pe copii, care încă nu gîndesc, și pe toți cei ce au nevoie de exemple bune, necesitatea de a te supune legilor printr-o răbdătoare resemnare la poruncile sorții care lovește și alină, care dă și răpește bunurile lumești, e un început de necredință. Mărturisesc că, după ce am trăit zile de batjocoritoare nepăsare, am înțeles prețul ceremoniilor și al datinilor, acela al sărbătorilor familiale, însemnătatea tradițiilor și a solemnităților domestice. Temelia societății omenești va fi întotdeauna familia. În familie se manifestă puterea și legea; în orice caz, acolo trebuie să se deprindă supunerea. Dacă ne gîndim la toate consecințele lor, spiritul de familie și autoritate pămîntească sînt două principii încă prea puțin dezvoltate în noul nostru sistem legislativ. Familia, comuna, departamentul, toată țara noastră depind totuși de ele. Așadar, legile ar trebui să se întemeieze pe aceste trei mari unități. După opinia mea, căsătoria soților, nașterea copiilor, moartea părinților n-ar trebui să prilejuiască prea multe ceremonii. Creștinismul e atît de influent, e atît de adînc înrădăcinat în moravuri tocmai pentru strălucirea cu care apare în împrejurările grave ale vieții pentru ale însoți cu ceremonialul atît de naiv-înduioșător, atît de pompos atunci cînd preotul se ridică la înălțimea venirii lui și cînd știe să slujească potrivit cu sublimul moralei creștine. Odinioară, îmi ziceam că religia catolică nu e decît o adunătură de prejudecăți și de superstiții abil folosite, cu care orice civilizație inteligentă trebuie să termine o dată pentru totdeauna. Aici însă, mi-am dat seama de necesitatea ei politică și de utilitate ei morală; aici am înțeles cît e de puternică prin chiar prețul cuvîntului care o denumește. Religia înseamnă legătură, iar cultul său, cu alte cuvinte religia exprimată, constituie, fără îndoială, singura forță care ar putea lega între ele păturile sociale pentru a le da o așezare statornică. În sfîrșit, aici am respirat balsamul cu care credința unge rănile vieții; fără a discuta, am simțit că ea se acordă admirabil cu moravurile pasionate ale națiunilor meridionale. (...) De la o înălțime de vreo trei mii de picioare peste nivelul Mediteranei, vom vedea Savoia și Dauphine-ul, munții din regiunea Lyon și Ronul. Vom fi pe teritoriul altei comune, al unui sat de munte; acolo veți afla, într-o fermă a domnului Gravier, spectacolul de care v-am vorbit, acel alai natural care concretizează ideea mea despre marile evenimente ale vieții. În acea comună, doliul se poartă cu evlavie. Cei săraci umblă cu cheta ca să-și poată cumpăra haine negre. Într-o asemenea împrejurare, nimeni nu le refuză obolul. Nu trece nici o zi fără ca văduva să nu vorbească de cel pierdut - și întotdeauna plîngînd.; și, zece ani după ce a lovit-o nenorocirea, la fel ca doua zi, sentimentele ei sînt deopotrivă de adînci. Acolo obiceiurile sînt patriarhale: autoritatea tatălui este fără limite, cuvîntul lui e lege; mănîncă singur, așezat în capul mesei, soția și copii îl servesc; cei din jur nu cutează a-i vorbi fără a folosi anumite formule de respect, în fața lui toți stau în picioare și cu capul descoperit. Astfel crescuți, oamenii au instinctul măreției lor. Aceste datini constituie, după părerea mea, o nobilă educație. Drept pentru care, în comuna asta, cu toții sînt, în general, drepți, strîngători și harnici. Fiecare cap de familie obișnuiește să, de asemenea, să-și împartă averea copiilor, cînd simte că l-a ajuns vîrsta și nu mai poate munci; iar copiii îl hrănesc. În secolul trecut, un bătrîn de nouăzeci de ani, după ce și-a împărțit averea agonisită celor patru copii ai săi, obișnuia să trăiască trei luni pe an la fiecare dintre ei. După ce aplecat de la feciorul cel mai mare cu gîndul să se ducă la cel mic, un prieten de-al său l-a întrebat; „Ei, ce spui, ești mulțumit? - Zău, sînt mulțumit, domnule, îi răspunse moșneagul, m-au ținut ca pe copilul lor”. Vorba asta, domnule, a părut atît de remarcabilă unui ofițer, pe nume Vauvenargues*, vestit moralist, care pe atunci se afla în garnizoană la Grenoble, încît a vînturat-o în mai multe saloane din Paris**, unde a fost culeasă de un scriitor, Chamfort***.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 79, 81-84.
NOTE M.T.
* Luc de Clapiers, marchiz de Vauvenargues (1715-1745) = Scriitor moralist francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/624191/Luc-de-Clapiers-marquis-de-Vauvenargues)
** Saloanele pariziene din secolele XVIII și XIX erau găzduite de personalități ale zilei, aici discutîndu-se probele politice, sociale, culturale. (https://www.mtholyoke.edu/courses/rschwart/hist255-s01/paris_homework/welcome_to_salons.html)
*** Nicolas Chamfort (1740-1794) = Scriitor francez critic față de moravurile societății și a Terorii revoluției. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/105063/Sebastien-Roch-Nicolas-Chamfort)
(...)
- Mai întîi de toate, spuse Benassis oaspetelui său cînd ieșiră din sufragerie, să vizităm doi morți. Deși medicii rareori acceptă să dea ochii cu pretinsele lor victime, eu vă voi conduce în două case unde veți putea observa un lucru destul de straniu cu privire la natura umană. Veți vedea două scene care vă vor dovedi cît de mult se deosebesc locuitorii de la munte de cei de la cîmp atunci cînd își exprimă sentimentele. O parte a cantonului nostru cuprinde munți înalți; acolo se păstrează niște datini purtînd pecetea unor vremi străvechi și care amintesc de departe de unele scene biblice. De-a lungul munților noștri există o linie pe care natura însăși a trasat-o și care desparte două lumi: mai sus, puterea; mai devale, îndemînarea; mai sus, sentimente largi; mai devale, o neîncetată preocupare pentru interesele vieții materiale. Cu excepția depresiunii d'Ajou care, în partea ei dinspre miazănoapte e populată de imbecili, iar în cea dispre miazăzi de oameni inteligenți. - două neamuri pe care doar un pîrîiaș le desparte, dar sînt asemănătoare în toate privințele: statură, umblet, înfățișare, datini, ocupații - n-am văzut nicăieri deosebiri atît de mari ca la noi. Situația asta ar trebui să-i facă pe conducătorii unei țări să întreprindă vaste cercetări cu caracter local relativ la aplicarea legilor în popor...
(...)
- Vedeți, spuse medicul, aici moartea e văzută ca un accident prevăzut, care nu oprește în loc viața de toate zilele a familiilor; nici nu se va ține doliu. de altă parte, doliul nu este nici datină, nici lege, ci mai mult decît atîta; e o instituție care decurge din toate legile, a căror respectare purcede dintr-un principi unic: morala. Aflați că, în ciuda strădaniilor noastre, nici eu, nici domnul Janvier n-am reușit să-i facem pe țărani să înțeleagă cît de importante sînt ceremoniile publice pentru apărarea ordinii morale. Oamenii noștri, care abia de curînd au obținut drepturi, încît nu-s în stare să priceapă noile relații care trebuie să-i facă a prețui aceste idei generale; pînă acum, ei nu cunosc decît ideea de ordine și de bunăstare fizică; cu vremea, dacă se va găsi cine să-mi continuie opera, vom ajunge la principiile care servesc la conservarea drepturilor publice. În adevăr, nu-i de ajuns să fii om cumsecade, trebuie să și pari. Societatea nu trăiește numai prin idei morale; pentru a dăinui ea are nevoie de fapte corespunzătoare acestor idei. În cele mai multe comune rurale, dintr-o sută de familii cărora moartea le-a răpit șeful, numai cîțiva indivizi, dintre cei înzestrați cu o sensibilitate vie, vor păstra îndelung amintirea defunctului; toți ceilalți, pînă-ntr-un an, îl vor uita cu totul. Această uitare nu este o mare plagă? Credința este sufletul unui popor, prin ea oamenii își exprimă sentimentele și le înalță dîndu-le un țel; dar fără niște ceremonii vizibile în cinstea unui principiu, nu poate fi credință, prin urmare nici legile umane nu au nici o putere. Conștiința aparține numai divinității, dar trupul e supus legii sociale; iată de ce a renunța la manifestarea durerii, a nu-i învăța pe copii, care încă nu gîndesc, și pe toți cei ce au nevoie de exemple bune, necesitatea de a te supune legilor printr-o răbdătoare resemnare la poruncile sorții care lovește și alină, care dă și răpește bunurile lumești, e un început de necredință. Mărturisesc că, după ce am trăit zile de batjocoritoare nepăsare, am înțeles prețul ceremoniilor și al datinilor, acela al sărbătorilor familiale, însemnătatea tradițiilor și a solemnităților domestice. Temelia societății omenești va fi întotdeauna familia. În familie se manifestă puterea și legea; în orice caz, acolo trebuie să se deprindă supunerea. Dacă ne gîndim la toate consecințele lor, spiritul de familie și autoritate pămîntească sînt două principii încă prea puțin dezvoltate în noul nostru sistem legislativ. Familia, comuna, departamentul, toată țara noastră depind totuși de ele. Așadar, legile ar trebui să se întemeieze pe aceste trei mari unități. După opinia mea, căsătoria soților, nașterea copiilor, moartea părinților n-ar trebui să prilejuiască prea multe ceremonii. Creștinismul e atît de influent, e atît de adînc înrădăcinat în moravuri tocmai pentru strălucirea cu care apare în împrejurările grave ale vieții pentru ale însoți cu ceremonialul atît de naiv-înduioșător, atît de pompos atunci cînd preotul se ridică la înălțimea venirii lui și cînd știe să slujească potrivit cu sublimul moralei creștine. Odinioară, îmi ziceam că religia catolică nu e decît o adunătură de prejudecăți și de superstiții abil folosite, cu care orice civilizație inteligentă trebuie să termine o dată pentru totdeauna. Aici însă, mi-am dat seama de necesitatea ei politică și de utilitate ei morală; aici am înțeles cît e de puternică prin chiar prețul cuvîntului care o denumește. Religia înseamnă legătură, iar cultul său, cu alte cuvinte religia exprimată, constituie, fără îndoială, singura forță care ar putea lega între ele păturile sociale pentru a le da o așezare statornică. În sfîrșit, aici am respirat balsamul cu care credința unge rănile vieții; fără a discuta, am simțit că ea se acordă admirabil cu moravurile pasionate ale națiunilor meridionale. (...) De la o înălțime de vreo trei mii de picioare peste nivelul Mediteranei, vom vedea Savoia și Dauphine-ul, munții din regiunea Lyon și Ronul. Vom fi pe teritoriul altei comune, al unui sat de munte; acolo veți afla, într-o fermă a domnului Gravier, spectacolul de care v-am vorbit, acel alai natural care concretizează ideea mea despre marile evenimente ale vieții. În acea comună, doliul se poartă cu evlavie. Cei săraci umblă cu cheta ca să-și poată cumpăra haine negre. Într-o asemenea împrejurare, nimeni nu le refuză obolul. Nu trece nici o zi fără ca văduva să nu vorbească de cel pierdut - și întotdeauna plîngînd.; și, zece ani după ce a lovit-o nenorocirea, la fel ca doua zi, sentimentele ei sînt deopotrivă de adînci. Acolo obiceiurile sînt patriarhale: autoritatea tatălui este fără limite, cuvîntul lui e lege; mănîncă singur, așezat în capul mesei, soția și copii îl servesc; cei din jur nu cutează a-i vorbi fără a folosi anumite formule de respect, în fața lui toți stau în picioare și cu capul descoperit. Astfel crescuți, oamenii au instinctul măreției lor. Aceste datini constituie, după părerea mea, o nobilă educație. Drept pentru care, în comuna asta, cu toții sînt, în general, drepți, strîngători și harnici. Fiecare cap de familie obișnuiește să, de asemenea, să-și împartă averea copiilor, cînd simte că l-a ajuns vîrsta și nu mai poate munci; iar copiii îl hrănesc. În secolul trecut, un bătrîn de nouăzeci de ani, după ce și-a împărțit averea agonisită celor patru copii ai săi, obișnuia să trăiască trei luni pe an la fiecare dintre ei. După ce aplecat de la feciorul cel mai mare cu gîndul să se ducă la cel mic, un prieten de-al său l-a întrebat; „Ei, ce spui, ești mulțumit? - Zău, sînt mulțumit, domnule, îi răspunse moșneagul, m-au ținut ca pe copilul lor”. Vorba asta, domnule, a părut atît de remarcabilă unui ofițer, pe nume Vauvenargues*, vestit moralist, care pe atunci se afla în garnizoană la Grenoble, încît a vînturat-o în mai multe saloane din Paris**, unde a fost culeasă de un scriitor, Chamfort***.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 79, 81-84.
NOTE M.T.
* Luc de Clapiers, marchiz de Vauvenargues (1715-1745) = Scriitor moralist francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/624191/Luc-de-Clapiers-marquis-de-Vauvenargues)
** Saloanele pariziene din secolele XVIII și XIX erau găzduite de personalități ale zilei, aici discutîndu-se probele politice, sociale, culturale. (https://www.mtholyoke.edu/courses/rschwart/hist255-s01/paris_homework/welcome_to_salons.html)
*** Nicolas Chamfort (1740-1794) = Scriitor francez critic față de moravurile societății și a Terorii revoluției. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/105063/Sebastien-Roch-Nicolas-Chamfort)
joi, 5 aprilie 2012
F. Rolfe - „Adrian al VII lea” / 1904 (BOXHALL 2006)
<
Adrian al VII lea
Frederick Rolfe
n. 1850 (Anglia), m. 1913 (Italia)
Prima ediție 1904
Primul editor Chatto & Windus (Londra)
Titlul original Hadrian The Seventh: A Romance
Vrând să fie luat drept preot, el și-a scurtat prenumele în „Fr”; în acest roman, el se imaginează papă, Adrian al VII lea, primul papă englez de după Adrian al V lea, dar și un alter ego al autorului, un catolic convertit, excentric și sărac. Noul papă face ordine în Europa combinînd autoritatea religioasă cu abilitatea politică într-un mod indirect, dar uneori sinistru de profetic. Progerman într-o epocă antigermană, romanul imaginează o Europă sub hegemonie germană. Adrian este urmărit de Jerry Sant, membru al grupului Liblab (combinație de liberali și laburiști). Înșelat în așteptările sale că papa va sprijini socialismul, Sant îl împușcă. „Lumea a plîns, a oftat, s-a șters la gură și a răsuflat ușurată... Dacă nu ai fi domnit, ar fi fost conducătorul ideal.”
Aceste ironii finale demonstrează că Adrian al VII lea este o ficțiune ciudată, dar nu o încercare de autoamăgire. O senzualitate fermecătoare, inocentă, dar neechivoc masculină temperează impulsurile romanului de a curăți Biserica Catolică. Într-un episod de un farmec surprinzător, papa îl învață pe un tânăr mlădios, membru al gărzii, secretele fotografiei color (necunoscută la acea vreme), dovadă a interesului său pentru noile tehnologii, precum marconigraful. Obsedat de jurnalism, Adrian citește zilnic treizeci și șapte de ziare, calculîndu-și mișcările politice pentru a le da satisfacție. În pofida arhaismului său, romanul a identificat cîteva din componentele de bază ale modernismului. AMu
>
SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citi într-o viață, trad. , ed. , 2007, p. 24?:
Adrian al VII lea
Frederick Rolfe
n. 1850 (Anglia), m. 1913 (Italia)
Prima ediție 1904
Primul editor Chatto & Windus (Londra)
Titlul original Hadrian The Seventh: A Romance
Vrând să fie luat drept preot, el și-a scurtat prenumele în „Fr”; în acest roman, el se imaginează papă, Adrian al VII lea, primul papă englez de după Adrian al V lea, dar și un alter ego al autorului, un catolic convertit, excentric și sărac. Noul papă face ordine în Europa combinînd autoritatea religioasă cu abilitatea politică într-un mod indirect, dar uneori sinistru de profetic. Progerman într-o epocă antigermană, romanul imaginează o Europă sub hegemonie germană. Adrian este urmărit de Jerry Sant, membru al grupului Liblab (combinație de liberali și laburiști). Înșelat în așteptările sale că papa va sprijini socialismul, Sant îl împușcă. „Lumea a plîns, a oftat, s-a șters la gură și a răsuflat ușurată... Dacă nu ai fi domnit, ar fi fost conducătorul ideal.”
Aceste ironii finale demonstrează că Adrian al VII lea este o ficțiune ciudată, dar nu o încercare de autoamăgire. O senzualitate fermecătoare, inocentă, dar neechivoc masculină temperează impulsurile romanului de a curăți Biserica Catolică. Într-un episod de un farmec surprinzător, papa îl învață pe un tânăr mlădios, membru al gărzii, secretele fotografiei color (necunoscută la acea vreme), dovadă a interesului său pentru noile tehnologii, precum marconigraful. Obsedat de jurnalism, Adrian citește zilnic treizeci și șapte de ziare, calculîndu-și mișcările politice pentru a le da satisfacție. În pofida arhaismului său, romanul a identificat cîteva din componentele de bază ale modernismului. AMu
>
SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citi într-o viață, trad. , ed. , 2007, p. 24?:
joi, 23 iulie 1992
„Trădarea intelectualilor” (SELEJAN 1992)
Ana Selejan, România în timpul primului război cultural, vol. I Trădarea intelectualilor, Trasnpres, Sibiu, 1992, 217 p.
Cuprins
5 Avertisment
9 1.Vînătoarea de vrăjitoare
11 Similitudini
13 Dialectica lui „să dea seama”
16 Climatul politic
19 Perna cu ace
27 Alte mitraliere, aceeași țintă
36 Implicare Societății Scriitorilor Români
44 Note și comentarii
11 Similitudini
13 Dialectica lui „să dea seama”
16 Climatul politic
19 Perna cu ace
27 Alte mitraliere, aceeași țintă
36 Implicare Societății Scriitorilor Români
44 Note și comentarii
51 2.Noua ordine culturală
53 Dezbatere sau campanie electorală?
56 O ipostază a lui a adera: luptătorului social
70 Asediul turnului de fildeș
77 Modelul cultural
79 Concretizări: literatura nouă
92 Note și comentarii
97 3.Trădarea intelectualilor
99 Pornind de la un concept
101 Cele două tabere
111 Intelectualii și politica
115 Portrete în acvaforte
122 Epilog cu doi polemiști
131 Audiatur altera pars
139 Note și comentarii
151 4.Dosarul crizismului
155 Avanpremieră la criza culturii
160 Afirmarea crizei
164 Combatanții
168 Adepții sau criziștii
178 Dialog polemic
185 1947: criza culturii: pro și contra
208 Note și comentarii
coperta 4: O senzațională relatare bazată pe consultarea presei timpului, a participării unor publicații și a unor importanți scriitori la „mărețele transformări revoluționare” din 1944-1948.
Suspiciuni, denunțuri, liste negre, arestări...
Învrăjbire, îngustare a orizontului, izolare, cartelizare, înfometare, uniformizare...
Vînătoarea de vrăjitoare - instrument al noii ordini culturale
Trădarea intelectualilor de ieri - o repetabilă povară?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)