<
(...)
Recepția a avut loc pe terasă și pe pajiști; au venit cu mic cu mare, copiii de școală și toți ceilalți, un curios talmeș-balmeș, dar mie mi s-a părut drăguț. Nu știam că sînt atît de atașat de locul meu de baștină. Oricît de mult ai crede în egalizarea împrejurărilor anterioare, totuși există ceva legat de locurile foarte vechi. Dacă le lași să-ți scape, nu le mai poți reconstrui, și apoi au fel deosebit de a pune peisajul în valoare. Există unele sate și unele peisaje care par să nu aibă miez, nu-ți poți explica de ce, dar par goale pe dinăuntru și serbede și plate. Dar un sat bătrînesc își răspîndește inima de jur împrejur. Și dacă oamenii care-l locuiesc nu-s niște măgari egoiști, satul înseamnă mult de tot pentru ei, chiar dacă nu-s proprietari de pămînturi. Condaford Grange e un fel de ancoră pentru cei din vecinătate. Mă îndoiesc că vei găsi un singur sătean, oricît de nevoiaș, care să-i poarte pică sau care să dorească să-l vadă în ruină. S-au perindat prin el generații de iubiri și de necazuri, și - Dumnezeu mi-e martor - de lipsuri materiale, iar rezultatul e un cuib ce pare trudit de mîna omului și foarte deosebit. Totul se schimbă și, fără îndoială, trebuie să se schimbe, dar una dintre problemele noastre cele mai mari, și de care ne preocupăm cel mai puțin, este aceea cum să salvăm vechiul care merită să fie salvat, fie el cuprins în priveliști, în case, în castele, în datini sau tipuri omenești. Păstrăm opere de artă, mobile vechi, avem un cult, și încă unul puternic, al ”antichității”, fapt împotriva căruia nu obiectează nici spiritul cel mai modern și mai avangardist. De ce nu funcționează această tendință și în viața socială? Vechea ordine se schimbă, de acord, dar ar trebui să fim în stare să conservăm frumusețea și demnitatea, și simțul datoriei, și bunele purtări, lucruri pe care le-am dobîndit foarte lent, și care se pot spulbera foarte repede dacă nu ne dăm osteneala să le păstrăm într-un fel. Firea omenească fiind ceea ce este, nimic nu apare mai zadarnic decît să razi totul pînă-n temelie, pentru ca apoi să te apuci să zidești din nou. Vechea ordine are multe bube, și în nici un caz nu se poate spune că a fost prea reușită, dar, acum c-au sosit cei ce o demolează, îți dai seama că într-un ceas se poate dărîma ceea ce s-a clădit veacuri întregi; și-ți mai dai seama că atîta timp cît nu te pricepi bine cum să înlocuiești ceea ce n-a fost perfect prin ceva ”mai perfect”, nu faci decît să întorci cursul vieții îndărăt în loc să-l împingi înainte. Totul este să sesizezi ceea ce merită să fie conservat, deși n-aș afirma că există foarte multe lucruri de acest fel. Ei bine, toate astea-s foarte triste.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 379-380.
NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu