Rusia a achitat toată datoria externă moştenită de la URSS, DIGI 24, 21 august 2017

Serviciul capului de familie din Occidentul secolului XX (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Spectacolul trist al acestor femei singuratice strecură în sufletul lui Ransome dorința bruscă de a face ceva spre ale înveseli viața, dar ce anume și în ce mod nu ar fi putut încă să spună. Odată, de mult, vorbise despre ele cu Miss Macdaid și ea clătinase din cap cu gravitate.
- Nu e nimic de făcut, așa sînt ele. Și dacă s-ar afla la Birmingham, ar trăi tot așa ca aici, la Ranchipur. Își fac datoria. oriunde s-ar afla nu și-ar schimba felul de viață. Am încercat să mă arăt prietenoasă, dar n-am reușit decît să le trezesc neîncrederea. Mă dezaprobă, cred, pentru că îi prețuiesc pe indieni tot atît de mult ca pe ceilalți oameni. Ce vrei, își fac datoria, dar asta nu înseamnă că se simt ca la ele acasă.
În vreme ce stătea la fereastră și urmărea cu privirea siluetele dizgrațioase profilate pe fundalul pieței, Ransome pricepu deodată sensul vieții lor. Cazul bătrînelor domnișoare nu era unic și nici măcar neobișnuit. În Occident se găseau puzderie de făpturi, mărginite, resemnate, respectabile, cîștigînd doar atît ca să poată trăi de la o zi la alta, făpturi incolore lipsite de foc lăuntric. Din rîndul acestora se recrutau acei capi de familie care intrau la serviciu dimineața la opt și se întorceau acasă seara la opt, muncind din greu, naivi, devotați și patronului carele oferea un salariu de mizerie, neîndestulător pentru familia lor ajunsă în pragul inaniției. Ransome avu astfel revelația tragediei acestor două femei atît de singuratice. Nu trăiseră niciodată. Abia dacă respirau. Pentru ele India nu însemna nimic. Mediul în care crescuseră le făcuse să urască dragostea și bărbații încă de la vîrsta la care ar fi fost firesc să iubească.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 104

Nou versus vechi în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
Recepția a avut loc pe terasă și pe pajiști; au venit cu mic cu mare, copiii de școală și toți ceilalți, un curios talmeș-balmeș, dar mie mi s-a părut drăguț. Nu știam că sînt atît de atașat de locul meu de baștină. Oricît de mult ai crede în egalizarea împrejurărilor anterioare, totuși există ceva legat de locurile foarte vechi. Dacă le lași să-ți scape, nu le mai poți reconstrui, și apoi au fel deosebit de a pune peisajul în valoare. Există unele sate și unele peisaje care par să nu aibă miez, nu-ți poți explica de ce, dar par goale pe dinăuntru și serbede și plate. Dar un sat bătrînesc își răspîndește inima de jur împrejur. Și dacă oamenii care-l locuiesc nu-s niște măgari egoiști, satul înseamnă mult de tot pentru ei, chiar dacă nu-s proprietari de pămînturi. Condaford Grange e un fel de ancoră pentru cei din vecinătate. Mă îndoiesc că vei găsi un singur sătean, oricît de nevoiaș, care să-i poarte pică sau care să dorească să-l vadă în ruină. S-au perindat prin el generații de iubiri și de necazuri, și - Dumnezeu mi-e martor - de lipsuri materiale, iar rezultatul e un cuib ce pare trudit de mîna omului și foarte deosebit. Totul se schimbă și, fără îndoială, trebuie să se schimbe, dar una dintre problemele noastre cele mai mari, și de care ne preocupăm cel mai puțin, este aceea cum să salvăm vechiul care merită să fie salvat, fie el cuprins în priveliști, în case, în castele, în datini sau tipuri omenești. Păstrăm opere de artă, mobile vechi, avem un cult, și încă unul puternic, al ”antichității”, fapt împotriva căruia nu obiectează nici spiritul cel mai modern și mai avangardist. De ce nu funcționează această tendință și în viața socială? Vechea ordine se schimbă, de acord, dar ar trebui să fim în stare să conservăm frumusețea și demnitatea, și simțul datoriei, și bunele purtări, lucruri pe care le-am dobîndit foarte lent, și care se pot spulbera foarte repede dacă nu ne dăm osteneala să le păstrăm într-un fel. Firea omenească fiind ceea ce este, nimic nu apare mai zadarnic decît să razi totul pînă-n temelie, pentru ca apoi să te apuci să zidești din nou. Vechea ordine are multe bube, și în nici un caz nu se poate spune că a fost prea reușită, dar, acum c-au sosit cei ce o demolează, îți dai seama că într-un ceas se poate dărîma ceea ce s-a clădit veacuri întregi; și-ți mai dai seama că atîta timp cît nu te pricepi bine cum să înlocuiești ceea ce n-a fost perfect prin ceva ”mai perfect”, nu faci decît să întorci cursul vieții îndărăt în loc să-l împingi înainte. Totul este să sesizezi ceea ce merită să fie conservat, deși n-aș afirma că există foarte multe lucruri de acest fel. Ei bine, toate astea-s foarte triste.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 379-380.

NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Simțul datoriei sociale de la vechile familii nobiliare la națiunea modernă din Anglia (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
Polițistul își schimbă direcția manșetelor, iar Sir Lawrence traversă continuîndu-și drumul spre Berkeley Street. Aici  se petrecuseră destule schimbări! Casele măreției de odinioară dispăreau văzînd cu ochii. Bucată cu bucată, fără vreun țel vizibil, aproape cu nerușinare, așa cum se pricep englezii adevărați să facă, Londra se reconstruise. Epoca dinastică apusese, odată cu dependințele ei și feudalismul și Biserica. Pînă și războaiele se purtau acum pentru popoare și pentru piețele lor. Numai existau războaie dinastice sau religioase. Mă rog, asta era ceva! ”Pe zi ce trece, căpătăm tot mai multe asemănări cu gîngăniile, își zise Sir Lawrence. Și ce interesant e! Religia aproape că și-a dat duhul pentru că a murit credința într-o viață viitoare; și totuși, ceva se căznește să-i ia locul, munca obștească, munca socială, crezul furnicilor, crezul albinelor! Drumul cel mai rapid, fără îndoială, dar oare și cel mai sigur? Nu! Sistemul convingerii rămâne cel mai bun, pentru că odată înstăpînit ține, numai că-i al naibii de lent. Da, și al naibii de ironic! Pînă acum, simțul muncii sociale era apanajul familiilor de viță veche, care-și băgaseră în cap că trebuie să realizeze ceva util pentru a-și plăti rangul obținut în societate.
Acum, cînd aceste familii se stingeau, simțul datoriei sociale va persista oare? Și pe ce cale o să-l ”preia” poporul? ”Mă rog, își zise Sir Lawrence, în fond muncă utilă face și conducătorul de autobuz, și vînzătorul de prăvălie care-și dă atîta osteneală ca să-ți asorteze culoarea ciorapilor, și femeia care are grijă de copilul vecinului, sau care adună pomeni pentru oamenii fără căpătîi ori copiii de pripas, și motociclistul care se oprește și se uită la tine cum meșterești la mașină, și poștașul și care-ți poartă recunoștință cînd îi strecori un bacșiș; și oricine-ți întinde o mînă să te scoată din mocirlă cînd își dă seama că te înfunzi cu adevăratelea. Singurul lucru de care-i nevoie e sloganul: „Aer curat și exercițiu, pentru făurirea instinctelor sănătoase”. Asta ar trebui afișat pe toate ferestrele autobuzelor, în locul anunțurilor de tot felul: ”Colosala crimă săvîrșită de un preot” sau ”Escrocherie la loto-pronosport”. (...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 177-178.

NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Cauzele marii crize economice mondiale din 1929-1933 în SUA (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
- (...) Mă rog, astea sînt cauzele specifice Angliei, deși necesitățile de viață foarte ridicate și atitudinea de copil răsfățat sînt proprii și Americii.
- Și care sînt celelalte cauze specifice Americii*, domnule?
- Americanii, de bună seamă, au o supraproducție pe care au supraspeculat-o. Și s-au ridicat atît de mult cerințele de trai încît au ajuns să-și ipotecheze viitorul, sistemul de plăți în rate și așa mai departe. Și apoi ei clocesc aurul, ori aurul nu scoate pui. Și, mai mult decît atît, nu realizează că banii pe care ei i-au împrumutat Europei în timpul războiului** erau, practic, banii pe care ei i-au stors de pe urma războiului. Cînd se vor arăta de acord cu anularea datoriilor, atunci vor fi de acord și cu ameliorarea generală, inclusiv a lor.
- Dar se vor arăta vreodată de acord?
- Cînd e vorba de americani nu știi niciodată cum or să reacționeze, sînt mai flexibili decît noi, cei din lumea veche. Sînt capabili de fapte mari, chiar dacă o fac în interesul lor.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell***, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, p. 126.

NOTE M. T.
* Marea criză a fost cauzată de crahul bursei din New York în ziua de 24 de octombrie 1929, rămasă în istorie ca „joia neagră”. (http://ziarullumina.ro/marea-criza-din-perioada-interbelica-a-durat-4-ani-45595.html)
** Primul Război Mondial (1914-1918). Statele Unite au intrat în război de partea Antantei la 6 aprilie 1917. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/intrarea-statelor-unite-n-r-zboi-n-1917)
*** ed. Miron - Clasici vechi  și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Instinct de conservare versus islamizare forțate la un englez din perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
Adrian o porni spre Bloomsbury. Și în timp ce mergea, încerca să se plaseze în locul cuiva amenințat de o moarte bruscă. Nici o speranță într-o viață viitoare, nici o șansă de a-i mai revedea pe cei dragi; nici o făgăduială sigură sau chiar vagă, că vei mai trăi conștient, vreodată, o experiență analogă vieții actuale. „Numai cînd îți cade pe cap, din senin, o asemena calamitate, își spuse Adrian, și te afli singur în fața ei, numai atunci te poți supune la probă. Altfel, nici unul dintre noi nu poate ști cum ar reacționa”.
Frații lui, militarul și preotul, ar fi accepta moartea ca pe o chestiune de simplă datorie; chiar și fratele lui judecătorul, deși acesta din urmă s-ar fi lansat în argumentări și poate că l-ar fi convertit pînă la urmă pe călău. „Dar eu? gîndi Adrian. Ce stupid să mori în felul acesta pentru o credință în care nu crezi, într-un colț uitat al lumii, fără să ai măcar satisfacția de a ști că moartea ta poate fi de folos cuiva, sau că va fi măcar cunoscută”. Pus în fața unui asemenea impas, nevoit să iei o hotărîre pe loc, atunci cînd nu ai de apărat un prestigiu profesional sau oficial, nu stai să cumpănești și să chibzuiești, ci te lași în voia instinctului de conservare. Temperamentul tău e cel care ia hotărîrea. și dacă temperamentul lui, al lui Adrian, ar fi fost ca cel al tînărului Desert, judecînd după versurile sale; dacă ar fi fost deprins să se afle în contradicție cu semenii săi sau cel puțin lipsit de puncte comune cu aceștia; disprețuind convenționalismul și capetele pătrate englezești; simpatizînd, poate, în taină, mai curînd cu arabii decît cu compatrioții săi, n-ar fi luat și el, fără greș, hotărîrea pe care o luase Desert? „Dumnezeu știe cum aș fi reacționat, gîndi Adrian, dar îl înțeleg, și, într-un fel, îl compătimesc. (...)” Și, întrucît reușise să ajungă la o concluzie, se simți ușurat...
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 413-414.

Rădăcinile și simțul datoriei la o familie englezească din perioadă interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Trebuie să recunosc, începu această femeiușcă rafinată, că reședința de la Condaford e cel mai liniștit loc în care am fost vreodată. Eu aș muri de atîta liniște, Dinny. Ruralitatea de la Lippinghall e nimic pe lângă asta.
- Vechi și fărîmicios, hm?
- Îi spun mereu lui Michael că ramura voastră de familie este unul dintre fenomenele cele mai puțin manifeste, dar cele mai interesante din Anglia. Sînteți cu totul lipsiți de sonoritate și cu desăvîrșire plasați în afara luminii reflectoarelor. Prea lipsiți de senzațional, ca să stîrniți interesul romancierilor, și totuși existați, și vă continuați existența, și pur și simplu nu înțeleg cum. Tot ce-i perisabil vă stă împotrivă, de la taxele de succesiune pînă la gramofoane. dar persistați pînă la sfîrșitul pămîntului, făcînd lucruri de care nimeni nu știe nimic și de care nimeni nu se sinchisește. Cei mai mulți dintre voi n-aveți nici măcar un Condaford în care să veniți acasă și să vă sfîrșiți zilele; și totuși aveți rădăcini, și un simț al datoriei. Eu n-am nici una, nici alta știi, și asta mi se trage de la faptul că sînt pe jumătate franțuzoaică. Familia tatălui meu, familia Forsyte, s-ar putea să aibă rădăcini, dar n-are simțul datoriei - nu în felul vostru; sau poate că mă gîndesc la un simț al utilității. Știi, Dinny, îl admir, dar mă plictisește de moarte. De pildă, pe tine te face să te duci și să-ți irosești viața tînără în povestea asta cu Ferse. Datoria e o boală, Dinny; o minunată boală.
- Și ce gîndești că ar trebui să fac în chestiunea asta?
- Să-ți dai frîu liber pornirilor. Nu-mi pot imagina o treabă care să te îmbătrînescă mai mult decît ce faci tu acum.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 189-190.

Conceptul de „a sluji” în elita engleză interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
Dacă l-ai fi studiat pe Hillary Cherell, preotul parohiei St. Augustine`s-in-the-Meads, iscodindu-l în aceea intimitate care se ascunde îndărătul oricăror aparențe, oricăror cuvinte, chiar și a oricăror gesturi omenești, ai fi descoperit că, în realitate, nu credea că activitatea lui pioasă ar duce la vreun rezultat. Dar „a sluji” era un lucru ce-i intrase în oase, în felul în care slujesc cei ce conduc și călăuzesc. Așa cum un cîine setter neinstruit, scos la plimbare, o va lua imediat razna, în timp ce un dulău dalmațian, însoțind un călăreț, o să urmeze din prima clipă copitele calului, tot astfel la Hillary era o trăsătură înnăscută, cu rădăcini în familiile celor care de generații întregi aprovizionaseră cu funcționari departamentele publice, să se cheltuiască conducînd, călăuzind și făcînd servicii celor din jur, fără a fi convins că prin călăuzirea și slujbele lui izbutește altceva decît să bată pasul pe loc, pasul îndatoririlor sale. Într-o epocă în care îndoiala adumbrea totul, iar tentația de a disprețui casta și tradiția era irezistibilă, Hillary ilustra un „ordin” născut ca să continue a-și face datoria, nu pentru că vedea în asta un profit pentru alții, ci pentru că a întoarce spatele datoriei ar fi echivalat cu o dezertare. Lui Hillary nici nu-i trecea prin cap să justifice în vreun fel „ordinul” sau să explice servitutea la care fuseseră condamnați, pe diferitele lor căi, tatăl lui diplomatul, unchiul lui episcopul, frații lui: militarul, custodele și judecătorul (căci Lionel căpătase numirea). El se vedea pe sine și pe ceilalți doar „trăgînd la jug”. Și apoi, fiecare din activitățile lui făgăduia cîte un scop amăgitor, spre care putea năzui, dar pe care, în inima sa, îl bănuia a fi gravat mai curînd în hîrtie decît în piatră.
(...)
>

John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 143-144.

Administraţia unei moşii din Romania la sfarşitul secolului XIX (ZAMFIRESCU 1894)

<
(...)
- Să lăsăm trecutul; ce-a fost s-a dus. Cît a trăit mama, l-a lăsat să facă ce a vrut. Unchiu-meu de asemenea, fiindcă e rudă cu mătuşe-mea. De-acum încolo ce-i de făcut...
- Eu nu ştiu care sunt intenţiile dumitale în privinţa lui Eftimiu; fiindcă altfel ar trebui să începi prin a-l da afară.
- Aşa este. Dar la ideea asta iar trebuie să nu ne oprim - cel putin deocamdată.
- Atunci sa-i iei administraţia din mînă.
- Da.
- Ai să vezi însă ca o să fii silit să te ocupi şi de socotelile lui, fiindcă ai să găsesti contracte făcute, bani daţi pe muncă, datorii la ţărani.
- O să închid ochii.
- Dacă e aşa, cel mai cuminte lucru e să chemi pe oameni într-o dimineaţă la dumneata, să le spui că te-ai hotărit să-ţi îngrijeşti singur de treburi; că, după dorinţa răposatei, ierţi toate datoriile, rupi toate contractele, dezlegi toate învoielile; că ai să faci contracte noi (şi să le faci in regulă, fiindcă azi nu mai merge ca in trecut); ca oricine ar avea ceva de cerut  sau de spus te găseşte gata de vorbă. Apoi să le dai de băut dacă vrei, să le pui lăutari...
- Cam greu, acuma.
- Si după toate astea să nu te aştepţi la lucru mare. Tăranul are să-ţi bea vinul, să joace la horă, să nu-ţi plătească datoria, şi cînd îl vei chema la muncă, să nu vie.
- Pentru ce?
- Pentru că aşa sunt lucrurile la noi. Cauzele sunt foarte multe. Mai întîi modul în care a fost tratat ţăranul pînă acuma; toţi din toate părţile l-au mîncat şi l-au înşelat cît au putut. Arendaşul, fie grec, fie bulgar, fie roman, e acelaşi peste tot: el nu caută decît să se îmbogăţească; dovadă Scatiu şi cîţi ca el. Aşa că boierul este socotit de ţăran ca duşmanul lui firesc. Mai pune opoziţia naturală a intereselor: cind se coace grîul nostru, se coace şi al lui, şi, cu toate că a primit bani ca să vie la seceră la cea dintîi chemare, el se duce la grîul lui. In fine, disproporţia dintre sol şi populaţie: noi n-avem decit 40 de indivizi pe kilometru pătrat, pe cind raportul firesc e de 70...
- A!... zise el, zîmbind.
- De ce rîzi? întrebă ea.
- Vorbesti ca o carte.
Saşa îşi întoarse încet privirile către mîinile ei. Apoi cu greutate, adaugă:
- Ai dreptate: e prost şi pedant ceea ce spun: dar cum să explici asemenea lucruri fără să întrebuintezi vorba de ``kilometru pătrat`` şi alte expresii tehnice, care ar unge la inima pe Turică dacă ar putea să le rostească? Căci, în realitate, aşa e: plugăria se întinde pe fiecare zi mai mult, iar populaţia nu creşte, aşa ca acelaşi număr de braţe trebuie să producă îndoit.
- Dar maşinile?
- Tocmai asta vream să spui, dacă nu rîzi de mine. Vream să spun că, pentru a nu se expune cineva să piarză prea mult şi spre a nu jefui pe ţăran, nu-i rămine decît: pe de o parte să se poarte bine cu el, iar pe de alta să aibe la îndemină maşini, şi să ştie să lucreze cu ele, la vreme de nevoie.

(...)
>

SURSA
Duiliu Zamfirescu, Viata la tara, ed. Eminescu / colectia Biblioteca Eminescu nr. 51, Bucuresti, 1985, p. 41 .

Onoarea familiei versus datoria României către SUA în perioada interbelică (CĂLINESCU 1933)

<
(...)
Dom` Popescu își strică din nou barba și se adresă Lisandrinei:
- De! aici au și dumnealor  puțină dreptate... dumneata ești mai tînără și trebuie să le asculți, că au mai multă experiență... el îți vor binele, ca surori... O fată trebuie să apere onoarea familiei... temelia țării... pe urmă ne distruge neamțu și americanu!
Dom` Popescu, ca să iasă onorabil din afacere, se adresă brusc lui Jim:
- Ia ascultă, domnule, ce zici, o să ne ierte americanu datoriile?
Jim însă nu simțea nici o atracție pentru problema datoriilor Europei față de America* și se gîndea numai că „individul” Lisandrinei trebuia să fi fost acela cu care în duminica ploioasă ea vorbise în șoaptă pe geam, din odaia tantei Mali.
(...)
>

SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 183.

NOTĂ M.T.
* În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), SUA au acordat mari împrumuturi puterilor Antantei, de partea cărora au și intrat în conflict la 6 aprilie 1917, fără ca teritoriul lor să fie afectat. (http://new.piatza.net/fara-secrete/obama-a-semnat-o-lege-de-protejare-a-corporatiei-criminale-monsanto-si-uite-asa-ei-vor-sa-acorde-imunitate-in-fata-legii-acestei-corporatii-de-exterminare-a-oamenilor-monsanto-face-parte-din-codex-a/puterea-american%C4%83-construit%C4%83-pe-ruinele-europei-dup%C4%83-primul-r%C4%83zboi-mondial-3487)

Voltaire despre femeie

Femeia cochetă este o plăcere pentru toți bărbații, dar nu și pentru cel care îi plătește datoriile.

Voltaire (1694-1778) = Filosof francez.

Deviza amiralului britanic Horacio Nelson (1758-1805) (VERNE 1864)

(XII/60) „- Ofițeri și marinari, eu sînt englez ca și dv., iar deviza mea este aceea  a amiralului Nelson: `Anglia așteaptă ca fiecare să-și facă datoria`.”

J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5, București, 1990, 297 p.

Brazilia anulează 900 de milioane de dolari din datoria ţărilor africane

Cuget Liber 27 mai 2013

Amelie Nothomb - „Uimire și cutremur” / 1999 (BOXHALL 2006)

<
Nimeni nu a spus vreodată că umplerea prăpastiei dintre Est și Vest se va produce pașnic. În acest roman francez despre o angajată belgiană într-o corporație japoneză, care se ocupă cu tot felul de lucruri, pornind de la fibre optice canadiene, la sifon singaporez, problemele adaptării în satul global sunt descrise într-un stil satiric.
Uimire și cutremur descrie experiența lui Amelie, după ce aceasta este angajată cu contract pe un an pe treapta cea mai de jos a unei corporații japoneze. Fiind crescută în Japonia, ea este simultan băștinașă și străină, dar faptul de a fi fost născută acolo servește la ostracizarea sa, tot atît de mult ca și faptul de a fi străină (ea este pedepsită pentru că înțelege limba japoneză). Se vede în situația stupidă de a fi retrogradată, în mod repetat, de la funcția de fotocopistă la aceea de îngrijitoare, cu normă întreagă, a unei toalete folosite numai de ea și de superioara sa imediată, Fabuki Mori, o femeie extrem de frumoasă și periculos de mândră, pentru care Amelie dezvoltă o afecțiune autodistructivă.
Atacul lui Nothomb la ceea ce este prezentat drept relații de muncă ieșite din normal într-o masivă corporație japoneză nu este în întregime injurios - ea arată simpatie pentru oameni atașați sentimentului de datorie și tradiție. În acest roman satiric și meditativ, Estul, ca și Vestul, sînt ridiculizate cu o anumită simpatie pentru neajunsurile fiecărui individ. JuS

n. 1967 (Japonia)
Prima ediție 1999, de A. Michel (Paris)
Limba originală franceză
Titlul original Stupeur et tremblements
>

SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. 893.

Dimitrie Bolintineanu, „Legende istorice”, 1865

(171) Valoarea poemelor este dată de acele câteva versuri memorabile despre libertate și demnitate, versuri pe care, în ciuda aparatului poetic desuet, le citim și azi cu emoție. Școala ni le-a fixat în minte și este suficient ca cineva să înceapă un vers pentru ca urmarea să vină de la sine. Retorica acestor poeme este simplă și ea cultivă un număr de virtuți, dintre care cea mai prețuită este puterea de sacrificiu. Mama, femeie în genere, pustnicul sunt apărătorii legii morale. A trăi în sclavie este o rușine, existența este înnobilată de libertate, sentimentul cedează în fața datoriei etc

Dezvoltând, repetând aceste idei, B. pune în mișcare un aparat de comparații, repetiții, alegorii care să susțină discursul. Discursul uzează de o scenografie simplă și eficace. Dovadă că poetul o folosește în mai toate piesele. Modelul cel mai pur îl aflăm în Muma lui Ștefan cel Mare. Primul tablou înfățișează atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, poziția astrelor. O descripție (evocare) cu elemente luate din recuzita romantică: castelul fixat pe o stâncă neagră, peștera unui sihastru sub o râpă stearpă, o mănăstire... În această deschidere intră și preciziuni de ordin temporal, climateric („vânturile negre, într-a lor turbare”, „noaptea-i furtunoasă”, „noaptea se întinde și din geana sa”, „ca un glob de aur luna strălucea” etc). Luna este, de regulă, sursa de lumină pentru decoruri.

Urmează un al doilea moment (tablou), cu o mică notă de mister („un orologiu sună noaptea....) (...).

(188) S-o numim: figura iubirii condiționate. Ea depășește sfera eroismului și se adresează cu precădere vârstei mature și feminității. Iubirea, în sens larg, trece în urma moralei, devine un pandant al datoriei. Inima este condiționată de simțul moral, dragostea devine o formă de manifestare a virtuții. Iar virtutea cea mai de preț este asceza. O asceză provizorie, când e vorba de amor, un scurt armistițiu până ce codul moral e verificat la toate paragrafele. Scenariul este simplu: întâi legea morală și apoi (acolo unde este cazul) răsfățul, desfătarea. Mărioara din Legende istorice ascultă cu liniște justificarea mândrului ei iubit, fugit de pe câmpul de bătaie: 

„În câmpia sângeroasă
Frații mi-am lăsat,
Și la tine-a mea frumoasă
Iată c-am zburat.
......
Fără tine-n astă lume
Nu pot să trăiesc...”

însă justificarea nu este primită, amorul fără onoare este respins:

„Ce zici, tu, o, neferice,
Mândrul meu iubit”

Mărioara găsește, în fine, soluția convenabilă: pleacă la luptă împreună cu bărbatul pe care îl iubește, preferând să moară pentru țară decât să trăiască rușinea lașității. Alte femei sunt mai intratabile. Domnul Țepeș „se răpește” de fata de la Cozia, însă fata nu acceptă până ce (....).