Instinct de conservare versus islamizare forțate la un englez din perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
Adrian o porni spre Bloomsbury. Și în timp ce mergea, încerca să se plaseze în locul cuiva amenințat de o moarte bruscă. Nici o speranță într-o viață viitoare, nici o șansă de a-i mai revedea pe cei dragi; nici o făgăduială sigură sau chiar vagă, că vei mai trăi conștient, vreodată, o experiență analogă vieții actuale. „Numai cînd îți cade pe cap, din senin, o asemena calamitate, își spuse Adrian, și te afli singur în fața ei, numai atunci te poți supune la probă. Altfel, nici unul dintre noi nu poate ști cum ar reacționa”.
Frații lui, militarul și preotul, ar fi accepta moartea ca pe o chestiune de simplă datorie; chiar și fratele lui judecătorul, deși acesta din urmă s-ar fi lansat în argumentări și poate că l-ar fi convertit pînă la urmă pe călău. „Dar eu? gîndi Adrian. Ce stupid să mori în felul acesta pentru o credință în care nu crezi, într-un colț uitat al lumii, fără să ai măcar satisfacția de a ști că moartea ta poate fi de folos cuiva, sau că va fi măcar cunoscută”. Pus în fața unui asemenea impas, nevoit să iei o hotărîre pe loc, atunci cînd nu ai de apărat un prestigiu profesional sau oficial, nu stai să cumpănești și să chibzuiești, ci te lași în voia instinctului de conservare. Temperamentul tău e cel care ia hotărîrea. și dacă temperamentul lui, al lui Adrian, ar fi fost ca cel al tînărului Desert, judecînd după versurile sale; dacă ar fi fost deprins să se afle în contradicție cu semenii săi sau cel puțin lipsit de puncte comune cu aceștia; disprețuind convenționalismul și capetele pătrate englezești; simpatizînd, poate, în taină, mai curînd cu arabii decît cu compatrioții săi, n-ar fi luat și el, fără greș, hotărîrea pe care o luase Desert? „Dumnezeu știe cum aș fi reacționat, gîndi Adrian, dar îl înțeleg, și, într-un fel, îl compătimesc. (...)” Și, întrucît reușise să ajungă la o concluzie, se simți ușurat...
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 413-414.

„„Capul de rățoi” de George Ciprian” (TUDOR 1983)

 Carmen Tudor, „Capul de rățoi” de George Ciprian, „Tomis”, Constanța, 1983?

O posibilă versiune scenică, de o reconfortantă modernitate, ne propune tânărul regizor Dominic Dembinski care, împreună cu actorii constănțeni, se apleacă asupra acestui text mai puțin jucat de la o vreme, cu dorința de a scoate la iveală un nou nivel de sens și a-i demonstra perenitatea, o dată mai mult. Efortului regizorului se concentrează mai cu seamă în direcția relevării acelor elemente care să pună în valoare politicul. Căci, la urma urmei, ce este „Capul de rățoi”? Ciriviș, inițiatorul și mentorul bizarei asociații, explică, la un moment dat, motivele care l-au făcut ca, după șase de pribegie pe toate meridianele, după ce ridicase toate „perdeluțele vieții” să se întoarcă acasă, la prietenii de altădată și să pună la cale o faptă ca asta. „Pretutindeni, mărturisește el, oamenii sunt aceiași... Actele vieții lor se învârt în jurul acelorași osii. Dorul de a evada din cătușele logicii, setea de a face echilibristică pe muchia de cuțit care desparte întunericul de lumină, rațiunea de nebunie, nu le-am întâlnit nicăieri... Setea de a cădea în gol și de a prinde pământul iar cu picioarele, acrobația aceasta minunată, n-o cunoaștem decât noi. Noi patru”. Dar fronda „celor patru” nu se limitează doar la confruntarea conformismului, la farse ori șotii nevinovate, de băiețandri în vacanță, ci vizează, mai ales, sfidarea autorității burgheze, a legilor strâmbe și viciate, care sufocă spiritul și libertatea. Întâmplarea cu bogatul și bărbosul domn Dacian este, de altfel, declanșatoarea unor acțiuni care vor proiecta „Capul de rățoi” pe orbite neașteptate. Dar ce finalitate poate avea revolta individului într-o societate în care banul și cultul puterii, convenționalismul și ipocrizia reprezintă fetișuri sacre? Regizorul spectacolului constănțean sugerează, cu finețe și intuiție, două căi posibile. Atâta vreme cât, ne lasă el să înțelegem, el, protestul, are ca țintă dărâmarea acestor fetișuri, tribunii vor fi, desigur, ținta constrângerilor de tot felul exercitate de autoritatea socială, dar, în același timp, se vor bucura de adeziunea spontană și entuziastă a maselor. De îndată însă ce această nobilă idee este subordonată interesului, iar „protectorii” se grăbesc să tragă foloase de pe urma ei, „asociația” riscă să se transformă în sectă fanatică, trăind de pe urma exploatării (sentimentale ori ba) a credulității și fervoarei prozeliților.

Dominic Dembinski caută să construiască spectacolul nu atât pe datele de farsă și de comic ale textului, cât pe subtextul grav și existențial, reflectând cu grijă conturul problematic. El decupează mai ales pe fondul de un alb coroziv (scenografia  Eugenia Tărășescu Jianu) cu acele gesturi și mișcări care să dea materialitatea strigătului, fiorului protestatar, dar și avertismentului. Așa se face că montarea impune mai cu seamă prin calitatea imaginii scenice, prin plasticitate și, în bună măsură, prin modul în care au fost subliniate ideile și nuanțate ideile.

Sub raportul interpretării, spectacolul este, însă, mai puțin, împlinit. Ce-i drept, actorii dovedesc o excelentă formă fizică, dovedind un bun și constant exercițiu și o apetență reală pentru jocul modern, cu tușe expresioniste sau suprarealiste. Există însă o lipsă de interiorizare care, la un moment dat, obosește un ton exterior și cumva expozitiv, care nu îngăduie a se vorbi decât ca o excepție sau două, o trăire adânc filtrată...

Iancu Lucian se străduie, evident, să facă din Ciriviș un personaj simpatic și cuceritor, detașându-se prin finețea cu care știe să asocieze candorii - gestul meditativ, ritmului sprințar - leneșe prăvăliri, răsfățului dionisiac - calmul olimpian.

Vasile Cojocaru siluetează un Macferlan boem, cu elanuri și naivități deopotrivă,  Eugen Mazilu încearcă să coloreze portretul micului proprietar Bălălău cu avânturi bonome de aventură, cu efuziuni libertine pigmentate de reticențe ce țin de condiția lui de... familist, în timp ce Liviu Manolache apasă cu șăgălnicie resorturi ce țin de proaspăta tinerețe a iluziilor unui personaj nu foarte ferm desenat.

În rolul inspectorului, Virgil Andriescu etalează o detașare care permite să scoată în evidență duritatea, de fond, a personajului.

În apariții de mai mică sau mare pondere, notabili ni s-au părut a fi Ileana Ploscaru, creionând cu umor profilul proprietăresei, Jean Ionescu, Emil Sassu, Constantin Guțu, Mirela Atanasiu, luminoasă și vioaie, Valentina Bucur Caracașian.

Afirmând, în primul rând,  capacitatea creatoare a unui regizor tânăr, continuând pledoaria (repertorială) pentru dramaturgia românească, această premieră, în ciuda unor neîmpliniri și note ezitante, sporește speranța într-o stagiune cu un cât mai ridicat nivel, care să mărească deschiderea dramaticului constănțean spre exigență și valoare națională.