Instinct de conservare versus islamizare forțate la un englez din perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
Adrian o porni spre Bloomsbury. Și în timp ce mergea, încerca să se plaseze în locul cuiva amenințat de o moarte bruscă. Nici o speranță într-o viață viitoare, nici o șansă de a-i mai revedea pe cei dragi; nici o făgăduială sigură sau chiar vagă, că vei mai trăi conștient, vreodată, o experiență analogă vieții actuale. „Numai cînd îți cade pe cap, din senin, o asemena calamitate, își spuse Adrian, și te afli singur în fața ei, numai atunci te poți supune la probă. Altfel, nici unul dintre noi nu poate ști cum ar reacționa”.
Frații lui, militarul și preotul, ar fi accepta moartea ca pe o chestiune de simplă datorie; chiar și fratele lui judecătorul, deși acesta din urmă s-ar fi lansat în argumentări și poate că l-ar fi convertit pînă la urmă pe călău. „Dar eu? gîndi Adrian. Ce stupid să mori în felul acesta pentru o credință în care nu crezi, într-un colț uitat al lumii, fără să ai măcar satisfacția de a ști că moartea ta poate fi de folos cuiva, sau că va fi măcar cunoscută”. Pus în fața unui asemenea impas, nevoit să iei o hotărîre pe loc, atunci cînd nu ai de apărat un prestigiu profesional sau oficial, nu stai să cumpănești și să chibzuiești, ci te lași în voia instinctului de conservare. Temperamentul tău e cel care ia hotărîrea. și dacă temperamentul lui, al lui Adrian, ar fi fost ca cel al tînărului Desert, judecînd după versurile sale; dacă ar fi fost deprins să se afle în contradicție cu semenii săi sau cel puțin lipsit de puncte comune cu aceștia; disprețuind convenționalismul și capetele pătrate englezești; simpatizînd, poate, în taină, mai curînd cu arabii decît cu compatrioții săi, n-ar fi luat și el, fără greș, hotărîrea pe care o luase Desert? „Dumnezeu știe cum aș fi reacționat, gîndi Adrian, dar îl înțeleg, și, într-un fel, îl compătimesc. (...)” Și, întrucît reușise să ajungă la o concluzie, se simți ușurat...
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 413-414.

Englez islamizat forțat versus religie în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
- Magnific!
- Da, dar tu n-ai fi făcut-o niciodată!
- Habar n-am cum aș fi reacționat.
- Ba da, știi prea bine. Tu n-ai fi lăsat niciodată ca gîndirea sofisticată sau mai știu eu ce să-și înăbușe prima pornire așa cum s-a întîmplat cu mine. Prima mea pornire a fost să le răspund: „Trageți și dracu să vă ia!” și regret că n-am urmat-o, căci n-aș mai fi acum unde sînt. Lucru ciudat că dacă m-ar fi amenințat cu tortura, aș fi rezistat.
- Tortura-i ticăloasă.
- Fanaticii nu-s ticăloși. L-aș fi trimis la dracu, dacă realmente îi repugna că trebuie să mă împuște: m-a implorat, stătea cu pistolul în fața mea și mă implora să nu-l oblig s-o facă. Fratele lui mi-era prieten. Fanatismul religios e o chestiune foarte ciudată. Stătea acolo gata să tragă și implorîndu-mă. Îngrozitor de uman. Parcă-i văd și acum ochii. Făcuse un legămînt. În viața n-am văzut un om mai ușurat ca dînsul, după aceea.
- N-ai pomenit nimic despre asta în poem.
- A-ți milă de călăul tău nu prea seamănă a o justificare. Nu sînt mîndru de lucrul ăsta, mai ales că mi-a salvat viața. Și apoi, nu știu sigur dacă acest a fost adevăratul motiv. Religia, atunci cînd nu crezi în ea, e o înșelătorie. Să pășești în bezna eternității de dragul unei înșelătorii! Dacă e nevoie să mor, vreau să mor pentru o realitate.
- Nu crezi că ai fi îndreptățit să negi totul?
- N-am să neg nimic. Dacă a ieșit la iveală, va trebui să înfrunt totul.
(...)
- Laș. Eticheta „laș” - aș putea să renunț de pe acum la orice luptă. Și vor fi îndreptățiți să mă considere astfel.
- Pe dracu!
Wilfrid continuă fără să-i dea atenție:
- Și totuși, întreaga mea ființă se revoltă împotriva gîndului de a muri pentru o cauză în care nu cred. Un mănunchi de legende și superstiții - le detest! Mi-aș jertfi viața mai curînd ca să le dau o lovitură de moarte, decît să ajut la menținerea lor. Dacă cineva m-ar forța să torturez un animal, să spînzur un om, să violez o femeie, fără îndoială că aș prefera să mor decît s-o fac. Dar  de ce dracu să mor ca să le fac o bucurie celor pe care-i disprețuiesc; pentru că cred în niște dogme răsuflate, care au adus lumii mai multă nenorocire decît orice alt lucru înfăptuit de muritori? De ce? Spune-mi?
Michael se retrăsese în fața izbucnirii de pasiune, și stătea abătut și mohorît.
- Un simbol, mormăi el.
- Un simbol! Pentru normele de conduită în numele cărora merită să lupți sper că aș lupta și eu; pentru onestitate, umanitate, curaj; oricum, am făcut războiul; dar de ce să lupt în numele unei cauze care pentru mine nu valorează nici cît o ceapă degerată?
- Pur și simplu, povestea asta nu trebuie dată în vileag, strigă Michael cu violență. (...)
Michael se trezi în stradă înainte de a fi fost în stradă să se gîndească din nou. Wilfrid fusese prins într-o capcană. Era de lesne de imaginat cum disprețul lui răzvrătit față de convenționalism și de tot ceea ce presupuneau convențiile îi orbise viziunea firească. Dar cînd judeci un englez, nu poți disocia cutare sau cutare aspect de imaginea lui integrală; trădarea unei singure laturi va fi considerată ca trădarea întregului. Cît despre acel bizar acces de milă față de virtualul lui ucigaș, cine dintre acei care nu-l cunoșteau pe Wilfrid ar putea înțelege așa ceva? Cazul era dureros și tragic. Eticheta „laș” va fi lipită astfel ca să poată fi văzută de toți ochii, fără discriminare.
„Desigur, își spuse Michael, se vor găsi și unii să-l apere - egomaniacii și alții, ceea ce o să-l facă să simtă cu atît mai prost. Nimic mai agasant decît să fii susținut de oameni care nu înțeleg, care nu te pot înțelege. (...)”
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 380-381.

Un provincial la Londra în prima jumătate a secolului XIX (DICKENS 1860)

<
(...)
În vremea aceea, noi, britanicii, hotărîsem că e o trădare să ne îndoim de faptul că posedăm tot ce e mai bun și că sîntem tot ce e mai bun în lume*. Altfel, cred că, înspăimîntat de imensitatea Londrei, m-aș fi gîndit că poate metropola e cam urîtă, cam murdară și că străzile ei sînt strîmbe și înguste.
(...)
În timp ce căscam gura, un slujbaș de la judecătorie, foarte murdar și oarecum beat, mă întrebă dacă nu vreau să intru înăuntru și să aud și eu cum decurge un proces; îmi mai spuse că, pentru o jumătate de coroană (2), îmi poate da un loc în față, de unde să-l pot vedea în întregime, în robă și cu perucă. Vorbea despre acest înalt personaj ca despre o statuie de ceară și, în cele din urmă, mi-l oferi și pentru prețul redus de optsprezece penny**. Deoarece refuzai propunerea, spunînd că am o întîlnire, avu bunătatea să mă ducă în curte și să-mi arate unde erau spînzurătorile și locul unde se făceau biciuirile în public. Și-mi mai arătă Poarta Datornicilor, pe unde ieșeau vinovații care se duceau la spînzurătoare, făcîndu-mă să înțeleg că „patru din ăștia” aveau să iasă pe această poartă peste trei zile, la ora 8 dimineața, pentru a fi spînzurați la rînd. Toate acestea erau înfricoșătoare și mă făceau să mă gîndesc că Londra era un oraș nesuferit, cu atît mai mult cu cît cel care voia să mi-l vîndă pe preșdintele curții era îmbrăcat din cap pînă în picioare, și invers, inclusiv batista, în haine pătate de rugină, care, fără îndoială, nu fuseseră ale lui de la începutul începutului și  de care eram sigur că le cumpărase foarte ieftin de la călău. În aceste împrejurări, am socotit că un șiling*** ajunge ca să scap de el.
(...)
- (...) Dă-mi voie să încep, Handel, prin a-ți aminti că la Londra nu e obiceiul să pui cuțitul în gură, de teama accidentelor, și că, deși fucrculița servește la acest lucru, nici ea nu trebuie înfundată în gură mai mult decît e nevoie. Nici n-ar merita să pomenesc de lucrurile acestea, dar e mai bine să faci cum face toată lumea. De asemenea, lingura nu se ține cu mîna pe deasupra, ci dedesubt; aceasta îți aduce două foloase: ajungi mai ușor la gură (ceea ce, de altfel, e și scopul) și împiedici cotul drept de a face mișcarea pe care o faci cînd deschizi o stridie.
Herbert făcu aceste observații prietenești cu un ton atît de vesel, încît încpeurăm amîndoi să rîdem și aproape că nici n-am roșit.
(...)

(2) Monedă engleză echivalentă cu 5 șilingi.
>

SURSA
Charles Dickens, Marile speranțe, trad. V. Călin, Editura pentru literatură, vol. I, București, 1969, p. 214, 218-219, 236.

NOTE M.T.
* Revoluția industrială globală a început la mijlocul secolului XVIII în domeniul textil în Marea Britanie, fapt care a adus această țară în poziția de primă putere economică în secolul XIX, fiind supranumită „atelierul lumii”. În plan politico-militar această evoluție a fost reflectată în victoria din 1815 împotriva Franței împăratului Napoleon, după un îndelung război început în 1793.
** Penny = Monedă divizionară engleză, valorînd a douăsprezecea parte dintr-un șiling.
*** Șiling = Monedă divizionară engleză, valorînd a douăzecea parte dintr-o liră sterlină. (vol. I, n.1 / p. 34)

Ținutul Damergu din Africacentrală în secolul XIX (VERNE 1863)

Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

„(…) ținutul Damergu, un teren vălurit, fertil, cu coline făcute din trestie împletită cu crengi de asclepia{82}; în câmpiile cultivate, clăile de grâne erau așezate pe câte o schelă, spre a le feri de invazia șoarecilor și a termitelor.”

„(…) orașului Zinder, ușor de recunoscut după marea sa piață de execuții. În mijlocul ei se ridică arborele morții, la picioarele căruia veghează un călău; oricine trece pe sub umbra copacului e spânzurat îndată.”

„(…) târgușorul Tagelel din Damergu.

-Regăsim drumul urmat de Barth. Aici s-a despărțit de cei doi tovarăși ai săi, Richardson și Overweg. Primul urma să ia drumul spre Zinder, iar al doilea spre Maradi. Vă amintiți că dintre acești trei călători Barth e singurul care a revăzut Europa.”