<
(...)
Adrian o porni spre Bloomsbury. Și în timp ce mergea, încerca să se plaseze în locul cuiva amenințat de o moarte bruscă. Nici o speranță într-o viață viitoare, nici o șansă de a-i mai revedea pe cei dragi; nici o făgăduială sigură sau chiar vagă, că vei mai trăi conștient, vreodată, o experiență analogă vieții actuale. „Numai cînd îți cade pe cap, din senin, o asemena calamitate, își spuse Adrian, și te afli singur în fața ei, numai atunci te poți supune la probă. Altfel, nici unul dintre noi nu poate ști cum ar reacționa”.
Frații lui, militarul și preotul, ar fi accepta moartea ca pe o chestiune de simplă datorie; chiar și fratele lui judecătorul, deși acesta din urmă s-ar fi lansat în argumentări și poate că l-ar fi convertit pînă la urmă pe călău. „Dar eu? gîndi Adrian. Ce stupid să mori în felul acesta pentru o credință în care nu crezi, într-un colț uitat al lumii, fără să ai măcar satisfacția de a ști că moartea ta poate fi de folos cuiva, sau că va fi măcar cunoscută”. Pus în fața unui asemenea impas, nevoit să iei o hotărîre pe loc, atunci cînd nu ai de apărat un prestigiu profesional sau oficial, nu stai să cumpănești și să chibzuiești, ci te lași în voia instinctului de conservare. Temperamentul tău e cel care ia hotărîrea. și dacă temperamentul lui, al lui Adrian, ar fi fost ca cel al tînărului Desert, judecînd după versurile sale; dacă ar fi fost deprins să se afle în contradicție cu semenii săi sau cel puțin lipsit de puncte comune cu aceștia; disprețuind convenționalismul și capetele pătrate englezești; simpatizînd, poate, în taină, mai curînd cu arabii decît cu compatrioții săi, n-ar fi luat și el, fără greș, hotărîrea pe care o luase Desert? „Dumnezeu știe cum aș fi reacționat, gîndi Adrian, dar îl înțeleg, și, într-un fel, îl compătimesc. (...)” Și, întrucît reușise să ajungă la o concluzie, se simți ușurat...
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 413-414.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu