Instinct de conservare versus islamizare forțate la un englez din perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
Adrian o porni spre Bloomsbury. Și în timp ce mergea, încerca să se plaseze în locul cuiva amenințat de o moarte bruscă. Nici o speranță într-o viață viitoare, nici o șansă de a-i mai revedea pe cei dragi; nici o făgăduială sigură sau chiar vagă, că vei mai trăi conștient, vreodată, o experiență analogă vieții actuale. „Numai cînd îți cade pe cap, din senin, o asemena calamitate, își spuse Adrian, și te afli singur în fața ei, numai atunci te poți supune la probă. Altfel, nici unul dintre noi nu poate ști cum ar reacționa”.
Frații lui, militarul și preotul, ar fi accepta moartea ca pe o chestiune de simplă datorie; chiar și fratele lui judecătorul, deși acesta din urmă s-ar fi lansat în argumentări și poate că l-ar fi convertit pînă la urmă pe călău. „Dar eu? gîndi Adrian. Ce stupid să mori în felul acesta pentru o credință în care nu crezi, într-un colț uitat al lumii, fără să ai măcar satisfacția de a ști că moartea ta poate fi de folos cuiva, sau că va fi măcar cunoscută”. Pus în fața unui asemenea impas, nevoit să iei o hotărîre pe loc, atunci cînd nu ai de apărat un prestigiu profesional sau oficial, nu stai să cumpănești și să chibzuiești, ci te lași în voia instinctului de conservare. Temperamentul tău e cel care ia hotărîrea. și dacă temperamentul lui, al lui Adrian, ar fi fost ca cel al tînărului Desert, judecînd după versurile sale; dacă ar fi fost deprins să se afle în contradicție cu semenii săi sau cel puțin lipsit de puncte comune cu aceștia; disprețuind convenționalismul și capetele pătrate englezești; simpatizînd, poate, în taină, mai curînd cu arabii decît cu compatrioții săi, n-ar fi luat și el, fără greș, hotărîrea pe care o luase Desert? „Dumnezeu știe cum aș fi reacționat, gîndi Adrian, dar îl înțeleg, și, într-un fel, îl compătimesc. (...)” Și, întrucît reușise să ajungă la o concluzie, se simți ușurat...
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 413-414.

Groenlanda în secolul XIX (VERNE 1901)

(XVII/256) „Groenlanda înseamnă `Țara Verde`. Dar numele de `Țara Albă` s-ar fi potrivit mai bine pămîntului acestuia troienit de zăpezi. Dar pesemne că nu și-a primit numele decît printr-o glumă a nașului său, Erik cel Roșu, navigator din sec. X, și care probabil era tot atît de roșu pe cît e G. de verde. Poate că, la urma urmei, scandinavul nădăjduia să-și hotărască compatrioții să vină să colonizeze acest pămînt verde al N. Dar n-a izbutit. (…), iar astăzi populația groenlandeză nu depășește 10.000 de locuitori, cu băștinași cu tot.”

J. VERNE, Goana după meteor, trad. (fr. 1901) G. Naum, ed. I. Creangă/19, București, 1979, p. 134-294

Cum se mânca o pâine în țara românească înainte de Primul Război Mondial (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîi
(...)
Diagonalele unui testament
(...) Mai tîrziu am aflat că unii miniștri înadins adună atîția nenorociți în sala de așteptare, ca să dea impresia că au resort important și că au ajuns departe în viață. De aceea, ei amînă, ca profesioniștii care vor să pară că au clientelă, cît mai mult, lasă să se îngrămădească lumea, și încă de pe scara automobilului, cînd sosesc, se întreabă dacă e plină sala de așteptare.
(...)
- Nu trebuie să pierzi nici o zi. Dacă mai află și alții de depozit? Hei băiete, cum crezi tu că se mănîncă o pîine în țara românească?
Nu era întîia oară cînd îl auzeam spunînd asta și nici nu era singurul om care o spunea. Atît de deseori am auzit exclamația asta, încît am impresia, falsă, desigur, că pîinea e supremul scop al oricui și măsurătoarea tuturor valorilor sufletești. "Vreau să mănînc și eu o pâine" (și nimic altceva). "A mîncat pîine în casa mea". "Dă-i și lui, acolo, o pîine". Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să cîștige cît mai multe pîini, izbînda în viață și-o apreciază după numărul de pîini de care dispune. Iar maximum de altruism constă în satisfacția "de a da și altuia să mănînce o pîine de pe urma ta" (dar nu mai multă, "că se obrăznicește"). Țară a grîului și a foamei cronice în trecut, trăiește și acum sub obsesia pîinii, care eclipsează orice alte preocupări ale conștiinței, orice drame în zona superioară. Tragediile sînt aici în gradul "luptei pentru existență", căci viața, infinit mai ușoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca și pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit și pentru cei care vor să rămînă cinstiți, decît oriunde, în lume. De altfel, am aflat, în altă împrejurare, un fapt care îmi confirmă și mai mult această falsă impresie: în loc să răspundă la o polemică științifică a unui coleg al său, un savant localnic l-a vestit că are "să-l facă să se predea prin foame" și a manevrat așa încît a izbutit.
Firește că viața ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioții noștri, în măsura în care toată observația ar putea fi adevărată, par să fie, ca toți orientalii, de un vulgar și aprig senzualism. Ceea ce nu se poate obține pe cale sufletească și de constrîngere a conștiinței, se obține ușor prin femei, care, dacă știu să se refuze și să manevreze cu trandafirul roșu, nu cunosc refuzul. Situații se fac și se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aci numai o nuanță, ci o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu poate obține după umilitoare audiențe, obține o actriță într-o convorbire telefonică de un minut. Mai au același succes cei influenți, care pot practica dictonul "Do ut des"; exact: dă-mi, dacă vrei să-ți dau și eu.
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp.  48, 49-50.

Întâmplări cu autorul de romane polițiste Georges Simenon (1903 Liege/Belgia - 1989 Lausanne/Elveția) (I)

- Ați încercat să verificați exactitatea nenumăratelor traduceri ale operei dv.? îl întreabă un jurnalist pe G. S.
- Nu. Niciodată, după ce un prieten din Tokyo mi-a spus cum a înțeles un traducător japonez să-l adapteze pe Don Quijote în limba compatrioților săi. În operă, cavalerul tristei figuri atacă întotdeauna morile de vînt cu sulița; în versiunea japoneză acestea sunt atacate în stilul karate.