<
Cartea întîi
(...)
Diagonalele unui testament
(...) Mai tîrziu am aflat că unii miniștri înadins adună atîția nenorociți în sala de așteptare, ca să dea impresia că au resort important și că au ajuns departe în viață. De aceea, ei amînă, ca profesioniștii care vor să pară că au clientelă, cît mai mult, lasă să se îngrămădească lumea, și încă de pe scara automobilului, cînd sosesc, se întreabă dacă e plină sala de așteptare.
(...)
- Nu trebuie să pierzi nici o zi. Dacă mai află și alții de depozit? Hei băiete, cum crezi tu că se mănîncă o pîine în țara românească?
Nu era întîia oară cînd îl auzeam spunînd asta și nici nu era singurul om care o spunea. Atît de deseori am auzit exclamația asta, încît am impresia, falsă, desigur, că pîinea e supremul scop al oricui și măsurătoarea tuturor valorilor sufletești. "Vreau să mănînc și eu o pâine" (și nimic altceva). "A mîncat pîine în casa mea". "Dă-i și lui, acolo, o pîine". Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să cîștige cît mai multe pîini, izbînda în viață și-o apreciază după numărul de pîini de care dispune. Iar maximum de altruism constă în satisfacția "de a da și altuia să mănînce o pîine de pe urma ta" (dar nu mai multă, "că se obrăznicește"). Țară a grîului și a foamei cronice în trecut, trăiește și acum sub obsesia pîinii, care eclipsează orice alte preocupări ale conștiinței, orice drame în zona superioară. Tragediile sînt aici în gradul "luptei pentru existență", căci viața, infinit mai ușoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca și pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit și pentru cei care vor să rămînă cinstiți, decît oriunde, în lume. De altfel, am aflat, în altă împrejurare, un fapt care îmi confirmă și mai mult această falsă impresie: în loc să răspundă la o polemică științifică a unui coleg al său, un savant localnic l-a vestit că are "să-l facă să se predea prin foame" și a manevrat așa încît a izbutit.
Firește că viața ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioții noștri, în măsura în care toată observația ar putea fi adevărată, par să fie, ca toți orientalii, de un vulgar și aprig senzualism. Ceea ce nu se poate obține pe cale sufletească și de constrîngere a conștiinței, se obține ușor prin femei, care, dacă știu să se refuze și să manevreze cu trandafirul roșu, nu cunosc refuzul. Situații se fac și se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aci numai o nuanță, ci o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu poate obține după umilitoare audiențe, obține o actriță într-o convorbire telefonică de un minut. Mai au același succes cei influenți, care pot practica dictonul "Do ut des"; exact: dă-mi, dacă vrei să-ți dau și eu.
(...)
>
Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 48, 49-50.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu