Limba latină și limba română (SLAVICI 1880)

<
IV.
(...)
- Atunci pentru ce te-ai dus la școlile latinești? întrebă dascălul cu totul domol.
(...)
- Jupîne învățător! Profesorul, domnul Wondracek, a zis că mă dă la gimnaziu și i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că trebuie să mă duc la preparandie, ca să mă fac învățător. El a răspuns că tocmai spre a mă face învățător trebuie să învăț mai nainte latinește. Eu atunci i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că limba latinească e o limbă păgînească. El atunci a rîs și a zis că eu sunt prost, deoarece chiar limba românească e și ea un fel de limbă latinească și că nu pot să fiu profesor, dacă nu știu latinește.
- Vezi, grăi dascălul pus pe gînduri, despre aceasta am citit și prin gazete. Pentru că să vezi tu: eu am vreo nouă foi de gazete, pe care le țin fiindcă e într-însele pe ici pe colo cîte ceva frumos și folositor, și e bine ca omul să strîngă asemenea gazete. În cărțile noastre românești, cum le avem în biserică, nu stă nimic despre aceasta, dar în gazetele aste mai nouă se zice că latinii erau păgîni, cum sunt bunăoară turcii, și aveau un împărat Lațium*, care vorbea românește, și de acolo ne numim noi români. (...) Tu știi acum latinește, să fie oare ca românește?
- Tocmai pe tocmai! răpunse Huțu. Latinește se zice: Hic gallus cantans, in arbore sedens, pira pome comedens, chichirichi dicens!
(...)
- Dar nu prea seamănă a românește, adause dascălul.
- Cum nu? zise Huțu. Gallus e cocoș, cantare e cîntare, arbore e arbure, pira e pară, poma e poamă, sedere e ședere, dicere e zicere.
- Da, cam aduce, cam aduce, zise dascălul pe gînduri. Nu-i vorbă, e bine să știe omul și latinește. Se vede că e românească stricată, bunăoară cum vorbesc ungurii. Multe mai scornesc oamenii. Și cum ziceai că sună cocoș?
-  Gallus.
- Nu aduce cu românește, dar sună frumos. Gallus, parcă vezi cocoșul.
(...)
- Și cum zice om?
- Homo.
(...)
- Samănă. Dar muiere?
- Mulier.
- Curat românește!
- Dar aceea ce e, cînd popa papistășesc** zice: Dominus vobiscum?
- Domnul cu voi.
- Auzi? frumos o scoate! grăi acum dascălul cu totul îmblînzit. E bine să știe un dascăl și latinește. Pentru că să vezi tu: se pot găsi și în latinește cărți scrise despre lucruri folositoare și atunci le poți citi. Dar omul trebuie să fie înainte de toate creștin și să țină la limba lui, pentru că nu e nici o lmbă mai frumoasă la sunet și mai deslușită la înțeles decît cea românească.
Seara jucam cu toții cărțile, pe nuci, la dascălul Clăiță, care stătea la o parte, între gazetele lui, și cerea mereu cuvinte latinești de la Huțu. El avea cinci numere din "Gazeta Transilvaniei"** și patru din "Foaie pentru minte, inimă și literatură"*** și acuma căuta mereu locul unde se vorbea despre Latium.
- E, în sfîrșit, bine să le știi și aceste, zicea el din cînd în cînd, fiindcă se vorbește cîteodată despre ele și e frumos să știi care din neamul nostru au fost împărați și să arăți, negru pe alb, că nici noi nu suntem un neam prost.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Budulea taichii, "Convorbiri literare", Iași, 1880.