<
De la Văratec la Săcu
(...)
Trecînd pîrîul* și suind malul stîng, zărirăm turnul înalt al mînăstirii și albul zid împrejmuitor, cu creasta lui de olane roșii.
Picioarele noastre călcau, deci, țărîna unui pămînt sfînt și blestemat în același timp. În adevăr, zavera**, cu toate grozăviile ei, trecea ca un pîrîu de sînge prin mintea mea...
De acolo, din acel turn, restaurat acum, îmi ziceam eu, Farmachi*** și căpitan Iordachi****, cu mîna lor de voinici, trebuie să fi înfruntat furia turbată a turcilor. La această poartă, desigur, dragomanul Udricki a uneltit, poate, cîndva, mișeleasca amăgire; și tot atunci, fără îndoială, căpitan Iordachi, cu cîțiva din ai săi, muriseră într-un chip atît de vitejesc. Și, din toată această dramă sîngeroasă, eroismul n-a lipsit; cînd, însă, mă gîndesc, că toți acești fii ai Eladei nu-și vărsau sîngele lor decît pentru a plămădi cu el robia țării noastre, admirația făcea loc indignării și disprețului pentru toți eroii greci, începînd cu Ahil***** pînă la căpitan Iordachi.
Săcul e una din paginile vii ale nefericirii noastre, și fiecare olan strămutat de vreo furtună de la locul său lua în ochii mei proporția vreunei urme de eroism al luptătorilor înverșunați.
De almintrelea, Săcul e una din mînăstirile bine păstrate și înfățișarea lăuntrică a ei îți deșteaptă amintirea unor bogății trecute. Cele două rînduri lungi de chilii, suprapuse în forma unui larg patrat, vorbesc și astăzi îndestul de lămurit despre furnicarul ce trebuie să fi însuflețit altădată acest locaș, a cărui tăcere nu e întreruptă acum decît de zgomotul cadențat și monoton, ce-l fac prin coridoare ciobotele greoaie ale cîtorva călugări bătrîni și gîrbovi; cel mult, dacă, de afară, mai auzi cîte-o tînjală căzînd greu la pămînt de pe gîtul vreunui bou obosit. Grajdurile mari și încăpătoare, cu guri negre și pustii, bucătăriile imense cu păreții afumați și cu vetrele reci și fără cenușă, mi se păreau că povestesc o istorie veche, dar veche de tot: istoria cornului de îmbelșugare din poveștile noastre. Și treceau prin mintea mea, pe rînd, toate acele carete grele și cu arcuri mlădioase, trase de patru cai rotunzi, cu hamuri late, carete largi cu perne moi, în care stătea răsturnat alene un călugăr gras și învălit în mătăsuri scumpe și blănuri de mare preț... Astăzi, cel mult, dacă un cal costeliv, cu pielea-n șolduri, se mai poate mișca de ici pînă colea, între cele două hlube albe ale unei cotiugi hodorogite. Unde mai sînt acele cirezi de boi cu coarne mari, care, altădată, foiau albind prin verdeața pădurilor? Hergheliile de cai, turmele de oi, argățimea cea multă, murdară și veselă, care se mișca în toate părțile după treabă cu pași greoi și largi... Toate acestea nu mai sînt! Secularizarea****** a suflat ca un vînt de pieire peste belșugul de altădată al cuiburilor acestora de închinători în pustiu și prezentul, zdrențăros și slab, rînjește, cu o amară bătaie de joc, în fața trecutului luxos și îngîmfat.
(...)
>
Sursa
Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, ed. I. Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 88, București, 1982, pp. 58-60 (Amintiri dintr-o călătorie).
Note M. T.
* Săcu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu