<
I.
(...)
- Ia să ne mai gîndim nițel, grăi dascălul Clăiță muncit de gînduri grele. Nu se poate ca Huțu să umble la școala ungurească. Învață ungurește și un dascăl nu trebuie să știe ungurește.
- Un dascăl trebuie să știe tot, răspunse Budulea.
- Tot, afară de ungurește. Asta-i o limbă calvinească* și papistășească**, și îndată ce o înveți, te zăpăcești. Îți spun eu: am văzut pe alții. Pentru că să vezi d-ta: noi românii trebuie să știm românește, și dacă învățăm ungurește, ne facem unguri și nu mai suntem români cumsecade. Asta stă chiar în gazete. Și pentru aceea, dacă dascãlul știe ungurește, îi învață și pe copii și le strică mințile.
- Eu cred, răspunse Budulea scoțîndu-și nerăbdător fluierulul din șerpar, că învățătura e limba, și cu cît mai multe limbi știe omul, cu atît mai învățat este. Uite, la fluierul meu sunt șase borte și cînt mai bine pe el decît pe unul care nu ar avea decît o singură bortă; așa e și omul, cîte limbi știe de atîtea ori e om.
(...)
>
Sursa
Ioan Slavici, Budulea taichii, "Convorbiri literare", Iași, 1880.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu