<
La Agapia
(...)
Vizitarăm după prînz interiorul bisericii.
Am atins altundeva istoricul ei pe scurt.
Privită din punct de vedere al ariei, atît exteriorul, cît și interiorul, nu prezintă mai nici unul din caracterele unui arhitectonic definit. Se pare, totuși, că stilul amestecat, dar uniform, al bisericilor lui Ștefan*, îndulcit pe ici, pe colea cu rotundurile armeano-bizantine, a călăuzit pe ziditorul acestei biserici. Ceea ce, însă, ar alcătui pentru cunoscători un punct de adevărată admirațiune, e, fără îndoială, pictura.
Se pare că cunoscutul nostru pictor Grigorescu**, abătîndu-se cu totul de la școala orientală***, care condusese penelul rusesc al zugravului de la Văratic, a căutat să localizeze în biserica Răsăritului**** pictura strălucită a școalelor Apusului. Numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuși destul de mărețele figuri biblice, sub regimul blînd al artei moderne. Sub penelul acestui genial pictor, dispar ca prin minune toate formele ascuțite și osoase ale chipurilor rusești care împodobesc zidurile celorlalte mînăstiri. Coloritul viu și discordant, umbritul gros și posomorît al sectatorilor lui Metodiu***** nu se întîlnesc în pictura de la Agapia: formele rorunde și dulci ale școalei profane știu aicea să îmbrace așa de bine austerele oseminte ale ortodoxiei!...
Rareori a fost dat penelului să întrupeze în colori, cu mai multă iscusință, ideea religioasă sub toate formele ei. Astfel, Iuda din Koriot al Agapiei e atît de iudă, încît fără voie îți vine să jălăști pe Mîntuitorul că a năimit, între propovăduitorii cuvîntului dumnezeiesc, o figură atît de lungă, o barbă așa de roșie, un nas așa de ascuțit și niște buze așa de subțiri. Dintre toți pictorii noștri, lui Grigorescu, poate, i-a fost dat să dezlege cu penelul una din cele mai grele probleme ale artei sale: căci, mai la urmă, cam drept așa ceva trebuie să socotim noi meșteșugul de a ști să întrunești, pe aceeași figură, și fără a se exclude una pe alta, maternitatea și virginitatea. Să izbutești a întipări prin linii și colori duioșia unei mame pe fața unei fecioare, a face pe cea dintîi să privească, cu pudoarea și nevinovăția celei din urmă, fructul propriului său sîn, a închide plenitudinea fizică a formelor materne în rama ideală a virginității, a ști, în fine, să stabilești cu penelul o bună înțelegere între un complex cu antiteze, e, desigur, partea unui maestru genial.
>
Sursa
Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, ed. I. Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 88, București, 1982, pp. 70-71 (Amintiri dinte-o călătorie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu