Curtea de Argeș istorică (M. D. R. T. 2011)

Voievozii și regii României se odihnesc în pace într-un oraș care păstrează veche lor glorie.
Curtea de Argeș a fost prima capitală a Valahiei, al cărei teritoriu se întindea de la crestele Carpaților în nord până până jos la Dunăre și Câmpia Bărăganului. Voievozii și-au stabilit reședința într-o "curte" pe râul Argeș în secolul XIV. Multe probleme ale relațiilor internaționale din Europa de Sud-Est din secolul XV au fost negociate aici . Prima și prima mitropolie a țării au fost stabilite aici, în timp ce biserica Mănăstirii, care, de asemenea, a fost construită în această perioadă, este una dintre cele mai valoroase construcții religioase din regiune. Curtea de Argeș și-a pierdut din importanță în Evul Mediu, pe măsură ce domnitorii au mutat capitala la Târgoviște și ulterior la București. La sfârșitul secolului XIX, Carol I a construit Palatul Episcopal, apoi a ales biserica Mănăstirii Argeșului ca loc de înmormântare a Familiei Regale.

Biserica Mănăstirii Argeșului, construită la începutul secolului XVI, în timpul domniei lui Neagoe Basarab, este situată într-un parc în stil francez, în fața Palatului Episcopal. Exteriorul bisericii este decorat în stil oriental. Interiorul este dominat de douăsprezece coloane cu ornamente florale și mormintele a doi conducători medievali și a trei cupluri regale. Conform legendei, în timpul construcției bisericii zidurile ridicate în timpul zilei se prăbușeau inexplicabil în fiecare noapte. Pentru a rupe blestemul, se spune că constructorul Manole a zidit-o pe Ana, soția sa, în pereții bisericii. Apoi, când mănăstirea a fost terminată, Neagoe Basarab a poruncit ca schelăria să fie dărâmată, prinzându-l în capcană pe Manole pe acoperiș, ca să nu mai poată construi o biserică mai frumoasă decât aceasta. Manole a încercat să sară de pe acoperiș, dar a murit în cădere și un izvor cu apă limpede a țâșnit din locul prăbușirii. Izvorul lui Manole poate fi văzut și astăzi. (...)

Spațiul fostei Curți Domești este dominat de unul din cele mai reprezentative monumente ale arhitecturii medievale românești: Biserică Domnească, construită la mjlocul secolului XIV. În timp ce exteriorul este realizat dintr-o zidărie simplă din pietre de râu și cărămizi, interiorul bizantin are o inestimabilă valoare artistică. Pictura originală este foarte bine conservată, cu mai mult de 300 de fresce reprezentând scene biblice. Biserica Domnească a devenit necropolă regală și biserică mitropolitană, bucurându-se de o poziție respectabilă în viața spirituală a țării, până la începutul secolului XV, când capitala țării a fost mutată la Târgoviște. În ziua Sf. Nicolae, protectorul bisericii, se ține o slujbă religioasă.
Ruinele vechi de 700 de ani ale Biserici Sf. Nicoară pot fi văzute în partea opusă Bisericii Domnești. Înalta sa turlă servea ca turn de observație și alarmâ la incendiu, dar, de asemenea, era folosită pentru comunicarea prin torțe cu cetatea Poienari, castelul lui Vlad Țepeș, situată la 25 de kilometri de Valea Argeșului.

Curtea de Argeș este situată în apropierea Autostrâzii Transfăgărășan,  unul din cele mai spectaculoase drumuri din Europa. La 20 kilometri nord de oraș, drumul începe să prin păduri dese, spre barajul și lacul Vidraru, apoi se încolăcește prin curbe în ac de păr spre creasta Făgărașilor. După aceea trece printr-un tunel lung de 1 kilometru, se cațără spre un vârf mai mare de 2000 de metri, apoi coboară abrupt spre celălalt versant al munțilior Carpați, în Transilvania. Autostrada Transfăgărășan a fost deschisă în 1974, cu mari costuri financiare și eforturi umane. Drumul se închide la prima zăpadă, adesea la începutul lui octombrie și poate să rămână închis până în iunie sau iulie.

Ruinele Cetății Poenari sunt așezate sus deasupra Cheilior Argeșului pe un colț de stâncă cu vedere spre Curtea de Argeș la capătul drumului. 1500 de trepte duc printre copaci la acest mic castel, refugiul lui Vlad Țepeș (Dracul), care se adăpoștea aici de otomani. Cetatea era ultumul refugiu al domnitorilor valahi în fața atacatorilor.

Sursa
Miinistry of Reguonal Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 28-29 (Curtea de Argeș - The Royal Necropol).

Iașiul istoric (M. D. R. T. 2011)

Iași este al doilea oraș românesc, după București, din punctul de vedere al populației. Istoria sa începe în antichitate, când a fost un important centru comercial. Totuși, primul document care menționează așezarea a fost scris cu doar 600 de ani în urmă. În cursul secolului XVI, Iași a devenit capitala Moldovei, apoi capitala Principatelor Române Unite (în secolul XIX, împreună cu București) și capitala României pentru doi ani în timpul Primului Război Mondial*. Prima școală în limba română a fost întemeiată aici și prima carte tipărită în Moldova a fost tipărită la Iași. De-a lungul timpului, orașul a fost ars de tătari, otomani și ruși și o mare parte a centrului istoric a fost distrus în 1944, în timpul luptelor de stradă din Al doilea Război Mondial. (...)

Construit pe ruinele Curții Domnești medievale a Moldovei, Palatul Culturii din Iași este considerat ca una din ultimele expresii romantice ale arhitecturii tradiționale. Edificiul monumental a fost construit în stil neo-gotic, inaugurat în 1925 de regele Ferdinand și folosit ca Palat de Justiție. A fost admirat mult de-a lungul timpului pentru stilul arhitectural și utilitățile moderne. În Camera Gotică se află un mozaic reprezentând bestiarul medieval, în timp ce în Camera Voievozilor sunt expuse portrete ale domnitorilor Moldovei și regilor României. Turnul central este cunoscut pentru ceasul cu opt clopote care cântă imnul aniversar al Unirii Principatelor. Timp de mai mult de 50 de ani, clădirea a găzduit câteva din cele mai importante instituții culturale ale Iașiului, care formează în prezent Complexul Național "Moldova". Complexul include Muzeul de Istorie, Muzeul de Etnografie, Muzeul de Artă și Muzeul de Știință și Tehnică.

Biserica Sf. Nicolae, construită de Ștefan cel Mare la sfârșitul secolului XVI, este cea mai veche biserică funcțională din Iași. Situată lângă Curtea Domnească, a avut calitatea de catedrală mitropolitană.
O nouă catedrală cu patru turle a fost ridicată în secolul XIX, într-un stil inspirat de Renaștere italiană. Aceasta a fost sfințită în prezența regelui Carol I și în interior se află sicriul cu moaștele Sf. Parascheva, protectoarea Moldovei.
Magnifica Biserică Trei Ierarhi a fost construită în secolul XVII, în stil bizantin. Arhitectura sa combină elemente tradiționale cu decorațiuni strălucitoare, creând o adevărată broderie în piatră. Moaștele Sf. Parascheva au fost aduse aici din Constantinopol și mai târziu mutate în catedrala mitropolitană.
Marea Sinagogă, construită cu peste 300 de ani, este situată în centrul orașului, fiind cel mai vechi edificiu religios mozaic din România.

Parcul Copou. Iașiul este situat pe șapte coline. În cursul primei părți a secolului XIX, primul parc din oraș a fost amenajat pe una din aceste coline. Cel mai vechi monument românesc, Obeliscul Leilor, care este așezat în mijlocul parcului, a fost ridicat ca un omagiu adus puterilor europene care au recunoscut independența României. Mihai Eminescu, cel mai faimos poet român, își găsea inspirația plimbându-se prin acest parc sau așezându-se sub un bătrân lămâi, care există și azi, lângă muzeul dedicat lui.

La începutul secolului XIX, Iașiul era martorul prima reprezentație teatrală în limba română. Clădirea Teatrului Național din Iași a fost proiectată de arhitecți vienezi și construită cu peste 100 de ani în urmă. Sala mare de spectacole are 750 de locuri și ornamente în stil baroc și rococo. Teatrul este iluminat cu peste 1400 de lămpi electrice și de un candelabru cu 109 becuri din cristal venețian. Centrala electrică a teatrului a furnizat energia pentru începutul iluminării publice a orașului.

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 22-23 (Iași - The city on Seven Hills).

Notă M. T.
* noiembrie 1916 - noiembrie 1918 = Familia Regală, Guvernul, Parlamentul, BNR etc s-au refugiat la Iași, după înfrângerile suferite de armata română în fața armatelor germane, austro-ungare și bulgare.

Pictura lui N. Grigorescu la mănăstirea Agapia (HOGAȘ 1882-1884)

<
La Agapia
(...)
Vizitarăm după prînz interiorul bisericii.
Am atins altundeva istoricul ei pe scurt.
Privită din punct de vedere al ariei, atît exteriorul, cît și interiorul, nu prezintă mai nici unul din caracterele unui arhitectonic definit. Se pare, totuși, că stilul amestecat, dar uniform, al bisericilor lui Ștefan*, îndulcit pe ici, pe colea cu rotundurile armeano-bizantine, a călăuzit pe ziditorul acestei biserici. Ceea ce, însă, ar alcătui pentru cunoscători un punct de adevărată admirațiune, e, fără îndoială, pictura.
Se pare că cunoscutul nostru pictor Grigorescu**, abătîndu-se cu totul de la școala orientală***, care condusese penelul rusesc al zugravului de la Văratic, a căutat să localizeze în biserica Răsăritului**** pictura strălucită a școalelor Apusului. Numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuși destul de mărețele figuri biblice, sub regimul blînd al artei moderne. Sub penelul acestui genial pictor, dispar ca prin minune toate formele ascuțite și osoase ale chipurilor rusești care împodobesc zidurile celorlalte mînăstiri. Coloritul viu și discordant, umbritul gros și posomorît al sectatorilor lui Metodiu***** nu se întîlnesc în pictura de la Agapia: formele rorunde și dulci ale școalei profane știu aicea să îmbrace așa de bine austerele oseminte ale ortodoxiei!...
Rareori a fost dat penelului să întrupeze în colori, cu mai multă iscusință, ideea religioasă sub toate formele ei. Astfel, Iuda din Koriot al Agapiei e atît de iudă, încît fără voie îți vine să jălăști pe Mîntuitorul că a năimit, între propovăduitorii cuvîntului dumnezeiesc, o figură atît de lungă, o barbă așa de roșie, un nas așa de ascuțit și niște buze așa de subțiri. Dintre toți pictorii noștri, lui Grigorescu, poate, i-a fost dat să dezlege cu penelul una din cele mai grele probleme ale artei sale: căci, mai la urmă, cam drept așa ceva trebuie să socotim noi meșteșugul de a ști să întrunești, pe aceeași figură, și fără a se exclude una pe alta, maternitatea și virginitatea. Să izbutești a întipări prin linii și colori duioșia unei mame pe fața unei fecioare, a face pe cea dintîi să privească, cu pudoarea și nevinovăția celei din urmă, fructul propriului său sîn, a închide plenitudinea fizică a formelor materne în rama ideală a virginității, a ști, în fine, să stabilești cu penelul o bună înțelegere între un complex cu antiteze, e, desigur, partea unui maestru genial.
>

Sursa
Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, ed. I. Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 88, București, 1982, pp. 70-71 (Amintiri dinte-o călătorie)