Curtea de Argeș istorică (M. D. R. T. 2011)

Voievozii și regii României se odihnesc în pace într-un oraș care păstrează veche lor glorie.
Curtea de Argeș a fost prima capitală a Valahiei, al cărei teritoriu se întindea de la crestele Carpaților în nord până până jos la Dunăre și Câmpia Bărăganului. Voievozii și-au stabilit reședința într-o "curte" pe râul Argeș în secolul XIV. Multe probleme ale relațiilor internaționale din Europa de Sud-Est din secolul XV au fost negociate aici . Prima și prima mitropolie a țării au fost stabilite aici, în timp ce biserica Mănăstirii, care, de asemenea, a fost construită în această perioadă, este una dintre cele mai valoroase construcții religioase din regiune. Curtea de Argeș și-a pierdut din importanță în Evul Mediu, pe măsură ce domnitorii au mutat capitala la Târgoviște și ulterior la București. La sfârșitul secolului XIX, Carol I a construit Palatul Episcopal, apoi a ales biserica Mănăstirii Argeșului ca loc de înmormântare a Familiei Regale.

Biserica Mănăstirii Argeșului, construită la începutul secolului XVI, în timpul domniei lui Neagoe Basarab, este situată într-un parc în stil francez, în fața Palatului Episcopal. Exteriorul bisericii este decorat în stil oriental. Interiorul este dominat de douăsprezece coloane cu ornamente florale și mormintele a doi conducători medievali și a trei cupluri regale. Conform legendei, în timpul construcției bisericii zidurile ridicate în timpul zilei se prăbușeau inexplicabil în fiecare noapte. Pentru a rupe blestemul, se spune că constructorul Manole a zidit-o pe Ana, soția sa, în pereții bisericii. Apoi, când mănăstirea a fost terminată, Neagoe Basarab a poruncit ca schelăria să fie dărâmată, prinzându-l în capcană pe Manole pe acoperiș, ca să nu mai poată construi o biserică mai frumoasă decât aceasta. Manole a încercat să sară de pe acoperiș, dar a murit în cădere și un izvor cu apă limpede a țâșnit din locul prăbușirii. Izvorul lui Manole poate fi văzut și astăzi. (...)

Spațiul fostei Curți Domești este dominat de unul din cele mai reprezentative monumente ale arhitecturii medievale românești: Biserică Domnească, construită la mjlocul secolului XIV. În timp ce exteriorul este realizat dintr-o zidărie simplă din pietre de râu și cărămizi, interiorul bizantin are o inestimabilă valoare artistică. Pictura originală este foarte bine conservată, cu mai mult de 300 de fresce reprezentând scene biblice. Biserica Domnească a devenit necropolă regală și biserică mitropolitană, bucurându-se de o poziție respectabilă în viața spirituală a țării, până la începutul secolului XV, când capitala țării a fost mutată la Târgoviște. În ziua Sf. Nicolae, protectorul bisericii, se ține o slujbă religioasă.
Ruinele vechi de 700 de ani ale Biserici Sf. Nicoară pot fi văzute în partea opusă Bisericii Domnești. Înalta sa turlă servea ca turn de observație și alarmâ la incendiu, dar, de asemenea, era folosită pentru comunicarea prin torțe cu cetatea Poienari, castelul lui Vlad Țepeș, situată la 25 de kilometri de Valea Argeșului.

Curtea de Argeș este situată în apropierea Autostrâzii Transfăgărășan,  unul din cele mai spectaculoase drumuri din Europa. La 20 kilometri nord de oraș, drumul începe să prin păduri dese, spre barajul și lacul Vidraru, apoi se încolăcește prin curbe în ac de păr spre creasta Făgărașilor. După aceea trece printr-un tunel lung de 1 kilometru, se cațără spre un vârf mai mare de 2000 de metri, apoi coboară abrupt spre celălalt versant al munțilior Carpați, în Transilvania. Autostrada Transfăgărășan a fost deschisă în 1974, cu mari costuri financiare și eforturi umane. Drumul se închide la prima zăpadă, adesea la începutul lui octombrie și poate să rămână închis până în iunie sau iulie.

Ruinele Cetății Poenari sunt așezate sus deasupra Cheilior Argeșului pe un colț de stâncă cu vedere spre Curtea de Argeș la capătul drumului. 1500 de trepte duc printre copaci la acest mic castel, refugiul lui Vlad Țepeș (Dracul), care se adăpoștea aici de otomani. Cetatea era ultumul refugiu al domnitorilor valahi în fața atacatorilor.

Sursa
Miinistry of Reguonal Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 28-29 (Curtea de Argeș - The Royal Necropol).

Un călugăr tibetan budist într-o gară din India colonială britanică (KIPLING 1900-1)

<
Intrară în clădirea uriașă a gării*, înecate de tulbureala zorilor. În lumina becurilor electrice se desfășura în fața hangarelor furnicarelor negoțului de cereale, destinate regiunilor din partea de miazănoapte a țării.
- Aici trebuie să fie mîna diavolului, zise lama** și căută să se ferească de întunericul în fundul căruia se auzeau vuiete surde, și se vedeau sclipind șinele linie ferate, așternute cu cadavre omenești, învelite în lințoiu negru... călătorii de clasa a treia, care își scoseseră bilete de drum  în timpul nopții și acum așteptau întinși pe jos ca să vină trenul cu care trebuiau să plece. Pentru un Oriental, somnul nu este legat de nici o oră anume, dintre cele douăzeci și patru ale zilei, tocmai din cauza aceasta și traficul călătorilor se acordă cu acest obicei.
- Asta este casa unde vine carul de foc. Colo, în dosul strungăreței aceleia este un om, care îți va da o hîrtiuță cu care te vei putea duce pînă la Umballa***, zise Kim, arătînd cu degetul spre ghișeul casei de bilete.
- Bine, dar noi mergem la Benares****, răspunse bătrînul șiret. Tot una e. Ia atunci pentru Benares. Repede, căci sosește.
Lama, la drept vorbind, mai puțin obișnuit cu trenurile decît avea aerul să susțină, tresări cînd auzi mugetul expresului de sud, care pleacă în zori la orele 3,25. Cei adormiți săriră în picioare și cît ai clipi, gara se umplu din nou de vuietul larmei, de strigătele vînzătorilor de apă și acadele, de chiotul agenților poliției indigene, de țipetele femeilor, care își adunau boccelele și-și chemau bărbații și copiii, să nu se răslețească.
- E trenul... nimic altceva decît te-rainul*****, dar nu vine pînă la noi. Stai aici. Rămase mirat de simplitatea cu care bătrnul lama îi întinse un săculeț plin cu rupii******, și apropiindu-se de ghișeu, Kim puse pe masă prețul unui bilet pînă la Umballa. Un funcționar somnoros se ridică mormăind ceva și-i aruncă un bilet pînă la cea mai apropiată stație, care putea fi la distanță de șase kilometri.
- Nu se prinde, zise Kim uitîndu-se zîmbind la bilet. Acesta e bună pentru țăranii care nu se pricep; eu însă, sînt din orașul Lahore. Ascultă, Babu, a fost fain, și mi-a plăcut felul în care vrei să mă ciupești, dar acum  haide, dă-mi biletul pentru Umballa.
Babu avu aerul că s-a supărat și scoase biletul cerut.
- Mai dă-mi unul pentru Amritzar*******, zise Kim, care pentru nimic în lume nu ar fi vrut să cheltuiască banii lui Mahbub Ali pentr un fleac cum ar fi de pildă o călătorie plătită pînă la Umballa. Atît de mult costă! Dar tot atît de mult e și mărunțișul pe care mi-l dai ca rest. Eu mă pricep să umblu cu te-rainul; niciodată un yogi******** ca tine nu a mai avut nevoie de un chela********* ca mine, zise Kim, întorcîndu-se spre lama. Dacă n-aș fi eu, te-ai pierde... hai pe aici, și-i dete restul, fără să rețină decît cîte o anna de fiecare rupie din costul biletului, drept misitie**********... în amintirea imemorabilei misitii obișnuite în întunericul Asiei.
Bătrînul lama se opri speriat în fața ușii unui compartiment de clasa a treia, care era deschis.
- N-ar fi mult mai bine să mergem pe jos? întrebă el cu glasul stins.
Un lucrător slab, zdravăn și sănătos, întinse capul inundat de o claie de păr spre ei și întrebă:
- Se teme? Nu-ți fie frică de nimic. Îmi aduc aminte c-a fost o vreme cînd îmi era și mie frică de tren.
Haide intră! Afacerea asta este una dintre cele făcute de Guvern***********.
- Nu mi-e frică, răspunse lama. (...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim************, vol I, trad. Jul. Giurgea, Casa de Editură și Presă Viața Românească, București, 1990, pp. 42-44.

NOTE M. T.
* Gara orașului Lahore, azi al doilea oraș al Pakistanului, situat la mijlocul graniței cu India. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/5616/7/)
** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lama)
*** Umballa / Ambala = Oraș în nordul Indiei, în apropierea graniței cu Pakistanul. (http://www.theodora.com/encyclopedia/u/umballa.html)
**** Benares / Varanasi / Kashi = Unul din cele șapte orașe sacre ale religiei hinduse, situat în nordul Indiei, pe fluviul sfânt Gange. (http://varanasi.nic.in/default.htm)
***** te-rain = „train” (tren în engleză) 
****** RÚPIE, rupii, s. f. Unitate a sistemului monetar din India, Nepal, Pakistan, Sri Lanka, Seychelles etc. ♦ Veche monedă turcească de aur. – Din fr. roupie. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/rupie)
******* Amritzar / Amritsar = Oraș în statul federal Punjab din NV Indiei, la granița cu Pakistanul. (http://amritsar.nic.in/html/history_culture.htm)
******** yogi = Practicant de yoga, una din cele școli tradiționale ale hinduismului, bazată pe meditație ca o cale spre autocunoaștere și eliberare. (http://travel.descopera.ro/7862107-India-dincolo-de-traseul-turistic-25-de-zile-in-ashram)
********* chela = „Discipol al unui yogi” în limba hindi. (http://www.eastern-spirituality.com/glossary/spirituality-terms/c-definitions/chela)
********** MISITÍE, misitii, s. f. Ocupația misitului; plată pentru serviciile misitului. – Misit + suf. -ie. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/misitie)
*********** Colonia India a Coroanei Britanice (1858-1947) cuprindea actualele state India, Pakistan, Nepal, Bangladesh, Sri Lanka, Birmania, Buthan, era condusă de un secretar de stat în guvernul britanic și un vicerege-guvernator și a primti treptat drepturi de autoguvernare. (http://www.sscnet.ucla.edu/southasia/History/British/BrIndia.html)
************ Rodica Grigore, Kim, Kipling și Cartea Indiei, „Cultura”, 523 / 12 iulie 2015 (http://revistacultura.ro/nou/2015/07/kim-kipling-si-cartea-indiei/)

Bunătate versus sentimentalism (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîia
(...)
Diagonalele unui testament
(...)
În ultimul timp, mai ales, scriitorii au speculat adevărul că nu există oameni "numai buni", sau "numai răi", că doar în melodramă există se întîlnesc astfel de varietăți extreme. Și s-a ajuns la o confuzie de trăsături morale, în care arbitrariul și întîmplarea joacă un rol esențial. Un asemenea scriitor ar fi înclinat să vadă în durerea deznădăjduită a lui Nae Gheorghidiu nuanță de bunătate și dovadă de suflet. Nu era decît exasperarea sentimentului părintesc pentru progenitură, lipsită de orice semnificație morală deosebită.
O explicație, în ordinul specific psihologic, a acestei bunătăți ar fi că oamenii ceilalți nu există pentru noi decît în măsura în care le cunoaștem dorințele, preferințele, nădejdile, actele și atitudinea în timpul vieții. Cum, însă, cei mai mediocri dintre părinți nu cunosc ca indivizi în lume - nu au reprezentarea lor efectivă - decît pe copiii lor (pe care i-au văzut crescînd), e probabil că de aceea îi iubesc numai pe ei.
Sînt, de altfel, gesturi și acte de pseudobunătate care nu sînt decît variații periferice și nu îndreptățesc nici o conluzie. E chiar un soi de bunătate care seamănă la culoare cu cea adevărată, ca albina cu viespea, dar sînt la fel de deosebite. Cînd țărănimea unui sat oriental iese, cu donițe de apă și cu codri de pîine, înaintea unui convoi de ocnași, cei care vorbesc de frumusețea sufletului țărănesc văd aici o pildă incontestabilă de bunătate și omenie. Mai mult chiar, e lăudată și ostilitatea pe care cei de pe la porțile caselor o arată gardienilor "lipsiți de inimă", care păzesc pe ocnași. Dar dacă se întîmplă ca în aceeași noapte să fie prins într-un grajd din sat vreun hoț de cai, tot satul tabără pe el și-l sfîșie fără milă. Femeia asasinată, copilul zdrobit de ocnașii duși în convoi erau din altă lume, de departe, dar calul, vezi bine, e din satul lor, al lor.
Alte specii, tot așa de false, sînt în general bunătatea celor amabili și indulgenți, a imensei majorități a oamenilor săraci, a chefliilor generoși, a poeților triști, a romancierilor duioși, a cititorilor sentimentali. Mai ales sentimentalismul e un indice scăzut de tot, nu departe de perversiune (dacă aceasta o fi existînd) pe scara morală. În afară de conștiință, totul e o bestialitate. Și sînt nenumărați oameni care, în bucuriile, în tristețile, în surîsurile, în pasiunile lor, în ideologia, în generozitatea, în dragostea, în indulgența lor, în gingășia lor, sînt numai bestiali.
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 45-46.

Cum se mânca o pâine în țara românească înainte de Primul Război Mondial (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîi
(...)
Diagonalele unui testament
(...) Mai tîrziu am aflat că unii miniștri înadins adună atîția nenorociți în sala de așteptare, ca să dea impresia că au resort important și că au ajuns departe în viață. De aceea, ei amînă, ca profesioniștii care vor să pară că au clientelă, cît mai mult, lasă să se îngrămădească lumea, și încă de pe scara automobilului, cînd sosesc, se întreabă dacă e plină sala de așteptare.
(...)
- Nu trebuie să pierzi nici o zi. Dacă mai află și alții de depozit? Hei băiete, cum crezi tu că se mănîncă o pîine în țara românească?
Nu era întîia oară cînd îl auzeam spunînd asta și nici nu era singurul om care o spunea. Atît de deseori am auzit exclamația asta, încît am impresia, falsă, desigur, că pîinea e supremul scop al oricui și măsurătoarea tuturor valorilor sufletești. "Vreau să mănînc și eu o pâine" (și nimic altceva). "A mîncat pîine în casa mea". "Dă-i și lui, acolo, o pîine". Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să cîștige cît mai multe pîini, izbînda în viață și-o apreciază după numărul de pîini de care dispune. Iar maximum de altruism constă în satisfacția "de a da și altuia să mănînce o pîine de pe urma ta" (dar nu mai multă, "că se obrăznicește"). Țară a grîului și a foamei cronice în trecut, trăiește și acum sub obsesia pîinii, care eclipsează orice alte preocupări ale conștiinței, orice drame în zona superioară. Tragediile sînt aici în gradul "luptei pentru existență", căci viața, infinit mai ușoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca și pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit și pentru cei care vor să rămînă cinstiți, decît oriunde, în lume. De altfel, am aflat, în altă împrejurare, un fapt care îmi confirmă și mai mult această falsă impresie: în loc să răspundă la o polemică științifică a unui coleg al său, un savant localnic l-a vestit că are "să-l facă să se predea prin foame" și a manevrat așa încît a izbutit.
Firește că viața ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioții noștri, în măsura în care toată observația ar putea fi adevărată, par să fie, ca toți orientalii, de un vulgar și aprig senzualism. Ceea ce nu se poate obține pe cale sufletească și de constrîngere a conștiinței, se obține ușor prin femei, care, dacă știu să se refuze și să manevreze cu trandafirul roșu, nu cunosc refuzul. Situații se fac și se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aci numai o nuanță, ci o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu poate obține după umilitoare audiențe, obține o actriță într-o convorbire telefonică de un minut. Mai au același succes cei influenți, care pot practica dictonul "Do ut des"; exact: dă-mi, dacă vrei să-ți dau și eu.
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp.  48, 49-50.

Revista „Poezia” din Iași (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, ?, „Tomis”, Constanța, 2002

„Poezia”, revistă de cultură poetică, care apare la Iași sub egida Uniunii Scriitorilor din România, își construiește numărul din primăvara 2002 pe tema Poezie și minciună. În eseul care prefațează revista, semnat de Cassian Maria Spiridon, ni se reamintește: „Ruptă de simțul curent al realității, rostirea poetică tinde spre o modelare de alt ordin, prin care cuvântul dobândește o transparență mai înaltă  care revelează ceea ce altminteri în viață nu poate fi exprimat (N. Hartmann). Calea spre această transparență e posibilă printr-un accentuat grad de indiferență față de adevăr și neadevăr, luate în sens strict literal, la modul comun de percepere”.

Sărind de la această introducere - peste un sumar bogat, dar neilustrând neapărat tema în discuție - spre finalul revistei, aterizăm pe tărâmul unui interviu luat de C. Carabarău lui Șerban Codrin, unde tocmai despre poezie (în special haiku) și despre minciună este vorba. Seria de dezvăluiri, în marginea scandalului, începe cu o afirmație: „Cine nu a dovedit că este poet de rang superior, un bun cunoscător al artelor poetice aristotelice, occidentale, de acasă. să spunem, fiți sigur, este un farsor, mincinos, profitor, contribuie la poluarea, mutilarea, caricaturizarea artelor poetice orientale”.

Protagoniștii șirului lung de intrigi, minciuni, lupte, pasiuni, otravă, pamflete declanșat în jurul acestui fragil poem oriental au fost un bucureștean, poet minor, Florin Vasiliu, liderul unei societăți quasifantomatice de haiku, inginer chimist și ofițer de informații în Orient, și un profesor din Constanța, absolvent al unui Institut pedagogic de desen (fără biografie literară înainte de 1989), căruia nu i se dă numele. Constănțeanul, ajuns, nu se știe cum, mâna dreaptă a lui Vasiliu, îi aplică acestuia lovitura fatală, sustrăgând actele societății, anunță Societatea Internațională de Haiku, cu sediul la Tokio, că a înființat SRH și că a fost ales președinte. Anunțat de Sono Uchida, președinte al SIH, bucureșteanul îl beștelește în limbaj balcanic pe constănțean, îl mazilește și-l dă pe ușă afară. Acesta din urmă nu se lasă, înființează societatea de haiku din Constanța și revista literară „Albatros”, sub patronajul instituțiilor județene de cultură. Și își continuă „opera de colecționar de diplome academice internaționale de litere, de legitimații de membru în asociații și cluburi (numai internaționale), de premii la toate concursurile, multe și obscure, sponsorizate de companii de ceai ori de pompe funebre”... Și asta spre nefericirea lui Vasiliu, care, între timp, ofticat, dă ortul popii.

„Aurel Dumitrescu 90” („TOMIS” 1998)

 T., Aurel Dumitrescu 90, „Tomis”, Constanța, 1998, august

Poetul și prozatorul Aurel Dumitrescu, decanul de vârstă al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, a împlinit la începutul lunii august frumoasa vârstă de 90 de ani.

Autor al volumelor Monografia satului Ezibei (în colaborare cu Constantinescu-Mircești, București, Ed. Bucovina) Sunt țărmul (versuri, Ed. Litera, 1972), Poem pentru Veronica (versuri, Constanța, Ed. Europolis, 1995), Frontul și Ea (proză, Constanța, Ed. Europolis, 1996), A. D. s-a impus ca un scriitor autentic, discret și sensibil, fascinat în permanență de strălucirea peisajului marin, de farmecul și misterul ancestral al ținuturilor dintre Dunăre și mare. Bogăția și expresivitatea limbajului poetic, exotismul oriental cultivat fără ostentație și cu măsură, invenția verbală și calitatea remarcabilă a sonetelor sale (în buna tradiție a lui V. Voiculescu) și a dobrogeanului Al. Gherghel, sunt tot atâtea calități prin care A. D. s-a făcut cunoscut și apreciat în lumea literară.

Aniversarea celor nouă decenii de viață ne prilejuiește ocazia de a-i adresa un colegial „La mulți ani”!, multă sănătate și putere de muncă.

„TOMIS” 1991

 Sorin Roșca, „Tomis”, Constanța, 199?

*

Rețeaua comercială cu capital privat a Constanței a făcut de curând un nou pas important prin inaugurarea celui dintâi magazin al societății mixte „Folette” SRL, al cărei patron este Turgut Celikparmak. Situat chiar în centrul orașului, pe bulevardul Tomis nr. 34, magazinul este destinat comercializării unei game diverse de confecții de foarte bună calitate, produsă în noua secție din Năvodari a firmei, unde au fost create, într-o primă etapă, douăzeci de noi locuri de muncă. De remarcat că aceste produse sunt exportate și în SUA! Cei 110 metri pătrați ai acestei unități comerciale permit amenajarea unui cochet mini-restaurant, unde nu peste multă vreme se vor putea servi delicioase specialități culinare cu specific oriental.

*

Deși au fost făcute publice mai multe promisiuni că operativitatea controlului vamal va crește substanțial, la punctul de frontieră 2 Mai situația a rămas aproape neschimbată față de a nul trecut. Turiștii care optează pentru o excursie de o zi în Bulgaria sunt nevoiți să aștepte 4-5 ore la dus și, în cel mai fericit caz, tot cam atât la întors! Dacă mai punem la socoteală și durata deplasării până la frontieră, precum și durat drumului până la Balcik, Varna sau Albena, cât timp mai rămâne pentru vizita propriu-zisă, domnilor vameși?

Folclor în poezia lui Tudor Arghezi (18-1967)

 (142-143) Oricît de îndepărtate sînt, din punct de vedere stilistic, balada Miorița și poemul De-a va-ți ascuns, în esența lor cele două creații se întîlnesc și își răspund în fond, fiind doar expresia aparent deosebită a unei stări, a unei atitudini profund umane în fața sfîrșitului inevitabil - moartea. grijii ciobanului mioritic pentru maica bătrînă căreia vrea să-i ascundă realitatea crudă a morții prin alegorizarea acesteia  („Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / Cu-o mîndră mireasă / A lumii crăiasă”) îi corespunde în poemul arghezian delicatețea tatălui față de copii săi, cărora le înfățișează eventuala plecare dintre cei vii ca pe un joc: „Dragii mei, o să mă joc odată  / Cu voi de-a ceva ciudat. / Nu știu cînd o să fie asta, tată / Dar, hotărît, o să ne jucăm o dată, / Odată, poate, după scăpătat.” (în volumul Cuvinte potrivite, 1927).

O altă direcție lesne de observat în poezia argheziană de factură folclorică, cu puternice reverberații și în creația altor poeți, este antonpannismul, tenta balcanică, nota gnomică și anecdotică a discursului, vizibile în Flori de mucigai, fabule, Stihuri pestrițe etc. Este vorba aci mai puțin de preluarea unui model poetic propriu-zis, cît de reconstituirea unei atmosfere dominată de parfumul mahalalei, de aroma tîrgului oriental, de vorba plină de tîlc a personajelor. De altfel și Ion Barbu își așezase sub semnul lui Anton Pann unele dintre poeziile sale cum sînt Isarlik, care poartă drept motto: „Pentru mai dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann”, Domnișoara Hus, Nastratin Hogea la Isarlik etc.

Atracția pe care lumea lui Pann, culegătorul-„editor”, colportor talentat de poezie populară („finul Pepelei cel isteț ca un proverb” după caracterizarea lui Eminescu) o prezintă pentru scriitorii români  este dovedită, în epoca la care ne referim, de succesul și prețuirea de care s-a bucurat volumul Cîntece țigănești (1941) de Miron Radu Paraschivescu. Asumîndu-și sau doar mimînd doar o atitudine romantică, autorul arăta în „cuvînt înainte” la ediția din 1969, că a încercat să schițeze „nu din puterea fanteziei, ci doar ca un ucenic iconar după zugrăveala unui mare meșter, profilul liric al mahalalei”, avertizîndu-l pe cititor „să nu caute nici un alt merit acestor cîntice ce vor să exprime mai mult o funcție (sl. ns. - N. C.), decît o creație poetică; o funcție ce-i drept vitală - cum este circulația - și pe care atît de minunat a formulat-o neprețuitul nostru înaintaș maistru și model, Anton Pann: de la lume adunate și înapoi la lume date”.

În acest spirit, unele dintre bucățile incluse în ediția din 1969 transcriu aproape neschimbate cîntece lăutărești, „de mahala”, „de dor și inimă albastră”, cu o largă circulație și audiență (O dramă, Terente și Tina, Marioara de la munte etc), în timp ce corpul  masiv al volumului conține piese mai mult decît „prelucrate”, creații poetice originale, în care răzbat ecouri  din Romancero gitan de Federico Garcia Lorca, din „cîntecele de lume” colportate la vremea lui Anton Pann, din romanțele și cîntecele de mahala gustate și astăzi de o anumită categorie de „consumatori”. Dar, ca și la Arghezi, este greu, dacă nu imposibil, de identificat modelul folcloric al baladei Rică (trimiterea la Toma Alimoș este factice, nerelevantă), al romanței Hanny, al cîntecului Tristă e viața de mort etc și cu atît mai puțin a acelor texte care propun o „perspectivă ironică”, cum sînt Nevasta mincinoasă, Cîntic de dor și of, Cîntic de poterași. Deși sursa imediată a cîntecelor nu poate fi identificată nu este greu  de reperat în structura lor, în imagistică, în lexic acele elemente care creează o atmosferă tipică pentru mediul socio-cultural care le generează și pe care le omagiază. Cîntice țigănești nu tentează nici relevarea laturii pitorești a vieții țiganilor, nici aspectele picante ale acesteia, ci, dimpotrivă, relevarea unei umanități asemănătoare din multe puncte de vedere cu aceea zugrăvită de Arghezi  în Flori de Mucigai. Imaginea acestei umanități, care ascunde sub o urîțenie aparentă (lipsuri, sărăcie, violență, trivialitate) frumuseți nebănuite, este conturată în linii clare și în culori vii, împrumutate din paleta cromatică a cîntecului de mahala: „Pielea ei e crin și lapte / I-o-nvelea părul de noapte... / În pridvor stă visătoare / Fata neagră, neagră floare...”. Să notăm similitudinile dintre acest portret și acela al altei făpturi aparținînd aceluiași mediu, aceleiași lumi - florăreasa din Tinca de Arghezi: „Coșul ei cu soare, / Proptit în șold, pe cingătoare, / Ducea znopi de ochi galbeni, cu gene de lapte, / Și garoafele de noapte...”. 

(...)