„Tragica neputință” (ILIESCU 2010)

 Elvira Iliescu, Tragica neputință, „Ex Ponto”, Constanța, 1/2010, p. 141

Prințul captiv (Ex Ponto, Constanța, 2006), volumul lui Arthur Porumboiu, debutează sub un motto din Eclesiastul: „Totul e deșertăciune și goană după vânt”, fixând din capul locului perimetrul în care se clădește destinul uman: zădărnicia. Ei îi este deferit, fără drept de apel, de la naștere, întregul zbucium, tragica alergare spre inexorabil, în vacarmul înșelătoarelor iluzii. Zadarnică zbaterea Căutătorului, întru aflarea salvării..., zădărnicie a zădărniciilor..., „totuși El continuă să caute, / să caute!”, chiar dacă „Dincolo deșertul poate fi - / singurătate de gheață / sau un tunel ce nu mai duce la zi”. 

Ca în Micul Prinț, se declanșează întâlnirile providențiale („Poate un crin va zări / să-i vorbească, / cu privirile-lucrătoare / de altă zare”), ce instigă nevoia aflării altor dimensiuni ale cunoașterii. Dar Micul Prinț este însăși expresia speranței, cunoașterilor incitante, în vreme ce Căutătorul a aflat din plin gustul încercărilor zadarnice, eșecul, în pofida tragicei zbateri.

Când inspirația îl captează, „Ceva se rupe în el, / însă viziunea îl absoarbe!” Ceea îl obligă să persevereze, chiar dacă „se arde pe sine”, continuă căutarea, deși „... mâinile-i sunt oarbe / pipăind piatră cu piatră -/ și găsesc numai cuțite de frig!” Splendidă imagine sugerând cruzimea, neîndurarea căutării!... Iar revelațiile sunt „florile devoratoare” ce se hrănesc „din ultimele-i forțe...”, îi sorb energiile împuținate. Aidoma Emirului macedonskian prin ardență, aleargă spre flacăra Lui, știind că n-are cum abandona, nu poate, „întoarcere nu-i!” Nu se poate dezice de sine însuși, e condamnat la Căutare, ca-n arghezianul - „în genunchi, pe coate / târâș, pe patru labe.” Absorbția totală, până la anihilare, Iar de atinge „porțile Limitei”, totul se preschimbă în ardere de tot, ca fulgerat de „vitriol”! În zadar, de-a dreptul „Orbește s-aruncă și-n forță, / dar dincolo sticlește deșertul / și nădejdea nu-i procură o torță.” Și cum să n-ajungi nebun? „... cu un forceps încearcă El / să extragă lumina din fulger” Dar va fi hăcuit, pedeapsă pentru cutezanță, pentru marele exces, de o cruzime greu imaginabilă: „... i se taie brațele-n zimți de oțel, / i se îndeasă ochii în ger, / și pentru o secundă / e tras cu teribilă forță / în Necunoscuta Undă, / și-aude, însă nu poate / să transmită clar ce-a cunoscut: / i se retează sunetul la jumătate!”

Dobândește doar convingerea. ca o fulgerare de ghilotină, că: „... nu poate pătrunde, / nu poate pătrunde, / acolo unde lumina își are  / eternele-i (...)”.

Premii la Colocvii Tomitane la Constanța în 2002 („TOMIS” 2002)

?, ?, „Tomis”, Constanța, 2002

Dan Mateescu, câștigătorul premiului revistei „Tomis” pentru debut (București)
Mă bucură foarte mult faptul că încercările mele literare au avut ecou. Am pornit de la ideea atitudinii ferme pe care un scriitor este obligat să o ia față de răul ce proliferează în lume. Premiul obținut la „Colocvii tomitane” mă bucură și mă onorează, este neașteptata „recompensă” pentru doi ani de muncă. Noua serie de nuvele la care lucrez sper să confirme încrederea pe care mi-ați acordat-o.

Ștefan Cucu, scriitor  (Constanța)

Am fost înștiințat din partea revistei „Tomis” că va fi pusă cartea în discuție , pentru că prezintă un mare interes. De fapt, nu mă așteptam la premiu, dar știma că urma să fie abordată în primul număr al revistei. În ceea ce privește geneza Portretelor literare, am început acum 10 ani, în paginile revistei „Tomis”,să încondeiez câte un scriitor. Are rădăcini adânci, iar zece la sută dintre aceste portrete sunt publicate în revistă, în vechiul format, după 1990. Primul portret a apărut prin 1992, celelalte sporadic, lunar, printre cei surprinși fiind și scriitori mai vechi ai Uniunii Scriitorilor din Constanța: Constantin Novac, Nicolae Motoc, Octavian Georgescu... Și în prefață, această carte are ca motto „sine ira et studio” - fără mâni eși părtinire - citat ce îi aparține istoricului Tacitus. Este, de fapt, o erudiție aplicată pe om.

„Concursul de poezie și teatru Panait Cerna 2001”

 Concursul național de poezie și teatru Panait Cerna, Ediția XXVI, Tulcea, 2001

Se va desfășura în perioada 21-23 septembrie 2001 sub semnul împlinirii a 120 de ani de la nașterea poetului (25 septembrie 1881). Autorii care nu au debitat editorial și nu au împlinit vârsta de 32 de ani pot trimite 10 poezii, respectiv 1-2 eseuri (maximum 10 pagini, evidențiind locul lui P. C. în seria reflexivilor lirici și idealul său moral, dar și importanța operei sale teoretice), care vor fi dactilografiate în două exemplare la două rânduri și vor purta, în loc de semnătură, un motto. Într-un alt plic vor fi introduse datele personale și de creație ale autorului, inclusiv adresa și numărul de telefon. Același motto al lucrărilor va figura și pe plicul poștal. Lucrările vor fi expediate pe adresa Centrului Județean al Creației Populare Tulcea, str. Isaccei nr. 20, cod 8800, tel. 040/516072 până la data de 1 septembrie 2001.

„Concursul literar Panait Cerna 1996” („TOMIS” 1996)

 Inspectoratul pentru Cultură Tulcea și Centrul Județean al Creației Populare organizează în zilele de 19-20 iulie 1996 ediția a XXI a Concursului literar „Panait Cerna”, Tulcea, 1996. Autorii, care nu au împlinit 32 de ani, vor trimite 10 poezii sau 1-2 eseuri în două exemplare până la 1 iulie  pe adresa inspectoratului: str. Isaccei, nr. 20, cod 8800, tel 040/51.60,72. Un juriu format din membri ai Uniunii Scriitorilor din România, critici literari și reprezentanți ai organizatorilor, vor acorda numeroase premii. Manuscrisele vor fi semnate cu un motto; adresa și datele personale ale autorilor vor fi expediate într-un plic separat, purtând același motto.

Folclor în poezia lui Tudor Arghezi (18-1967)

 (142-143) Oricît de îndepărtate sînt, din punct de vedere stilistic, balada Miorița și poemul De-a va-ți ascuns, în esența lor cele două creații se întîlnesc și își răspund în fond, fiind doar expresia aparent deosebită a unei stări, a unei atitudini profund umane în fața sfîrșitului inevitabil - moartea. grijii ciobanului mioritic pentru maica bătrînă căreia vrea să-i ascundă realitatea crudă a morții prin alegorizarea acesteia  („Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / Cu-o mîndră mireasă / A lumii crăiasă”) îi corespunde în poemul arghezian delicatețea tatălui față de copii săi, cărora le înfățișează eventuala plecare dintre cei vii ca pe un joc: „Dragii mei, o să mă joc odată  / Cu voi de-a ceva ciudat. / Nu știu cînd o să fie asta, tată / Dar, hotărît, o să ne jucăm o dată, / Odată, poate, după scăpătat.” (în volumul Cuvinte potrivite, 1927).

O altă direcție lesne de observat în poezia argheziană de factură folclorică, cu puternice reverberații și în creația altor poeți, este antonpannismul, tenta balcanică, nota gnomică și anecdotică a discursului, vizibile în Flori de mucigai, fabule, Stihuri pestrițe etc. Este vorba aci mai puțin de preluarea unui model poetic propriu-zis, cît de reconstituirea unei atmosfere dominată de parfumul mahalalei, de aroma tîrgului oriental, de vorba plină de tîlc a personajelor. De altfel și Ion Barbu își așezase sub semnul lui Anton Pann unele dintre poeziile sale cum sînt Isarlik, care poartă drept motto: „Pentru mai dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann”, Domnișoara Hus, Nastratin Hogea la Isarlik etc.

Atracția pe care lumea lui Pann, culegătorul-„editor”, colportor talentat de poezie populară („finul Pepelei cel isteț ca un proverb” după caracterizarea lui Eminescu) o prezintă pentru scriitorii români  este dovedită, în epoca la care ne referim, de succesul și prețuirea de care s-a bucurat volumul Cîntece țigănești (1941) de Miron Radu Paraschivescu. Asumîndu-și sau doar mimînd doar o atitudine romantică, autorul arăta în „cuvînt înainte” la ediția din 1969, că a încercat să schițeze „nu din puterea fanteziei, ci doar ca un ucenic iconar după zugrăveala unui mare meșter, profilul liric al mahalalei”, avertizîndu-l pe cititor „să nu caute nici un alt merit acestor cîntice ce vor să exprime mai mult o funcție (sl. ns. - N. C.), decît o creație poetică; o funcție ce-i drept vitală - cum este circulația - și pe care atît de minunat a formulat-o neprețuitul nostru înaintaș maistru și model, Anton Pann: de la lume adunate și înapoi la lume date”.

În acest spirit, unele dintre bucățile incluse în ediția din 1969 transcriu aproape neschimbate cîntece lăutărești, „de mahala”, „de dor și inimă albastră”, cu o largă circulație și audiență (O dramă, Terente și Tina, Marioara de la munte etc), în timp ce corpul  masiv al volumului conține piese mai mult decît „prelucrate”, creații poetice originale, în care răzbat ecouri  din Romancero gitan de Federico Garcia Lorca, din „cîntecele de lume” colportate la vremea lui Anton Pann, din romanțele și cîntecele de mahala gustate și astăzi de o anumită categorie de „consumatori”. Dar, ca și la Arghezi, este greu, dacă nu imposibil, de identificat modelul folcloric al baladei Rică (trimiterea la Toma Alimoș este factice, nerelevantă), al romanței Hanny, al cîntecului Tristă e viața de mort etc și cu atît mai puțin a acelor texte care propun o „perspectivă ironică”, cum sînt Nevasta mincinoasă, Cîntic de dor și of, Cîntic de poterași. Deși sursa imediată a cîntecelor nu poate fi identificată nu este greu  de reperat în structura lor, în imagistică, în lexic acele elemente care creează o atmosferă tipică pentru mediul socio-cultural care le generează și pe care le omagiază. Cîntice țigănești nu tentează nici relevarea laturii pitorești a vieții țiganilor, nici aspectele picante ale acesteia, ci, dimpotrivă, relevarea unei umanități asemănătoare din multe puncte de vedere cu aceea zugrăvită de Arghezi  în Flori de Mucigai. Imaginea acestei umanități, care ascunde sub o urîțenie aparentă (lipsuri, sărăcie, violență, trivialitate) frumuseți nebănuite, este conturată în linii clare și în culori vii, împrumutate din paleta cromatică a cîntecului de mahala: „Pielea ei e crin și lapte / I-o-nvelea părul de noapte... / În pridvor stă visătoare / Fata neagră, neagră floare...”. Să notăm similitudinile dintre acest portret și acela al altei făpturi aparținînd aceluiași mediu, aceleiași lumi - florăreasa din Tinca de Arghezi: „Coșul ei cu soare, / Proptit în șold, pe cingătoare, / Ducea znopi de ochi galbeni, cu gene de lapte, / Și garoafele de noapte...”. 

(...)