Elvira Iliescu, Tragica neputință, „Ex Ponto”, Constanța, 1/2010, p. 141
Prințul captiv (Ex Ponto, Constanța, 2006), volumul lui Arthur Porumboiu, debutează sub un motto din Eclesiastul: „Totul e deșertăciune și goană după vânt”, fixând din capul locului perimetrul în care se clădește destinul uman: zădărnicia. Ei îi este deferit, fără drept de apel, de la naștere, întregul zbucium, tragica alergare spre inexorabil, în vacarmul înșelătoarelor iluzii. Zadarnică zbaterea Căutătorului, întru aflarea salvării..., zădărnicie a zădărniciilor..., „totuși El continuă să caute, / să caute!”, chiar dacă „Dincolo deșertul poate fi - / singurătate de gheață / sau un tunel ce nu mai duce la zi”.
Ca în Micul Prinț, se declanșează întâlnirile providențiale („Poate un crin va zări / să-i vorbească, / cu privirile-lucrătoare / de altă zare”), ce instigă nevoia aflării altor dimensiuni ale cunoașterii. Dar Micul Prinț este însăși expresia speranței, cunoașterilor incitante, în vreme ce Căutătorul a aflat din plin gustul încercărilor zadarnice, eșecul, în pofida tragicei zbateri.
Când inspirația îl captează, „Ceva se rupe în el, / însă viziunea îl absoarbe!” Ceea îl obligă să persevereze, chiar dacă „se arde pe sine”, continuă căutarea, deși „... mâinile-i sunt oarbe / pipăind piatră cu piatră -/ și găsesc numai cuțite de frig!” Splendidă imagine sugerând cruzimea, neîndurarea căutării!... Iar revelațiile sunt „florile devoratoare” ce se hrănesc „din ultimele-i forțe...”, îi sorb energiile împuținate. Aidoma Emirului macedonskian prin ardență, aleargă spre flacăra Lui, știind că n-are cum abandona, nu poate, „întoarcere nu-i!” Nu se poate dezice de sine însuși, e condamnat la Căutare, ca-n arghezianul - „în genunchi, pe coate / târâș, pe patru labe.” Absorbția totală, până la anihilare, Iar de atinge „porțile Limitei”, totul se preschimbă în ardere de tot, ca fulgerat de „vitriol”! În zadar, de-a dreptul „Orbește s-aruncă și-n forță, / dar dincolo sticlește deșertul / și nădejdea nu-i procură o torță.” Și cum să n-ajungi nebun? „... cu un forceps încearcă El / să extragă lumina din fulger” Dar va fi hăcuit, pedeapsă pentru cutezanță, pentru marele exces, de o cruzime greu imaginabilă: „... i se taie brațele-n zimți de oțel, / i se îndeasă ochii în ger, / și pentru o secundă / e tras cu teribilă forță / în Necunoscuta Undă, / și-aude, însă nu poate / să transmită clar ce-a cunoscut: / i se retează sunetul la jumătate!”
Dobândește doar convingerea. ca o fulgerare de ghilotină, că: „... nu poate pătrunde, / nu poate pătrunde, / acolo unde lumina își are / eternele-i (...)”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu